Jan 23, 2018

Posted by in EDITORIAL

Elvira SOROHAN – Întoarcerea la clasicii latini

 

„Îi respectăm pe Cicero şi pe toţi anticii care ne-au învăţat să gîndim.” (Voltaire)

 

Într-un timp în care nimeni, nici chiar şcoala, nu mai are în program formarea gîndirii ca act mental al spiritului uman, motivaţia voltaireană a respectului pentru clsicii latinităţii ar trebui afişată la intrarea în toate liceele şi universităţile noastre. Se ştie, gîndirea nu e atît un dat, cît un produs al modelării omului prin procesul educativ şi prin cunoaştere continuă. Ce sorţi i-au prescris acestui proces cei care, dacă n-au eliminat, au redus la minimum un obiect de învăţămînt de importanţă cardinală în ordonarea gîndirii, limba latină. Este absurd şi de neînţeles, altfel decît ca semn de incultură a responsabililor ministeriali, tăierea acestui obiect din programul formaţional al unui popor care vorbeşte o limbă romanică. Ce eminenţă cenuşie o cere şi de ce acest dictat cu efecte catastrofale pentru etnia noastră? Dacă tac vinovat istoricii şi lingviştii Academiei, cu fapta traducerilor specialiştii în limbă latină încearcă revigorarea interesului pentru rădăcinile culturii noastre şi europene, în genere. Mai apar traduceri profesionale din latină (istorie, retorică, literatură), insule de cultură ce reamintesc cît de necesară e întoarcerea la clasicii antichităţii romane. Ce odihnă li se propune minţilor, căzute în sclavia internetului, o carte, despre care vreu să scriu motivat admirativ, adînc înţeleasă de traducătoare, cum o dovedeşte tot ce se adaugă traducerii, ca aparat explicativ filosofic şi lingvistic. Cu un an în urmă, Editura Universităţii „Al.I. Cuza” şi-a sporit numărul valorilor editate cu apariţia tratatului dialogat, De natura Deorum (Despre natura Zeilor), parte din opera filosofică de maturitate a lui Marcus Tullius Cicero, în formulă bilingvă, cu traducerea Mihaelei Paraschiv, specialistă în limbi clasice. Ediţia, plenar instructivă, are un aparat critic informativ extrem de bogat, erudit, util cititorilor care vor să afle, depre cultura latină şi greacă, mai mult decît textul însuşi al dialogului le spune. Cele peste 580 Note, ocupînd jumătate din volum, reprezintă cultura antică a traducătoarei, cu o bibliografie împrospătată documentar. Este un exemplu pentru munca de cercetare în domeniul culturii clasice antice la care oamenii de carte se întorc ca la o întemeiere. Preocupată de moştenirea scriitorului latin, Mihaela Paraschiv a mai tradus dialogul De divinatione (Despre divinaţie) ca artă a prezicerii viitorului, cultivată în antichitate, preluată de medievali, şi De fato (Despre destin), o carte oricînd de recitit.

Breviarul pe tema existenţei şi naturii zeilor, dacă ei există, are o multiplă importanţă pentru posteritate. Este, mai întî, un model de dezbatere dialogată (în fapt trialogică), în care partenerii se aud între ei, se judecă reciproc, îşi pun întrebări, îşi răspund, se provoacă critic, în manieră urbană, unul pe celălalt, sau amînă tactic răspunsul. În ceremonia respectuoasă a discursurilor, chiar dacă se formulează îndoieli şi ironii, se relevă gîndirea partenerilor, educată pînă la certitudine, de o anumită concepţie doctrinară pe tema dată. Este propusă astfel o metodă. Prin ei, Cicero îşi verbalizează gîndirea selectivă despre filosofia greacă şi latină asupra existenţei Providenţei drept cauză primă şi asupra naturii zeilor în care mulţimea crede, deşi utilitatea religiei, în fond morală, era şi ea contestată. Expunerile sînt ordonate logic, sistematizînd cele trei doctrine pe această temă: neoacademică, epicureică şi stoică, dominate de spiritul examinator al academicului Cotta, aplicat opiniilor lui Velleius (epicureu) şi ale lui Balbus (stoic). Este, în fapt, un triptic argumentativ, iar Cotta reprezintă arta clasică de a vorbi, folosind figurile retoricii spre a da limbajului cuvenita dimensiune argumentativă. Prezenţa, în text, a regulilor oratoriei trădează amestecul lui Cicero avocatul, mare orator şi autor al tratatului De oratore, tot o operă dialogică. Dezbaterea filosofică are retorica ei, recurge adecvat la figuri de gîndire, mai ales, provocînd reflexivitatea care pune în mişcare raţionalitatea. Retorica dezbaterii de orice fel trebuie reînvăţată din manualele lui Cicero.

În sine luată, dezbaterea despre zei, întoarsă pe toate feţele, exemplificată adesea, nu e lipsită de interes pentru timpul nostru, cînd problema e mai mult gîndită la nivel individual, prin tradiţie, şi nu dezbătută filosofic. Un alt cîştig însemnat al lecturii tratatului este verbalizarea ordonată a gîndului, traducătoarea mărturisind strădania (reuşită) de a păstra „acurateţea expresiei latine”, clară şi concisă. Secţionat în trei cărţi, tratatul Despre natura zeilor, dezvoltînd trei concepţii care se confruntă, are o semnificativă simetrie gîndită de Cicero, martorul tăcut al celor trei autori de discursuri, fiecare cu alte păreri, dar sub auspiciile lui, în casa lui Cotta. Intenţia, teoretic anunţată în prefaţă, e aceea de a proceda ca Socrate care, deşi discuta în contradictoriu, nu formula judecăţi definitive. Şi totuşi, la modul declarat, simetria unui amănunt ce apare în prima şi ultima frază a tratatului trădează, ce-i drept discret, opinia lui Cicero. Îi dedică discipolului său, Brutus, un recunoscut stoic, aceste trei cărţi ce dezbat natura zeilor, importante pentru studieraea sufletului uman şi pentru „reglementarea practicilor religioase”. În final, prima concluzie este a lui Cotta, deloc neutră: „Cam asta am avut eu de spus despre natura zeilor, nu ca s-o desfiinţez, ci ca să înţelegeţi cît e de nelămurită şi ce anevoioase explicaţii implică”. A doua concluzie, a lui Cicero, e limpede, deşi spusese, în partea introductivă, că a venit la această dezbatere ca ascultător imparţial şi nu ca să apere opinia vreunuia dintre ei. După ce, pe înserate, cei trei promit să se mai întîlnească pe aceeaşi temă, Cicero încheie, implicîndu-şi discret părerea: „După ce au fost spuse acestea, ne-am despărţit de aşa manieră, că lui Velleius argumentarea lui Cotta îi părea a fi mai adevărată, mie, cea a lui Balbus [stoic] ca mai aproape de asemănarea cu adevărul.” În partea mediană a tratatului dialogat, compus din lungi discursuri cu trimiteri la numeroase nume de filosofi, Cicero, păstrîndu-şi regimul de martor nepărtinitor, ni-l reaminteşte: „În acest moment al discuţiei, uitîndu-se la mine, Balbus spuse: «Am să mă folosesc de versurile lui Aratus, traduse de tine cînd erai foarte tînăr, care-mi plac aşa de mult, fiindcă sînt în latină»… ”. În Nota 306 traducătoarea dezvoltă informaţia despre traducerea făcută de Cicero, subliniind că trialogul nu e decît o înscenare a opiniilor autorului, gîndită de el ca necesară momentului cînd era încă în circulaţie opinia, profund sceptică privind religia, a raţionalistului Lucretius, autor al Naturii lucrurilor. Cu acelaşi fond, ne informează prefaţa traducătoarei, erau cunoscute traduceri din greacă care dădeau miturilor despre zei explicaţii raţionale.

Prin claritate şi sistematizarea informaţiei, prefaţa traducătoarei e marcată evident de spiritul scriitorilor latini pe care lucrează de multe decenii, la fel cum Cicero era marcat de spiritul şi conţinutul dialogurilor lui Platon, iar, mai tîrziu, Voltaire de dialogurile lui Cicero. Stînd în repetate rînduri în Grecia, în anturajul bibliotecii marilor filosofi şi a unor gînditori greci, dar şi oratori contemporani lui, Cicero îşi desfăşoară, prin intermediul celor trei oratori, bogata lui cultură filosofică însuşită cu pasiune pentru idei. De aici, în parte, şi motivaţia metodei sale axată frecvent pe dezbateri de ordin filosofic, centrate pe diverse probleme de interes pentru concetăţenii săi mai puţin cultivaţi. Intenţia civică e dublată de nevoia de a se concentra, consolator, pe scrieri de importanţă majoră, după pierderea fiicei sale, Tullia. De altfel, Consolatio (scrisă în 45 î.Hr.), lucrare pierdută, era dedicată alinării acestei suferinţe ce i-a marcat restul vieţii. Ca anexă şi în completarea prefeţei, Mihaela Paraschiv reface, în linii esenţiale, viaţa lui Cicero şi bibliografia operei, sub titlul: Curriculum vitae et operis. Cu enumerarea ediţiilor tratatului De natura deorum, începînd cu secolul al IX-lea al erei noastre, pînă astăzi, traducătoarea demonstrează ce era de demonstrat despre importanţa conţinutului dezbaterii ce, în esenţă, nu şi-a pierdut cu totul interesul în posteritate.

Prefaţa expozitivă a autorului deschide „cartea întîi” a tratatului. E un exordiu care motivează preocuparea pentru o problemă niciodată elucidată pe deplin, frămîntată de controverse interminabile. Recurge la dialog nu pentru că el, Cicero, nu-şi asumă o părere, ci pentru a asculta, ceea ce ştia, diversitatea de opinii ce l-ar ajuta pe cetăţeanul roman să gîndească activ despre „natura zeilor” veneraţi în practicile religioase şi despre sufletul uman desprins din sufletul naturii (după Pythagoras). Aceasta „pentru că, obîrşia şi temeiul filosofiei este necunoaşterea”, şi orice îndoială poate fi măcar parţial rezolvată prin confruntare de păreri. Iar „ Într-o dezbatere – scrie Cicero – nu atît autorii unor idei, cît ponderea raţionamentului lor” contează. Fiind el „adept al probabilismului şi antidogmatismului neoacademic”, pledează pentru libertatea propriei judecăţi asupra lucrurilor şi nu pentru absolutizarea unei opinii, pentru că aşa a spus cineva. Şi aici exemplifică, logic motivat, cu absolutizarea afirmaţiilor lui Pythagoras de către adepţii săi.

Mai scrie că nu apără concepţii neglijate, dar „la moartea oamenilor nu mor şi ideile lor”, ele aşteaptă să fie repuse în lumină de cineva. Este exact ceea ce vor face Velleius, Cotta şi Balbus, în mare parte în antiteză. Cu toţii au fost personalităţi publice mult înainte de prezenţa lui Cicero în viaţa cetăţii. Încît, dialogul e o înscenare convenţională favorabilă dezbaterii de idei. Pînă să ţină discursuri, în stil direct, pe cele trei doctrine, cuvîntul lor e prefaţat de expunerea lui Cicero despre formaţia sa în umbra marilor filosofi greci şi a antecesorilor romani. Conţinutul acestei introduceri, ca şi numele filosofilor invocaţi pro sau contra, amestecaţi în discuţia, mai veche şi mai nouă, asupra existenţei zeilor, vor fi pe larg reluate în discursurile participanţilor. Bine-înţeles, totul pleacă de la concepţia lui Platon depre demiurg, „zămislitorul întregului”, din dialogul Timaios, respinsă de epicurei ca fiind „născocire”, însă preluată, cu nume nou, de stoici. Mai departe, Cicero va fi povestirotul care „reproduce” ceea ce a ascultat, intervenind scurt în interstiţii şi în final.

Introductiv caracterizat, oarecum discreditat ironic pentru siguranţa de sine, ia cuvîntul Velleius „plin de încredere, cum e obiceiul epicureilor, fără a se teme de nimic, decît să nu lase impresia că se îndoieşte de ceva, ca şi cum tocmai coborîse de la sfatul zeilor şi din spaţiile intermundane ale lui Epicurus”. Se delimitează de providentia stoicilor care îl imită pe Platon, acuzînd fantasmele acestui filosof. Se foloseşte de metoda interogaţiei retorice spre a formula întrebări insinuant negative, despre spontaneitatea apariţiei lumii, despre existenţa timpului şi a eternităţii incomensurabile, o durată în care – adresîndu-se lui Balbus – „arhitectul lumii” a stat degeaba, netulburat. Este introdusă aici ideea unui deus otiosus care, după ce a creat lumea, cade în inactivitate, impasibil la soarta ei. Pe cea mai mare parte a intervenţiei sale, Velleius rezumă polemic doctrinele în care nu crede, folosind numeroase îndoieli interogative ridiculizante, mai ales cele despre apa şi aerul originare, adresîndu-se către Cotta şi Balbus. Critic la adresa lui Pythagoras, Empedocle, Anaxagoras, a concepţiei acestuia din urmă despre „forţa şi raţiunea unei minţi infinite” care a creat lumea, despre „natura divină a aştrilor” şi a sufletului uman. Contrazicîndu-se permanent, continuă cu ridiculizarea lui Zenon şi a tot ce contrazice doctrina lui Epicurus. Dă vina pe poeţi, care în ficţiunile lor atribuie zeilor nemuritori pasiuni umane, pe rătăcirile magilor egipteni, pe haruspicii, pe auguri şi pe tălmăcitorii de vise. Tot discursul este o amenţitoare enumerare de nume de gînditori, cei mai mulţi greci, cu respingerea ideilor lor. Norocul cititorului acestui tratat, în zilele noastre, sînt notele de maximă utilitate, bogat explicative şi completive, ale traducătoarei. Cu ele îţi formezi (sau îţi completezi) o cultură depre gîndirea antică în problema controversatei existenţe a divinului creator şi a zeilor supuşi lui. În logica ultimă a lui Velleius, recurgînd laudativ la opinia lui Epicurus, spune că zeii există pentru oamenii de rînd, prin „acord unanim”, credinţa în ei fiind necesară. Le reproşează celorlalţi superstiţia, mai ales stoicilor şi acuză: „Ne-aţi pus pe grumaji un stăpîn veşnic, de care să ne temem zi şi noapte… să cinstim cu pietate şi sfinţenie o natură care ne domină şi ne e superioară”, dar căreia, paradoxal epicureii i se supun din comoditate. S-ar putea crede că expunerea lui e gîndită de Cicero ca pretext provocator pentru ceilalţi, mai evident pentru Cotta care o analizează şi o combate de pe poziţiile sale, mai mult deduse, subînţelese, decît ritos afirmate.            Exact aici, pe ton liniştit, şi cu ceea ce Cicero numeşte concepţia neoacademică, intervine Cotta în manieră autoironică. Afirmă că lui nu-i „vine la fel de lesne în minte ” de ce este adevărat ceva, sau de ce este fals, cum a făcut-o, cu „belşug de idei”, Velleius. Provocat de siguranţa acestuia, Cotta îşi formulează concis, în aceeaşi cheie, părerea despre epicurei, dînd dezbaterii un accentuat aspect contradictoriu. Discursul lui încheie cartea întîi a tratatului, în esenţă respingînd metodic tot ce epicureul a spus despre filosofii care s-au pronunţat, într-un fel sau altul, despre natura zeilor. Dezbaterea lui, cu o compoziţie retorică aparte, este cea mai frumoasă şi utilă lecţie de gîndire analitică, plină de spirit, pe care ne-o pot da, încă, clasicii stilului latin. Pe ton superior, prin didactica exemplului, recurge la figura retorică, argumentativă, a prolepsei, răspunzînd indirect la o presupusă întrebare ce i s-a pus, rezolvînd-o cu exemplul înţeleptului Simonides. Avem de a face aici şi cu inferenţa retorică, o strategie a gîndirii logice deductive, un mod de a trata interogaţia printr-un indirect răspuns argumentativ. În cîmpul retoricii antice raţionalitatea interogativă avea un rol important în dezbaterile polemice, era folosită frecvent şi cu artă. Intră în maniera clasică a antichităţii latine să dea lecţii mediate de puterea modelului, procedeu psiho-moral ce deschide calea judecăţii logice personale, un procedeu abandonat astăzi, drept care îl reproduc. Zice Cotta, adresîndu-se lui Velleius: „M-ai putea întreba ce este, ori cum este zeul; m-aş putea folosi de întîmplarea lui Simonide, care, după ce tiranul Hieron l-a întrebat acelaşi lucru, a cerut o zi de gîndire. Cînd a doua zi i-a pus aceeaşi întrebare a cerut două zile; fiindcă îşi tot dubla numărul zilelor şi Hieron uimit voia să ştie de ce o face, el i-a spus: Deoarece cu cît reflectez mai mult, cu atît mai greu de lămurit mi se pare problema.” Şi, continuă spunînd că Simonide, o autoritate credibilă, avea mai multe răspunsuri inteligente, dar: „nedecizîndu-se care dintre ele ar putea fi mai adevărat, a pierdut speranţa oricărui adevăr”. Sancţionează astfel uşurinţa, netemeinicia cu care se pronunţase Velleius, mai mult contra decît pro, în enumerarea critică a doctrinelor, nu cu totul adverse epicureilor, care şi ei mai toţi, recunosc că zeii există. Asta în timp ce sofistul Protagoras afirma: „Despre zei nu pot spune nici că există, nici că nu există” fără să atragă asupra sa oprobiul atenienilor. Deci, incertitudinea lui Simonide nu spune altceva decît că e imposibil un adevăr ultim despre existenţa şi natura zeilor. Cotta, cel mai academic şi lucid dintre vorbitori, părînd că nu este adeptul vreunei doctrine, continuă cu retorica prolepsei presupunînd ce i-ar răspunde celălalt, ca să-l poată contrazice. Astfel, el face nu atît un proces al adversarului pe care nu-l preţuieşte, cît al ideilor împrumutate de el, ridiculizîndu-i pe epicurei că, de teama şcolii ateniene de gîndire, „i-a lăsat pe zei să existe”, chiar dacă nu pot fi văzuţi pentru că sînt diafani. Ştiind că celălalt nu-i va putea răspunde, Cotta admite că zeii există, dar atunci: „arată-mi de unde provin, unde se află, cum sînt la trup, la suflet, care le e modul de viaţă?”. Este de rîs, consideră el, afirmaţia lui Epicurus, o plăsmuire demnă doar de un haruspiciu, despre corporalitatea zeului: „nu e corp, ci un fel de corp”. Îl invită pe contraopinentul direct să accepte că zeii au înfăţişări umane graţie deliberării înţelepţilor, „spre a converti mai lesne spiritele celor neinstruiţi”, dar adepţi ai cultului zeilor. Dar şi pentru că „omului nu i se pare nimic mai frumos decît omul”, cînd se spunea: „eşti frumos ca un zeu”. Opinia poate fi socotită falsă, dacă ştim că egiptenii zeificau animale. Procesul continuă cu întrebarea: „unde locuiesc zeii?”, dacă epicureii spun că ei „nu pot fi percepuţi decît cu mintea”. Desfiinţează raţional toate argumentele epicureilor despre fericirea şi nemurirea zeilor, subliniind incertitudinea. Invocă gînditori „care spun că zeii nici vorbă să existe”, că ei „au fost inventaţi de înţelepţi, din raţiuni politice, pentru ca religia să-i îndrume spre datorie pe cei pe care raţiunea nu era în stare s-o facă, desfiinţînd astfel din temelie religia”. Aceasta pare să fie şi opţiunea ultimă a neoacademicului Cotta, înainte de a-şi declara admiraţia pentru înţelepciunea stoicilor, reprezentînd astfel opinia lui Cicero.

Spre a anima dialogul, într-un intermezzo, în deschiderea celei de a doua cărţi a tratatului, Cicero îi aduce faţă în faţă, cu replici scurte, pe cei trei participanţi la dezbatere. Velleius se mustră pe sine că, vorbind, a nesocotit superioritatea lui Cotta, filosoful academic şi oratorul. Invitat să vorbească, Balbus spune că ar vrea să afle, mai clar, care e părerea lui Cotta despre zei, căci nu se cuvine ca un academic „să aibă o părere şovăielnică şi nedefinită”. Cotta răspunde ambiguu cu ceea ce a spus de la început, că: „mai ales despre asemenea lucruri, pot spune mai lesne ce nu cred, decît ce cred” şi declară că preferă să-l asculte pe Balbus. Metoda acestuia e de a se introduce cu esenţa credinţei sale. Există o inteligenţă superioară, e „părintele zeilor şi al oamenilor, Jupiter ce stăpîneşte lumea şi le cîrmuieşte pe toate”, astfel, se întreabă el, cum s-ar fi putut ca cei care afirmă asta să fi fost „în asentimentul tuturor”. Exemple istorice spun că, cei care au luat în deriziune credinţa în zei au suferit înfrîngeri. „Noi stoicii”, continuă el, credem că tot ce s-a înfăptuit, fără ca raţiunea să poată explica, se datorează „acelui ceva mai bun decît omul”. O lungă expunere a ceea ce sînt minunile şi darurile naturii faţă de oameni, mişcarea aştrilor şi succesiunea a anotimpurilor întăreşte părerea că „existenţa zeilor este de domeniul evidenţei”. Sînt afirmaţii care îl apropie de Cotta, contra argumentelor empirice ale lui Velleius, întreţinînd caracterul contradictoriu al dezbaterii ce nu poate ajunge la un adevăr defnitiv. Minunea procreaţiei, „perfecţiunea naturii umane şi unitatea lumii” nu le poate explica altfel decît prin „raţiunea supremă (summa ratione) ”; „sufletul însuşi şi mintea au fost create prin grija divină.” Cu raţiunea e cercetat universul, însă la limita cunoaşterii, dincolo de ea, apare religia şi, din necunoaştere „provine pietatea” pentru creatorul lumii. Balbus încheie prin a elogia combativitatea argumentată, mai ales contra, desfăşurată de Cotta, aruncînd parcă o anatemă asupra celor ce contestă existenţa zeilor: „Căci e rea şi nelegiuită deprinderea de a discuta potrivnic despre zei, fie că o faci din convingere, fie doar prefăcîndu-te.” În fine, cartea a treia a tratatului De natura Deorum începe cu un dialog accelerat între Balbus şi analistul Cotta, colorat cu expresivitatea nonverbală a mimicii şi gestului şi cu respingerea categorică a amestecului lui Velleius. Cotta îi cere lui Balbus lămuriri „pentru lucrurile mai puţin înţelese”, nu ca să le combată, cît să le înţeleagă, întrucît nu vrea palavre împrumutate de la poeţi, nici legende, ci explicaţii raţionale. Şi cum Balbus îşi asumă tăcerea şi nu un dialog în contradictoriu, Cotta începe analiza critică, articulată, a doctrinei stoicilor, mai puţin categorică decît cea a epicureilor, aşezat pe declaraţia respectului deprins pentru „credinţa moştenită din strămoşi”. Este ceea ce repetă mereu cu aproape aceleaşi cuvinte, trimiţînd la tradiţia întemeiată de Numa Pompilius, fără să fi priceput – din ceea ce a spus Balbus – dacă zeii există. Stoicii poartă vina de a nu da explicaţii raţionale fenomenelor naturii şi „fiindcă voi nu sînteţi în stare să faceţi asta, daţi fuga la zeu, ca la un refugiu”. Urmează comentarii adiacente cu trimiteri la sursele gîndirii stoicilor, însoţite de lecţii de logică date lui Balbus. Distinge, la nuanţă, ideile acestuia ce îi par „dacă nu false, cel puţin îndoielnice”, aruncînd mereu ironii spre stoicii care, şi ei, se bazează „pe ignoranţa mulţimii şi a celor neinstruiţi”, încercînd să-i facă să accepte că veneraţia zeilor se practică în „virtutea unei credinţe comune”. Cotta nu-şi explică, ca fiind contradicţie, frivolitatea şi conflictele între zei. La care Balbus amînă răspunsul pentru altădată.

Sfîrşitul discursului său mereu interogativ, din care decurge îndoiala, conţine valori sapienţiale de reţinut. Cotta scoate din contextul tragic al faptelor Medeei o spusă a ei:  „Celui ce vrea să se-ntîmple ce vrea, i se oferă ocazia după cum îşi va da silinţa.” Lasă deschisă posibilitatea unui răspuns viitor la întrebări de om simplu, de genul: dacă Providenţa are vreo vină că le-a dăruit oamenilor raţiune „ştiind că ei o vor folosi în mod greşit şi necinstit?” sau: de ce zeii protejează oamenii răi, iar pe cei buni nu-i fereşte de nenorociri?… şi altele cîteva. Sfîrşeşte scurt şi demn: „Cam astea am avut eu a spune despre natura zeilor, nu ca s-o desfiinţez, ci ca să înţelegeţi cît e de nelămurită şi ce anevoioase explicaţii implică.” Se subînţelege că folosind tehnica întrebării fără răspuns, care dă identitate autonomă acestui gînditor, naşte îndoiala şi adevărul că nici o argumentare nu e suficientă pentru a rezolva o astfel de problemă. De aici nevoia de dezbatere, cu asentimentul tuturor la anumite probleme puse de el, cel mai credibil dintre vorbitori. Cînd Balbus promite o nouă apărare a concepţiei sale, tot în contrazicere cu pontifii neoacademici reprezentaţi de Cotta, acesta din urmă îi dă un ultim răspuns cu eleganţa şi elevaţia spirituală a învăţatului sigur pe sine. Mărturiseşte că e foarte dornic să reia disputa şi, spune el, „sînt încredinţat că pot fi lesne învins de tine, Balbus”.

Dialogul Despre natura Zeilor e o adîncă lecţie cu fond filosofic, în maniera clasică a argumentării unor teze opuse, folosind figuri retorice specifice, întîietate avînd raţionalitatea interogativă. Cicero a exemplificat practic posibilitatea de a antrena minţile instruite în dispute, spre a-şi afirma gîndirea logică modelată de contactul cu cărţile şi ideile altora, în cel puţin zece dintre operele sale dialogate, pe cele mai diverse şi oricînd interesante teme. Mai ales atunci cînd criza raţionalităţii naşte monştri politici, ce pot compromite periculos cultura, istoria şi tradiţiile unei ţări, să introducem în şcoli şi universităţi lectura unor astfel de cărţi, pentru reeducare prin asimilarea valorilor clasice. Gîndirea logică şlefuită de aceste cărţi poate fi un antidot contra dezordinii limbajului social actual. E nevoie ca atunci cînd ideologiile se prăbuşesc, cum s-a spus, să facem să renască ordinea clasică.

Revista indexata EBSCO