Jan 23, 2018

Posted by in Atitudini

Cassian Maria SPIRIDON – O sută cincizeci de ani de Convorbiri literare. Titu Maiorescu la Convorbiri literare (V)

 

Relativa abundență a studiilor menționate în scrisorile din august și septembrie 1881 adresate Iubitului Jacques, nu-și vor menține cadența; vîntul rece al sterilității creatoare, cu trecerea timpului este tot mai prezent. Luptele politice, avocatura, cursurile universitare, mondenitățile, problemele familiale îl răpesc pe Maiorescu de la masa de lucru, în paguba Convorbirilor și a literaturii naționale.

Lovinescu, în al doilea volum din monografia T. Maiorescu (1940), apreciază că esențialul vieții lui Maiorescu este însă creația propriei sale personalități: „Marea artă a creaţiei personalităţii prin gest, fapt, este individuală şi legată de prezenţa fizică. Noi nu-i putem uita armonia şi echilibrul, dar ne exprimăm teama că, odată cu dispariţia generaţiei ce l-a cunoscut, s’ar putea ca imaginea lui să se aburească pentru posteritate,– căci omul şi-a dominat opera; omul a fost întreg şi opera fragmentară. După cum din activitatea lui politică n’a rămas nicio lege, din activitatea literară nu avem nicio operă concepută unitar”.

Nu sunt argumente care să contrazică concluzia lovinesciană. Totuși, în contextul epocii, Maiorescu a dat direcția în cultura națională, ridicîndu-se cu admirabil folos împotriva întregii „direcții vechi” politice, sociale, literare și științifice – remarcă G. Ibrăileanu în articolul ce i l-a dedicat din Scriitori români și străini, vol. I (BPT, 1968) –, acest om care a lucrat la răsturnarea tuturor „valorilor” din vremea sa, a avut un spirit minunat de potrivit sarcinei sale, a avut spiritul eminamente negativ.

Mai tînărul său prieten și discipol, Duiliu Zamfirescu, în corespondența adunată de Emanoil Bocuța în volumul Duiliu Zamfirescu și Titu Maiorescu în scrisori 1881-1913 (1937, Fundația pentru literatură și artă), în una din epistole îi reproșează că lucrează atît de puțin. Scrisoarea este trimisă din Roma, pe 21 noiembrie 1891: „Iubite Domnule Maiorescu, Numărul din urmă al Convorbirilor dovedeşte că aţi început din nou să lucraţi. Eu mă bucur, fiindcă e totdeauna ceva de în­văţat din cele ce faceţi D-voastră, şi, dacă trebue să-mi spui cu sinceritate ideea întreagă, adesea mă întreb: de ce, cu o aşa de armonică şi superioară minte, lucraţi aşa de puţin? Cunosc teoria muncii pentru proză, dar nu mă îndestulează, şi de aceea îmi puiu o a doua întrebare: oare ceea ce e aşa de frumos armonizat, nu e prea armonizat?…

Dacă mă socotiţi prea îndrăzneţ, iată obrazul să-mi daţi părin­teşte o palmă, şi punct”.

Era o întrebare care îl preocupase și cu un an mai înainte într-o scrisoare pierdută, dar s-a păstrat răspunsul lui Maiorescu din 20 august 1890, trimisă de la Reichenhall și unde i se adresează cu Iubite Domnule Duiliu. În partea a doua, ca răspuns la întrebarea asupra inactivității sale literare, criticul precizează: „Cu 100.000 franci pe an ai vrea să mă desrobeşti din advocatură, ca să am răgazul de a scrie? – Ţi-o las mai eftin cu jumă­tate; o fac şi cu 50.000. A la rigueur şi cu 40.000. Dar când ai până acum numai 5000 ca procente din capital, 7300 din Profesură, trebue să trimiţi 11.000 franci pe an la Berlin, înţelegi, că restul trebue să-l scoţi din salahorie. Şi «primum vivere, deinde philosophari ». Ceeace de altminteri, precum ştii, nu m’a împiedecat încă de la seninătatea vieţei. Fiecare din noi e măr­ginit în limitele firii sale şi a unei posiţii devenite definitive de la 40 de ani încolo; şi gândurile, ce ar fi fost, dacă n’ar fi fost ce a fost, sau cum ar fi, dacă ar fi cum nu e, le-am alungat de mult. Dar adevărat este, că mă apucă – aşa la 2 luni odată – dorul de a scrie ceva mai cu temei şi o adâncă părere de rău, că pentru aşa ceva nu am timpul liber.

Toate merg «à bâtons rompus» în viaţa mea literară. Îmi pare însă că aş avea multe de spus şi de scris, care uneori tind să-mi spargă ţeasta de tare ce bat la uşe, însă e probabil, că mulţi se coboară în groapă ca o puşcă încărcată şi ruginită în dorul de a face explosie – proastă imagine, dar exactă idee.

Precum vezi, ploo afară, şi atunci ploo şi înăuntru”.

Cu mult mai pe larg și pe puncte răspunde iubitului domn Zamfirescu la reproșurile acestuia de pe 21 noiembrie 1891: „Observările ce le faci şi le repeţi asupra prea puţinei activităţi literare ale mele, îmi sunt totdeauna bine venite şi le găsesc totdeauna adevărat prieteneşti. Eu primesc în genere cu dragă inimă or ce sinceră critică personală, de or ce soi şi în or ce direcţie.

Numai, vezi, domnule Duiliu, nu pot cu nici un chip face mai mult decât fac, mi-ar lipsi literal timpul material. Dă-ţi puţin seamă: mă scol de regulă dimineaţa la 5 1/2 şi lucrez în iatac cu lampa aprinsă până la 8, în fie ce zi, apoi cafea, de la 9-11 ½ iar lucru, oameni (Carp, Marghiloman, studenţi, tran­silvăneni, visite), de la 1 înainte sau procese, sau pregătiri Ia cursul universitar, care e frequentat de o lume nebună (până în coridor cu uşa deschisă), sara odată pe săptămână literatură, odată musică, odată club politic, de vr’o 2-3 ori cetire cu nevastă-mea (terminăm Carlyle, revoluţ. franc.).

Dar ce iese din acest lucru?

Întâi cursul universitar. Mare lucru pentru mine; cursul tot­deauna din nou rumegat, ţinut în curent, sugestiv pentru tine­rime. De aici o alipire a celor mai inteligenţi absolvenţi ai facult. de litere de mine, care acum chiar e pe cale a se traduce în colaborarea lor regulată la «Convorb.» poate peste 1 an în în­credinţarea revistei pe numele lor.

Al doilea. Am scos în anul acesta «Aforismele Schopenhauer» în nouă ediţie şi revisie. Mic lucru, dar trebuia făcut, 436 pagine de tipar revăzute, coalele imprimate corectate, etc.

Al treilea: o cărticică cu discursul meu asupra reformei învă­ţământului, 198 pagine imprimate, scrise şi acelea, corectate în 3 probe… timp şi muncă, mare, mică, dar trebue făcută.

Al patrulea: noua ediţie a criticelor, revăzută cu cea mai mare băgare de samă; 3 volume vor eşi, primul începe cu «poesia ro­mână» din 1867, sunt acum deabia la corectura coalei a 7-a… şi cele multe înainte.

Al patrulea: Socec cere o nouă ediţie (a şasea) a lui Eminescu; şi a cincea e sleită; corecturi peste corecturi Ia tipo­grafie.

Al cincilea: tot acum, chiar acum, i-a venit Iui Haimann idea să tipărească în volum pe «Lascar Viorescu» de Kotzebue, tradus de nevastă-mea, şi vrea să apară la Dechemvrie. Sunt vr’o 360 pagine de tipar. Pe fiecare zi o coală de corectură. Nu e vorba, nevastă-mea şi-o face, şade colo vis-à-vis de mine la masă, ea corectează «Lascar», eu corectez «Criticele», ne mai întrebăm unul pe altul, mai modificăm, muncim ca nişte salahori cu ziua.

Al şaselea: în marele proces al moştenirii Sturdza-Vodă sunt advocatul lui Dimitrie M. Sturdza. Am câştigat în prima instanţă în un proces, Ia apel în altul. A fost şi vorba de figura istorică a lui Mihalache Sturdza. Se publică toate pledările în volum. Refă şi scrie o pledare de 3 ore – un mic volum. Tot acum, în acestaş timp.

Această e ştiinţă, literatură, revisuire, scriere sau rescriere, tipăritură şi corectură – într’una, într’una, fără repaos. Dar eu nu cred să fie astăzi doi oameni în România, care să lucreze mai fără preget decât nevastă-mea şi cu mine.

Toate aceste în vremea de la 1 Martie, când am eşit din Mini­ster, până acum. Şi mai aştept în curând să mă apuce o nouă (a patra) ediţie a «Logicei».

Dar va fi de folos? Mai ştii? Unii vor avea o impresie de Ia curs, alţii din Critice, alţii din ideile asupra instrucţiunii, alţii din Schopenhauer, alţii din pledarea Sturdza, alţii din ediţia Eminescu, alţii din Kotzebue…

Multe raze şi răzuţe împrăştiate, dar ori-cum: o neobosită activitate. Şi vezi, că nu ţi-am vorbit de întruniri politice, de articule prin «Constit.», de pledările zilnice, de scrisori şi relaţii literare.

Dar şi eu aştept să se termine această prea mare muncă de reeditări, pentru a face ceva nou dacă pot. Deocamdată sunt împletecit pe această roată de Ixion…”

E un răspuns care se vrea pe cît de cuprinzător pe atît de lămuritor, dar… nu și convingător; cum n-a fost nici pentru tînărul diplomat de la Roma, ce-i răspunde, nu fără o urmă de ironie, cu observații la rîndu-i punctuale, pe 6 decembrie 1891: „Scrisoarea D-Voastre îmi face o deosebită plăcere şi am s’o păstrez (cum de altfel fac cu toate), fiindcă dacă vreodată poste­ritatea vă va acuza, că, având mijloace cu totul excepţionale, aţi creat puţin, să fie un inventar autograf cu care să i se poată do­vedi contrariul. Eu însă, în marea mea prietenie şi admiraţie pentru D-voastră, socoteam că se poate face mai mult. Fiindcă, să-mi daţi voie: din catagrafia lucrărilor ce întreprindeţi, primesc cursul dela Universitate şi pregătirea unei generaţiuni nouă pentru un viitor nou, atât literar cât şi mai cu seamă politic; primesc Logica; primesc «Criticele»; primesc pe Haimann cu Lascar Viorescu, dar asta e treaba Doamnei Maiorescu. Nu primesc însă pe moştenitorii lui Sturdza Vodă şi altor Vozi; nu primesc discursul rostit la Senat (pe care l-am primit şi citit de parcă vă auzeam); nu primesc retipărirea lui Eminescu şi altor lucrări vechi, deoarece oricine altul poate corecta în locul D-Voastre (zic aceasta, ca chestie de pierdere de vreme). Pentru ca pledoariile şi discursurile politice să aibă o însemnătate mediată, cu alte vorbe mai trainică decât cea produsă asupra auditorului, ar trebui să pre­supunem că trăim în România într’o epocă de aur, în care artele, filosofia, limba să fi ajuns un punct de creştere extraordinar. Noi putem avea această iluzie, fiindcă în veacul nostru înlesnirea rapoartelor cu străinătatea ne dă o mare închipuire de noi înşine , prin aceea că ne face să trăim din viaţa altora, – dar e o iluzie şi nimic mai mult. În politica ţării noastre, în liniamente mari, înţeleg un singur lucru: dobândirea Transilvaniei. Acesta este unul dintre rarele idealuri ale românilor, – şi nimeni nu-l personifică întru sine, ceea ce dovedeşte că ideea nu are încă pu­terea fenomenalităţii, – lucru grozav de trist. De aceea pricep primirea transilvănenilor şi lucrarea în această direcţie.

Dar, Domnule Maiorescu, cum aţi făcut Logica, de ce nu faceţi Psychologia? Cum aţi întreprins «Criticele» într’o vreme grea, de ce nu întreprindeţi alte nouă? fiindcă dacă pe atunci era Bărnuţ, Maxim şi Ceaiul d-nei X, astăzi sunt lucruri mult mai serioase. Trebue să ştiţi că criticele lui Gherea, sau mai bine concluziunile criticelor sale nu mă lasă să dorm. Eu socotesc că problema, astăzi, e mult mai grea, fiindcă avem a face cu oameni inteligenţi şi culţi, cari pun frumosul în slujba Economiei politice, lucru discutabil, dar după mine fals. Aici e un tânăr profesor, Loria, care a scris o minunată broşură în felul lui Gherea, asupra Constituţiunii politice rezultând din fapte economice. E un întreg sistem, interesant ca date, dar fals ca sistem. Când ne vom vedea o să vă arăt notiţe interesante.

Asupra acestor şi alte asemenea mişcări socoteam că aţi putea fi foarte superior şi foarte util, faţă cu ceilalţi.

Înţeleg un singur lucru: nevoia de a lucra pentru a câştiga cei 40 ori 50.000 frs. pe an, trebuitori vieţii. Aici vorbă nu mai încape.

În fine, ştiţi că nu am nici o calitate, decât doar prietenia, pentru a ieşi din rezerva ce meritele D-voastre impun unui tânăr. Cred că mă cunoaşteţi îndestul ca să nu mă bănuiţi că prin scrisoarea mea din urmă am vrut să vă pricinuesc o displăcere”.

Iacob Negruzzi, așa cum îi ceruse prietenul său, publică în ordinea stabilită de Maiorescu, după studiile asupra Psychologiei lui I. Popescu și asupra Neologismelor, în numerele din ianuarie și februarie 1881 ale Convorbirilor, Literatura română și străinătatea.

Criticul urmărește să pună în lumină interesul Europei apusene, cu osebire a Germaniei asupra literaturii din spațiul autohton prin traducerile realizate de Carmen Sylva și Mite Kremnitz, dar și prin scrisorile lui Wilhelm von Katzebue – bun cunoscător de limbă română, inclusiv a societății românești în care a trăit mulți ani, fiind căsătorit cu o româncă. Interes motivat astfel de Maiorescu: „Vitejia armatei noastre în războiul de peste Dunăre a fost o surprindere pentru opinia publică a Europei, care până atunci era deprinsă a-şi dobândi cunoştinţele sale despre noi mai ales prin corespondenţii de ziare. Astăzi oamenii luminaţi din străinătate par a simţi că în privinţa întregei vieţe a po­porului român au fost prea puţin şi prea rău informaţi şi se întorc cu oarecare curiozitate spre cunoaşterea unei naţiuni ce a arătat o valoare mai mare decât i se presupunea”.

În consecință, autorului Logicei îi pare firească chemarea Convorbirilor de a da seamă cetitorilor lor despre acest fapt de oarecare însemnătate.

Sunt enumerate cărțile germane asupra cărora va face în continuare o scrută dare de seamă.

Darea de seamă se mărginește, ne spune criticul să reproducă pe scurt cîteva din opiniile criti­cilor germani asupra lor, fiind aici vorba – nu de părerea noastră, ci de efectul produs asupra publicului străin prin literatura română ajunsă la cunoştinţa lui.

Volumul de Poezii române traduse de Carmen Sylva și Mite Kremnitz cuprinde 36 de poezii traduse, cele mai multe din Alecsandri și Eminescu, la care se alătură ale lui Bolintineanu, Iacob Negruzzi și Șerbănescu. Carmen Sylva este pseudonimul reginei Elisabeta a României la acel moment.

Mite Kremnitz, în cele două volume, traduce pagini de proză semnate de: Slavici, I. Negruzzi, Odobescu, Gane. Autorii preferați spre a fi prezentați în haine teutone sunt cu precădere convorbiriști, autori prezenți constant în foaia junimistă.

Se arată recunoscător pentru calitatea traducerilor realizate de Katzehne din poezia populară: „Locul cel dintâi atât în privinţa cronologică, cât şi în privinţa meritului, îl ocupă traducerea poeziilor romane de d-nul Kotzebue în Rumänische Volkspoesie de la 1857. Cartea, dedicată d-lui Alecsandri, cuprinde, între altele, Mioriţa, Toma Alimoş, Meşterul Manole, Blăstemul, Movila lui Burcel, Înşiră-te mărgărite şi, ca apendice, două poezii de Conachi şi cate una de Constantin Negruzzi, Sion şi Creţeanu. Poeziile populare sunt urmate de note explicative. Traducerea d-lui Kotzebue este dintre cele mai bune şi cel ce cunoaşte amândouă limbile rămâne surprins de arta cu care traducătorul a ştiut să re­producă într-o limbă aşa de heterogenă, precum este cea ger­mană, o parte esenţială a farmecului poeziei populare române.

Este mulțumit de alegerea făcută în traducerea unor scriitori ce s-au afirmat în climatul direcției noi, direcție impusă de Maiorescu și cultivată constant de Convorbirile lui Negruzzi: „Ceea ce a trebuit să placă străinilor în poeziile lui Alecsandri, Bolintineanu, Eminescu şi Şerbănescu şi novelele lui Slavici, Negruzzi şi Gane este, pe lângă măsura lor estetică, origina­litatea lor naţională. Toţi autorii aceştia, părăsind oarba imitare a concepţiunilor străine, s-au inspirat de viaţa proprie a po­porului lor şi ne-au înfăţişat ceea ce este, ceea ce gândeşte şi ceea ce simte românul în partea cea mai aleasă a firei lui etnice. Acest element original al materiei, îmbrăcat în forma estetică a artei universale, păstrând şi în această formă ca o rămăşiţă din pământul său primitiv, a trebuit să încânte pe tot omul luminat şi să atragă simpatica lui luare-aminte asupra po­porului nostru. Căci orce individualitate de popor îşi are va­loarea ei absolută, şi îndată ce este exprimată în puternica formă a frumosului, întâmpină un răsunet de iubire în restul omenirii ca o parte integrantă a ei”.

În continuare, dedică cîteva pagini teoriei romanului popular, în care subiectul propriu al romanului este viaţa specific naţio­nală, şi persoanele principale trebuie să fie tipurile unor clase întregi, mai ales a ţăranului şi a claselor de jos. Căci o figură din popor este de la început pusă sub stăpânirea împrejurărilor ca sub o fatalitate, ea poate fi pasivă fără a fi slabă, fiindcă înfăţişează în sine toată puterea impersonală a tradiţiei de clasă, şi totdeodată exprimarea simţirilor şi pasiunilor ei poate fi mai clară, fiind mai primitiv firească şi mai puţin meşteşugită prin nivelarea culturei înalte.

Teoria romanului popular propusă de critic n-a avut impact în epocă și nici după. Contextul european și evoluția societății românești au asigurat modernizarea romanului românesc pe alte niveluri artistice.

Prevăzător, Maiorescu nu-și consideră teoria propusă ca fiind infailibilă, asistăm la momentul cînd pentru prima dată se îndoiește asupra valabilității direcției propuse procedînd nu ca un critic de direcție, ci mai mult ca un simplu critic preocupat de probleme artistice.

Lăsînd la o parte (curioasa) teorie a romanului popular, găsește motive de încîntare asupra bunei direcții în care a înaintat literatura națională grație, să recunoaștem, criticelor maioresciene și revistei care l-a susținut: „Noi românii însă trebuie să ne bucurăm văzând că, după ce mai multe generaţii ale tinerimii noastre au primit atatea idei de ştiinţă şi atâtea simţiri de artă din străinătate, a sosit timpul ca şi noi să putem răspunde cu ceva, şi că tânăra litera­tură română a fost în stare să dea bătrânei Europe prilejul unei emoţiuni estetice din chiar izvorul cel curat al vieţei sale populare”.

Cum singur recunoaște în scrisoarea adresată directorului Convorbirilor, studiul, mai ales în partea a doua, este o lungă poliloghie asupra întregii noastre literaturi științifice și concluzionează că-i poate prea lung. În pofida acestei realități, Maiorescu nu procedează în consecință, spiritul său critic n-a funcționat. Surprinzător, la ediția de Critice din 1908 vine cu un Adaos la fel de „folositor” precum cu celelalte pagini asupra literaturii noastre științifice. În plus, cele enumerate în continuare nici nu mai au legătură cu prezența valorilor noastre culturale într-o limbă de circulație. Sunt propuneri, sfaturi de a afla căile spre a impune în spațiul european realizările noastre științifice și anume: „Două lucruri aşteaptă străinii şi sunt în drept să aştepte de la ştiinţa română: istoria patriei noastre şi cercetarea limbei noastre materne”.

Și cele două teme sunt pe larg și pe amănunt prezentate pe încă multe pagini, spre folosul infirmativ doar al românilor.

Georges Bengesco: „Voltaire”. Bibliographie des ses oeuvres (Convorbiri literare, octombrie 1882), autorul, diplomat român născut în Oltenia (1848/1922), secretar de legație la Paris și Londra, ministru plenipotențiar la Bruxelles și Haga, este editorul bibliografiei operei lui Voltaire în 10 volume, care văd lumina tiparului între 1887 și 1892. Maiorescu prezintă doar primul volum din Bibliografie, în care Bengesco se ocupă de teatrul scriitorului francez. Lucrarea este apreciată de critic drept o contribuție a unui român, recunoscută ca necesară și meritorie de către francezi pentru contribuția adusă în domeniu.

La Ibrăileanu, în articolul amintit citim: „… În cariera lui se observă perfect două faze deosebite.

Prima, care se isprăveşte în 1881 cu articolul despre Neologisme. Maiorescu şi-a definit-o singur: sinteza generală în atac, izbirea unui întreg curent periculos. În această fază, critica lui Maiorescu e pur «judecătorească», cum s-a exprimat d. Gherea, sau, mai exact, apreciativă.

Bun-rău, frumos-urît, sînt noţiunile utilizate în critica sa. Nici vorbă nu poate fi de interpretare, de critică psihologică.

În faza a doua, sinteza generală în atac este ștearsă de la ordinea zilei, cum mărturiseşte însuşi Maiorescu. Acuma, din critic al curentelor, el devine critic literar, are pagini consacrate oarecum analizei operei unor scriitori”.

Publicat inițial în primul almanah al Societății Academice Social-Literar „România Jună” – Societate a studenților români din Viena, în primăvara lui 1883, și reluat în Convorbiri literare, iunie 1883, studiul Despre progresul adevărului în judecata lucrărilor literare este realizat la solicitarea tinerilor care alcătuiau Societatea.

Formată, în majoritate, din studenți proveniți din Bucovina și Transilvania, Societatea România Jună se constituie în 8 aprilie 1871, avînd ca președinte pe I. Slavici și bibliotecar pe M. Eminescu. Societatea, în scurt timp de la fondare, se va orienta către Junimea și revista ei, Convorbiri literare. Acest moment l-am prezentat mai pe larg în paginile despre Eminescu la „Convorbiri literare”. Un semnal puternic al acestei orientări este hotărîrea de la sfîrșitul anului 1874 de a-l proclama pe Titu Maiorescu membru de onoare, prin adresa nr. 31/1874/5, semnată de președintele României June, Pamfil Dan, propunere față de care Maiorescu se simte onorat, așa cum citim în scrisoarea de răspuns din 2 ianuarie 1875. Scrisoarea este și o primă definire a orientării, a demersurilor sale critice: „Lucrările mele literare, la care binevoiţi a Vă referi şi despre care din parte-mi aş dori să fie mai însemnate, nu sunt născute dintr-un spirit de blândeţă. Ele sunt o critică, adeseori amară, în contra unor direcţiuni în literatura şi ştiinţa română, pe care le-am crezut primejdioase pentru naţiunea noastră. Căci misiunea cea mai mare a acestei naţiuni este astăzi de a-şi ocupa un loc în mijlocul popoarelor de cultură ale Europei. O asemenea sarcină însă cere de la oamenii publici o minte aspru disciplinată şi o inimă pururea onestă. Unde aceste însuşiri lipsesc şi se înlocuiesc prin simulări, acolo este datoria criticei de a lovi răul pentru a pregăti binele. Astfel acele lucrări au intrat în luptă cu timpul prezent şi prin urmare nu puteau avea spe­ranţă decât în viitor.

Viitorul începe cu D-voastră, domnilor. De aceea sunt fericit, când văd că tinerimea studioasă – deşi împotrivindu-se poate la cutare sau cutare idee izolată – recunoaşte în totalitatea acelor lucrări o luptă sinceră pentru ceea ce trebuie să fie obiectul celei mai înalte îngrijiri în viaţa publică a unui popor! pentru adevăr!” (I. Grămadă, Societatea Academică Socială-literară „România Jună” din Viena (1871-1911), Monografie istorică).

Studenții de la România Jună decid organizarea unei manifestări publice consacrată Junimii și Convorbirilor literare; ședința publică se desfășoară pe 17 ian. 1882. Despre temele dezbătute și cine le-a susținut aflăm din articolul: Ședința festivă în onoarea „Junimii” și a organului său „Convorbiri literare”, publicat de I.I. Fruză (I.C. Panța) în Gazeta Transilvaniei (iunie 1882). Articolul va fi reprodus de Eminescu în Timpul și remarcat de I. Negruzzi în Convorbiri literare. Gestul de solidaritate cu noua direcție va marca, spre nemulțumirea generală a latiniștilor, despărțirea definitivă de ciparism.

Societatea România Jună își propune, în noiembrie 1882, editarea unui Almanah literar. Pentru realizarea lui se adresează lui Maiorescu care le răspunde în 17 noiembrie 1882, asigurîndu-i de colaborarea sa și a convorbiriștilor. În sumarul Almanahului, aflăm, între alții pe Carmen Sylva, V. Alecsandri, I. Creangă, M. Eminescu cu Luceafărul, N. Gane, T. Maiorescu – cu studiul menționat, I. Negruzzi, I. Slavici, I. Vulcan, A.D. Xenopol.

Dorința studenților de la Viena era de a-i cuprinde pe scriitorii din toate provinciile românești. Lipsește Basarabia, aflată sub ocupație țaristă. Alcătuirea Almanahului aparține criticului convorbirist, la care e demn de reținut că, fără insistențele lui Maiorescu, Eminescu nu și-ar fi definitivat în vederea publicării aici, poemul cosmogonic Luceafărul, poem ce-ar fi riscat astfel să rămînă în manuscrisele poetului nefinalizat.

Despre progresul adevărului în judecata lucrărilor literare face în deschidere trimitere la dialogul platonician Phaidros, aici Socrate povestește despre regele Egiptului Thomas; acesta în dialogul cu zeul Theuth – descoperitor, între altele, al literelor, litere care zice el, îi vor face pe egipteni mai înțelepți și mai cu ținere de minte, este contrazis de rege, scrisul va aduce cu sine uitarea și încă multe altele ce anulează avantajele afirmate de zeu.

Împrejurare ce-l determină pe colaboratorul României June să răspundă la întrebare: pentru ce scriem?: „Scriem pentru a ne răspândi gândirea mai departe decât o duce vorba. Vorba nu poate trăi mult nici în timp, nici în spaţiu. Rostită acum, ea amuţeşte apoi: auzită aici, ea se pierde acolo. Uneori o prinde cel ce o aude şi îşi aduce aminte de ea, o poartă chiar din loc în loc. Dar tot nu mai este vorba dintâi; aducerea-aminte e necredincioasă; vorba purtată de altul nu e gândul vorbitorului, ci graiul purtătorului”.

Dar nu orice idee este îndreptățită să îmbrace haina de litere, doar acea idee şi acea simţire care prin coprinsul ei şi din chiar izvorul ei s-a înălţat peste interesul strâmt al individului şi a găsit în capul celui ce o produce acel prisos al concepţiunii care îi dă valoarea universală.

Uitarea de sine și lepădarea de egoism, sub lumina vocației constituie poarta prin care se poate accede între aleși: „Căci ceea ce împiedică atâţia oameni, dealtminteri inte­ligenţi, de a vedea bine, de a gândi adevărat şi de a scrie frumos şi ceea ce îi condamnă să rămâie totdeauna mediocri este tocmai mărginirea personalităţii lor la interese exclusiv indivi­duale. Prin negura egoismului nu străbate lumina adevărului, nici căldura frumosului.

Aşadar, entuziasmul impersonal – iacă semnul hotărâtor al celor chemaţi!”

Și urmează, în numele entuziasmului impersonal, un verdict fără drept de apel, nemilos și corect: „Măsurată la această scară, cea mai mare parte a literaturii zilnice nici nu merită să existe, nici nu poate exista; şi dacă se pare astăzi a fi, se vede mâine că nu este şi rămâne ca cum n-ar fi fost”.

Totuși, suprarealiști, dadaiști în genere, nu de entuziasm impersonal duceau lipsă și nici egoismul nu-i îndemna să facă literatură cu foarfeca și dicționarul; sunt gesturi și atitudini despre care putem spune alături de Maiorescu că rămîne ca cum n-ar fi fost. Cu viziunea acestora, mare parte din teoria impersonalității afirmată de critic pare să-și fi diminuat din importanța aplicativă.

Maiorescu încearcă să răspundă la o serie de întrebări din care să rezulte progresul adevărului: „Cum lucrează o asemenea scriere asupra celoralţi? Cum străbate ea în mulţime? Cum ajunge a fi, din gîndul şi din simţirea unui om, gândul şi simţirea tutulor oamenilor de cultură? Cu alte cuvinte: cum se face progresul în recunoaşterea şi primirea adevărului?”

Se apelează la exemple din știința și literatura lumii și căile cum în timp, s-au impus, de la teoria newtoniană a gravitației la Phedra lui Racine, Don Giovanni, opera lui Mozart și încă altele, toate trecînd prin purgatoriul negării, ca în final să triumfe: „Nu doară că orce combatere ar fi o dovadă pentru valoarea ideei combătute; dar se dovedeşte că orce idee de valoare este la început combătută”.

Sunt descriși pașii, încercările la care este supus scriitorul încă de la afirmarea primelor sale idei noi, care vor fi întîmpinate cu dușmană împotrivire pînă, după lungi lupte ideile îi vor fi acceptate, înțelese și primite ca un bun comun.

„Căci dacă este adevărat că ideea cea nouă întrece prin chiar aceasta capacitatea mediocrităţilor contimporane, este tot aşa de adevărat că ea trebuie să se afle în relaţie de înrudire cu minoritatea mai inteligentă a timpului ei. Punctul cel greu de trecut este numai că oamenii inteligenţi sunt de regulă ocupăţi cu un obiect propriu al gândirii lor şi sunt, prin urmare, mai retraşi din agitarea zilnicelor întâmplări. Însă tocmai aci rezistenţa mediocrităţilor îndeplineşte fără voie şi fără ştire, o funcţiune folositoare în viaţa publică. Strigătul lor de alarmă, repercutat în marea mulţime a celor ce le seamănă, dă mişcării intelectuale proporţiuni ce fără de aceasta nu le-ar fi avut şi o face să pătrundă cu necesitate în sfera de atenţiune a mino­rităţii inteligente, orcât de retrasă ar fi şi orcât de absorbită prin propriele gândiri.

De aci înainte soarta progresului este asigurată. Căci ade­vărata lui piedică nu era ignoranța, ci ignorarea. Nu era trist pentru autorul ideei să se afle în faţa luptei celor ce-l combăteau, ci să rămâie în mijlocul indiferenţei celor ce l-ar fi putut înţelege; trist era să nu audă răsunetul din inimele înrudite, să nu vadă răsfrângerea în capetele congeniale, ci să simţă că ideea lui, născută pentru a trăi din viaţa tuturor, era ameninţată să piardă în propria ei singurătate”. (T.M.)

Aici vedem ca în oglindă programul Societății Junimea și covîrșitoarea importanță a Convorbirilor literare în impunerea adevărului prin literatura de înalt nivel axiologic practicată în paginile ei.

Alte două fraze par a reda atmosfera intelectuală a discuțiilor de la Junimea: „Și chiar atunci când ideea cea nouă nu intră de îndată şi fără de luptă în capetele eminente, ci se află şi aici în opoziţie cu părerile admise de mai nainte şi trebuie să-şi câştige pas cu pas locul ce i se cuvine, totuş, această luptă este de alt gen şi pe alt tărâm decât lupta de mai nainte.

Căci nimic nu este mai greu în lume decât a înţelege pe altul, şi iarăş fără a-l înţelege este peste putinţă să-l convingi.

A înţelege pe altul însă însemnează a avea sau a fi avut în sine o parte identică sau analoagă cu gândirea lui; cine nu a avut aceasta îi rămâne străin.

De aceea, adevăraţii luptători pentru progres sunt cei ce-au împărtăşit ei înşii mai nainte vechea eroare şi au găsit în chiar dezvoltarea lor internă argumentele pentru noul adevăr. Cu aceste argumente sunt acum în stare să adapteze adevărul la gradul şi la felul de inteligenţă al celorlalţi.

Din momentul acestei adaptări, progresul adevărului intră în a treia şi cea din urmă fază a evoluţiunii lui, în faza recunoaşterii generale. Şi aici, ca în toate formele de viaţă, există lupta pentru existenţă. Capul cel eminent a primit ca moştenire o mai energică stăruinţă în gândire, o mai ingenioasă întrebuinţare a tutulor argumentelor spre întărire, şi, măsurându-se zi pe zi cu mediocrităţile ce-l încunjură, rezultatul nu poate fi altul decât supunerea lor sub autoritatea lui”.

Maiorescu putea spune încă la acea oră că lupta pentru împlîntarea adevărului în judecarea literaturii era una victorioasă, direcția nouă era recunoscută și asumată în tot arealul românesc.

Statisitica sinuciderilor (C.L. iulie 1885) denotă o preocupare socio-psihologică ușor excentrică între preocupările criticului și în care încearcă să explice o nouă știință, statistica morală, nu produs hibrid la intersecția dintre morala metafizică și statistica materială, ultima sub condeiul rece a cifrei matematice.

Numărul pe septembrie 1885 al Convorbirilor găzduiește Comediile d-lui Caragiale; comedii publicate în revistă, după cum urmează: O noapte furtunoasă, în octombrie 1879 (jucată la Teatrul Național din București, în premieră pe 18 ianuarie 1879); O scrisoare pierdută în februarie-martie 1885 (reprezentată pe scena bucureșteană în 13/25 noiembrie 1884); D-ale carnavalului în mai 1885 (jucată în premieră, tot la Teatrul Național pe 8/20 aprilie 1885). Pe lângă aceste comedii, Maiorescu scrie în foaia Junimii și despre Conu’ Leonida față cu reacțiunea publicată în februarie 1880. Drama Năpasta este publicată în ianuarie 1890 (prima reprezentare pe scena Naționalului are loc pe 3 februarie 1890).

Cauza principală a interesului lui Maiorescu față de comediile ploieșteanului, pe lîngă talentul acestuia, cum obsevă și Lovinescu, era faptul, că opera dramaturgului este cea mai puternică expresie literară a criticii sociale a junimismului; era cea mai puternică ilustrare scenică a luptelor junimiste în contra formelor fără fond.

Pentru Maiorescu toate aceste piese merită să fie cunoscute și mai ales lăudate – toate fără excepție: „Publicul primelor reprezentări a judecat altfel. Scrisoarea pierdută a avut un succes mare; şi Noaptea furtunoasă a avut succes; dar Conul Leonida, jucat pe o scenă de a doua mână, nu a plăcut; şi D-ale carnavalului a fost fluierată”.

Situație pe care criticul își propune să o explice și-i convins că e cu putință, deși: „În materie de gust literar – ce e drept – discuţia e totdeauna grea, şi e grea mai ales acolo unde lipseşte încă tradiţia literară şi prin urmare comu­nitatea de idei în privinţa operelor ce le numim frumoase”.

Paginile despre comediile lui Caragiale ale criticului de la Convorbiri… rămîn esențiale în afirmarea unei critici estetice, ce va fi urmată și în prezent, conform afirmațiilor emise de Maiorescu asupra dramaturgului.

Sunt enumerate părțile practic de necontestat privind meritul literar al comediilor.

Radiografiază sintetic lumea și personajele comediilor marelui dramaturg, în formulări de constantă actualitate: „Conul Leonida citeşte jurnale, explică nevestei sale esenţa republicii cum o pricepe el, valoarea lui «Galibardi» și teoria halucinaţiilor. Jupan Dumitrache, cherestegiul, caută să înţe­leagă în convorbiri cu ipistatul Nae Ipingescu ce este «sufragiul universal», este pătruns de demnitatea gardei civice şi primeşte de la Rică Venturiano desluşiri asupra suveranităţii poporului; iar cocoana Veta îşi cântă amorul «într-un moment de feri­cire şi printr-o perlă de iubire». Candidatul de la percepţie vrea sa scape de dureri după sistemul lui Mattei; Miţa Baston jură pe statua libertăţii din Ploieşti şi ipistatul Carnavalului pune un «potrabac» cu muzică la «lotărie». Ziaristul Nae Cațavencu şi advocatul Farfuridi fac discursuri electorale asupra progresului economic şi revizuirii constituţionale; Dandanache îsi susţine dreptul la deputăţie prin tradiţia de la «patruzsopt», iar poliţaiul Ghiţă este un element principal pentru alegerea «curat constituţională». Adevăratul om onest este simplul «Cetăţean alegător», care este totdeauna «turmentat».

Printre aceste figuri, cu straniul lor vestmânt de aparenţa unei culturi superioare, se agită pornirile şi pasiunile omeneşti, deșertăciunea, iubirea, goana după câştig şi mai ales exploatarea celor mărginiţi, cu ajutorul frazelor declamatorii neînţelese – unul din semnele caracteristice ale epocei noastre”.

Este remarcată disponibilitatea și buna stăpînire a mijloacelor de exprimare dramatică, arta dramatică a lui Caragiale.

Trebuie să recunoaștem că și într-o comedie, precum cele ale lui Caragiale, putem fi supuși efectului de catharsis aristotelic.

Ca argument suplimentar a originalității, putem constata și recunoaște, spune criticul de la Convorbiri…, acest merit în scoaterea şi înfăţişarea plină de spirit a tipurilor şi situaţiilor din chiar miezul unei părţi a vieţei noastre sociale, fără imitare sau împrumutare din literaturi străine.

Comediile lui Caragiale au fost întîmpinate mai toate defavorabil în presa vremii, fapt care a și impus intervenția lui Maiorescu prin acest studiu în care a trebuit să răspundă în contra acestor atacuri la trei mari probleme: moralitatea, arta conștiinței dramatice, jocul actorilor. În esență, cum era de așteptat, se oprește la moralitatea din comediile celui care a scris Momente și schițe.

Pentru Maiorescu, în opera lui Caragiale, ceea ce nu-i puțin lucru, se afirmă un adevărat început de literatură dramatică naţională, independentă, trăind din propriile sale puteri, în înţelesul aceleiaş mişcări intelectuale sănătoase, în care sunt şi Novelele lui Slavici, şi Amintirile lui Creangă, şi Copiile de pe natură ale lui Negruzzi, şi Poeziile lui Eminescu – mişcare deşteptată în literatura noas­tră prin acea culegere de poezii populare prin care Alecsandri a îndreptat spiritul tinerimii de astăzi spre izvorul veşnic al tuturor inspiraţiilor adevărate: simţirile reale ale poporului în care trăim, şi care simţiri numai întru cât sunt oglindite prin artă în această realitate a lor devin o parte integrantă a omenirii exprimată în forma literară?

Sunt puși în lumină cei mai importanți autori promovați de Convorbiri literare, ca fiind cu toții preocupați de eradicarea formelor fără fond, marele păcat al civilizației române moderne în viziunea lui Maiorescu și a junimiștilor, între care Caragiale este între cei mai importanți combatanți.

Citim în monografia lui Lovinescu, dedicată corifeului Junimii: „Pe când Maiorescu o urmărise însă teoretic în dome­niul culturii şi al politicei, Caragiale o traducea în teatru, adică în artă cu acţiunea cea mai directă asupra publi­cului. Nae Caţavencu, Tipătescu, Trahanache, Pristanda, Dandanache, Rică Venturiano sunt ilustraţia puternic colorată a formulei junimiste a «formei fără fond» şi a unei vieţi «curat constituţionale»; prin nimic nu se putea scoborî mai adânc în mase critica socială junimistă decât prin această satiră incisivă, ce se încadra, de altfel, în teoria unei literaturi autoctone ieşite din condiţiile vieţii noastre naţionale”.

Maiorescu ia apărarea lui Caragiale la acuzele de atac politic, de imoralitate etc. etc. prezente în opera sa, atacuri care înnegreau numeroase pagini din diversele foi ale epocii.

Pentru critic, de la autorul dramatic se cere a prezenta cît mai autentic situațiile și obligatoriu într-un mod artistic, iar valoarea lor morală este afară din chestie. Și apelează la Aristofan, Molière, în ale căror comedii nu este în discuție o astfel de morală. Realizează că în contextul epocii, în lipsa unor tradiții consolidate, argumentația nu-i suficientă. Și vom reda mai pe larg demersul maiorescian impecabil ca formulare și conținut: „Dacă ni se pune întrebare: arta în genere şi în special arta dramatică are sau nu are şi o misiune morală? contribuie ea la educarea şi înălţarea poporului? Noi răspundem fără şovăire: da, arta a avut totdeauna o înaltă misiune morală, şi orce adevărată operă artistică o îndeplineşte.

Dacă arta în genere are un element esenţial moralizator, acelaş element va trebui să-l găsim şi în orce artă deosebită, prin urmare şi în arta dramatică.

Ar fi o confuzie, care ar împiedica de la început orce dreaptă înţelegere a lucrului, dacă ne-am închipui că poezia, fie lirică, fie epică, fie dramatică, are altă esenţă morală decât arta în genere. Poate să o aibă într-un grad mai mare sau mai mic, dar nu poate să o aibă de o altă natură şi nu trebuie să ceri poeziei o altă influenţă morală decât o ceri muzicei, sculpturei, arhitecturei şi picturei. Căci întâmplarea că poezia între­buinţează acelaş organ de comunicare sau acelaş material brut ca şi codicele penal şi catehismul de morală, adică cuvintele, nu-i poate schimba esenţa ei de artă, precum nu se poate con­funda arta sculpturei cu meseria pavajului, deşi amândouă întrebuinţează materialul piatră.

Aceeaş influenţă asupra înălţării morale a individului ce o poţi aştepta din producerea simţimântului estetic la auzirea unei simfonii de Beethoven şi la privirea statuei lui Apollo din Belvedere sau a Venerii de Medicis, aceeaş, şi nu alta, trebuie să o aştepţi de la citirea unei poezii sau de la asistarea la o reprezentare dramatică”.

E o argumentație care-i impune să răspundă la o întrebare esențială cu un răspuns care pulverizează toate incriminările prezente în ziarele vremii: „În ce consideră dar moralitatea artei?

Orce emoţiune estetică, fie deşteptată prin sculptură, fie prin poezie, fie prin celelalte arte, face pe omul stăpânit de ea, pe câtă vreme este stăpânit, să se uite pe sine ca persoană şi să se înalţe în lumea ficţiunii ideale.

Dacă izvorul a tot ce este rău este egoismul şi egoismul exagerat, atunci o stare sufletească în care egoismul este nimicit pentru moment, fiindcă interesele individuale sunt uitate, este o combatere indirectă a răului, şi astfel o înălţare morală. Şi cu cât cineva va fi mai capabil prin dispoziţia sa naturală sau prin educaţie a avea asemenea momente de emoţiune imper­sonală, cu atât va fi mai întărită în el partea cea mai bună a naturei omeneşti.

Aceasta este cu atât mai important în zilele noastre cu cât simţimântul religios, care mai nainte îndeplinea misiunea de a înălţa spiritele deasupra intereselor egoismului zilnic, dispare din ce în ce mai mult din clasele culte şi trebuie înlocuit cu alte emoţiuni impersonale.

Înălţarea impersonală este însă o condiţie aşa de absolută a orcărei impresii artistice, încât tot ce o împiedică şi o abate este un duşman al artei, îndeosebi al poeziei şi al artei drama­tice. De aceea poeziile cu intenţii politice actuale, odele la zile solemne, compoziţiile teatrale pentru glorificări dinastice etc. sunt o simulare a artei, dar nu artă adevărată.

Esenţa acesteia este de a fi o ficţiune, care scoate pe omul impresionabil în afară şi mai presus de interesele lumii zilnice, orcât de mari ar fi în alte priviri.

Chiar patriotismul, cel mai important simţimânt pentru cetăţeanul unui stat în acţiunile sale de cetăţean, nu are ce căuta în artă ca patriotism ad-hoc, căci orce amintire reală de interes practic nimicește emoțiunea estetică”.

Argumentația maioresciană urmează în mare viziunea Stagiritului asupra catharsisului. Poziția estetică a lui Maiorescu în acest context este definită de Lovinescu prin realitatea că arta își are scopul în sine, adică în emoția estetică și nu în altceva; arta este pentru artă. Știm bine cîtă monedă s-a bătut ideologic în timpul comunismului între arta pentru artă – reprezentativ fiind Maiorescu și arta cu tendință (de altfel singura cu adevărat agreată de regim) – reprezentativ fiind Dobrogeanu-Gherea.

În fond, Maiorescu și în 1885 era consecvent cu cel din 1867 în afirmarea artei pentru artă, una dezinteresată de orice tendință pragmatică, politică, morală etc.

Și revenind la comediile lui Caragiale, Maiorescu consideră că: „singura moralitate ce se poate cere de la ele este înfăţişarea unor tipuri, simţiminte şi situaţii în adevăr omeneşti, cari prin expu­nerea lor artistică să ne poată transporta în lumea închipuită de autor şi să ne facă, prin deşteptarea unor emoţiuni pu­ternice, în cazul de faţă a unei veselii, să ne uităm pe noi înşine în interesele noastre personale şi să ne înălţăm la o privire curat obiectivă a operei produse.

Aceasta trebuie să o cerem de la autor. De la noi, specta­torii, trebuie să cerem unei opere de artă să ne prezentăm dis­puşi, nepreveniţi, fără intenţii străine artei. Căci dacă artistul nu este totdeauna capabil de a lucra, ci trebuie să fie inspirat, nici spectacolul nu este în fiece moment capabil de a primi o impresie estetică; poate unii nu sunt capabili niciodată; şi cine la o piesă de teatru nu-şi poate uita grijile sale personale, sau legăturile sale de partid politic, sau catehismul său de morală convenţională, acela să nu se mai amestece în ale artei”.

Criticul propune un adevărat catehism al receptării operei de artă, în care autenticitatea este condiția esențială a exprimării artistice.

Este respinsă și acuzația de trivialitate a comediilor dramaturgului ploieștean.

La final Maiorescu apelează la o metaforă botanică, în care pădurea prin diversitatea ei, de la marii arbori, la firul de iarbă, sunt cu toate importante, numai să fie plantă adevărată, cu rădăcina ei în pământ sănătos, iar nu imitaţie în tinichea vopsită, cum se pune pe unele case din oraş. În comediile lui Caragiale sunt plante adevărate, care și-au demonstrat perenitatea în cei aproape o sută cincizeci de ani de cînd sunt prezente pe scîndura scenei, fie în Țară fie în afară.

Numărul din aprilie 1886 publică Poeți și critici, studiu semnificativ privind poziția și viziunea lui Maiorescu asupra criticii și a rolului său istoric, care prin afirmarea direcției noi (1872) scade necesitatea criticii generale, în fond a criticii de direcție, a criticii culturale, practicate cu predilecție de critic. Studiul este și un moment recapitulativ, cu trimitere la articolele adunate sub titlul Direcția nouă în poezie și proză, publicate în urmă cu 14 ani, în care este arătat ce trebuie să se ceară de la o mișcare sănătoasă a literaturii române. Speranța din anii 1872 tinde a fi o certitudine în 1886, privind împlinirile direcției noi; este și un bun prilej de bilanț: „Alecsandri ne-a înavuţit poezia cu Ostaşii noştri şi cu drame, îndeosebi cu Fontâna Blanduziei; Eminescu a adus lirica ro­mână la o culme de perfecţiune; lor li s-au adaos poeţii Naum și Vlahuţă, comediile d-lor Caragiale şi I. Cerchez, novelele d-lor Slavici, Creangă, Barbu Ştefănescu-Delavrancea, Gane, Duiliu Zamfirescu, traducerile din Horaţiu de d. Ollănescu, lucrările ştiinţifice ale d-lor Hasdeu şi N. Densuşanu, Lambrior, Tocilescu, Brândză, culegerile de poezii şi poveşti populare ale d-lor Jarnik-Bârseanu, Ispirescu, G. Dem. Teodorescu, T. Burada, M. Pompiliu, cercetările critice ale d-lor Onciul şi Bogdan; iar Convorbirile literare sub redacţia d-lui Iacob Negruzzi încep al 20-lea an al activităţii lor – o întreagă mişcare, ce dă ultimului deceniu un aspect cu totul deosebit şi îmbucurător.

În proporţia creşterii acestei mişcări, scade trebuinţa unei critice generale. Din momentul în care se face mai bine, acest fapt însuş este sprijinul cel mai puternic al direcţiei adevărate. Poeziile lui Eminescu, Pastelurile şi Ostaşii lui Alecsandri vor curăţi de la sine atmosfera estetică viţiată de Macedonski, Aricescu, Aron Densuşanu etc., etc. Cuvintele din bătrâni ale d-lui Hasdeu sunt de la sine lovitura de moarte a dicţionarului Laurian-Massim şi a rătăcirilor «filologice» de la Târnave. Şi aşa mai departe”. Vedem cum pentru Maiorescu evoluția benefică a literelor române, creșterea acestei mișcări, are drept consecință diminuarea necesității criticii generale. Pentru critic, rolul de curățare a atmosferei estetice este asigurat de calitatea operelor literare care prin simpla lor prezență dau lovitura de moarte diverselor rătăciri.

„Nu ne întrebăm, atenționează Lovinescu în monografia sa, cum scade nevoia criticei odată cu desvoltarea literaturii şi, în genere, a culturii –deoarece grija de proprietate verbală, cu care adăuga calificaţia de « ge­nerală» ne specifică de ce fel de critică, anume, era vorba, singura, pe care o făcuse: critica de direcţie «adevărată». Prezenţa poeziei lui Eminescu avea să excludă poezia lui Aricescu; prezenţa Cuvintelor din Bătrâni avea să ex­cludă dicţionarul Laurianu-Massim; se acorda, aşa dar, însăşi artei o valoare critică, educatoare chiar, în dome­niul ei exclusiv de acţiune, ca şi cum existenţă unor oameni de o probitate desăvârşită ar înlătura nevoia codului penal; dacă fapta bună s’ar propaga prin însăşi prezenţa sa, studiul ei, morala, determinarea condiţiilor de producere şi de calificaţie, măsurile legislative, în care se încadrează ar deveni inutile. Discuţia s’ar putea închide aici, dacă n’ar fi momentul să tragem linia configura­toare a acţiunii critice a lui Maiorescu, evidentă oriunde, dar fixată chiar de el însuşi cu deosebita claritate a sti­lului său”.

La momentul publicării paginilor despre Poeți și critici, este recunoscută necesitatea aprețierilor critice izolate, necesare într-o mișcare intelectuală, dar cu totul inutilă îi pare izbînda unui întreg curent periculos, a direcției vechi căzute, ștearsă de la ordinea zilei. Pentru Maiorescu, misiunea critici – misiunea dealtminteri totdeauna modestă, dar nu fără importanţă în modestia ei – ne pare a fi în momentul de faţă mai mult de a lărgi cercul activităţilor indi­viduale, de a deştepta tinerimea încă prea amorţită de pâcla trecutului şi de a îmbărbăta spiritele spre lucrarea roditoare.

Este cu mult prea îngustă albia curentului celui nou: în dreapta și în stânga trebuiesc desfundate alte şiroaie, care să întărească mişcarea principală, mişcarea însăş trebuie să pă­trundă mult mai afund. Fără îndoială, rectificările, mai ales în materie de ştiinţă, nu vor putea lipsi uneori din o apreţiare a operelor celor mai bune; fără îndoială, în mijlocul unei acti­vităţi critice pentru răspândirea lucrărilor sănătoase se va simţi pe ici, pe colea şi necesitatea unei loviri directe în contra nulită­ţilor, care se amestecă fără nici o chemare în ale literaturei: un energic „în lături!” va trebui dar din când în când să fie rostit în orce mişcare intelectuală.

Deși consideră îndreptățite unele rectificări, condamnă încercările unor autori, de a denunța părțile mai puțin realizate din întinsa lucrare literară a d-lui Alecsandri. Cei incriminați sunt sunt: Barbu Ștefănescu Delavrancea, care critică aspru (după model maiorescian, în fond) piesa Despot-Vodă a bardului, și Al. Vlahuță care într-o conferință la Ateneu îl ridică pe Eminescu în defavoarea lui Alecsandri. Ei sunt puși la colț cu severitatea unui profesor față de ucenicii săi. Ca un adevărat democrat nu contestă dreptul acestora la critică, dar una este dreptul și alta este folosul întrebuințării drepului în fiece moment. Va fi având şi activitatea critică noima ei, şi nu orce dispoziţie războinică merită să fie întrupată într-o scriere.      

Şi mai întâi trebuie să constatăm că, de regulă, poeţii înşii sunt cei mai răi critici asupra poeziei altora, în genere artiştii înşii cei mai contestabili apreţiatori teoretici ai artei.

Deşi în feluritele combinări ale inteligenţelor omeneşti s-a putut şi se poate întâmpla ca un poet bun să fie şi critic bun, aceasta însă va fi totdeauna o excepţie rară, care va trebui foarte tare legitimată înainte de a fi primită în contra acelei regule generale.

Maiorescu este cu totul neîncrezător în posibilitățile critice ale artiștilor și dă și exemple întru aceasta, urmate de o întreagă teorie privind caracteristicile criticului în antiteză cu ale poetului; spre a le defini în final, aproape aforistic, rolul și esența:

„Criticul este din fire transparent; artistul este din fire refractar.

Esenţa criticului este de a fi flexibil la impresiile poeţilor: esenţa poetului este de a fi inflexibil în propria sa impresie. De aceea criticul trebuie să fie mai ales nepărtinitor; artistul nu poate fi decât părtinitor”.

Celor doi, Delavrancea și Vlahuță, li se recomandă a-și folosi puterile intelectuale în realizarea propriilor opere și a nu și le mistui în elaborări de critică.

Întrebarea cine este mai mare poet, Eminescu sau Alecsandri îi pare cu totul greșită, și ca atare care ar fi înțelesul acestei întrebări: „Înțelesul de a măsura incomentabilul, adică nici cu înțeles”.

La final, avem unul dintre cele mai frumoase și cuprinzătoare elogii la adresa lui Alecsandri, din literatura căruia, fapt uitat și adesea eludat cu program, se trage toată literatura română modernă: „Alecsandri are o altă însemnătate. În Alecsandri vibrează toată inima, toată mişcarea compatrioţilor săi, câtă s-a putut întrupa într-o formă poetică în starea relativă a poporului nostru de astăzi. Farmecul limbei române în poezia populară – el ni l-a deschis; iubirea românească şi dorul de patrie în limi­tele celor mai mulţi dintre noi – el le-a întrupat; frumuseţea proprie a pământului nostru natal şi a aerului nostru – el a descris-o; «chauvinismul» gintei latine şi ura în contra evrei­lor – el le reprezintă; când societatea mai cultă a putut avea un teatru în Iaşi şi Bucureşti – el a răspuns la această dorinţă, scriindu-i comedii şi drame; când a fost chemat poporul să-şi jertfească viaţa în războiul din urmă – el singur a încălzit ostaşii noştri cu raza poeziei.

A lui liră multicordă a răsunat la orce adiere ce s-a putut deştepta din mişcarea poporului nostru în mijlocia lui.

În ce stă valoarea unică a lui Alecsandri?

În această totalitate a acțiunii sale literare”.

Totodată, apărarea lui Maiorescu este îndreptățită și de faptul că bardul de la Mircești a fost cel mai apropiat, statornic și necesar aliat al junimiștilor.

Dacă rolul lui Maiorescu a fost, cu asupra de măsură, de îndrumător cultural, de critic de direcție, dar mai puțin de critic propriu-zis, creația criticii a rămas în sarcina generației care l-a urmat, între care la loc de frunte a fost E. Lovinescu. Criticii care au urmat i-au recunoscut direcția națională și direcția estetică ce a reușit să le impună și în matricea căreia a evoluat, evoluează literatura română.

Revista indexata EBSCO