Jan 21, 2018

Posted by in Panoramic editorial

Emilian MARCU – Vitrina cărților

Constantin Mănuţă, Magia scrisului, Editura Allzenit, Iaşi, 2016, 528 p.

 

În cuvîntul autorului, cuvînt care deschide această carte, Magia scrisului, poetul şi criticul literar Constantin Mănuţă argumentează această apariţie astfel: Cartea noastră, Magia scrisului, a izvorît din necesitatea de a pune  în faţa ochilor cititorilor recenziile scrise prin diferite ziare şi reviste, timp de 20 de ani. Aşadar rodul trudei din aceşti ani ca lector şi comentator al unei adevărate biblioteci, prinde consistenţă în această adevărată magie, căci nu este alta mai frumoasă decît aceea a scrisului. Întîlnirea cu o astfel de carte nu poate să nu producă decît bucurie pentru că reîntîlnesc aici autori şi cărţi despre care am scris şi eu la vremea apariţiei şi regăsesc şi unele portrete literare ale unor scriitori deveniţi între timp amintiri; i-aş numi aici pe: Ion Boroda, Dumitru Donescu, Lucian Dumbravă, Ion Nuţă, Petre Herţanu, Ion Chiriac, Daniel Lascu, Marinică Popescu etc. Pertinenţa şi probitatea cu care abordează fiecare carte citită, multiplele informaţii corecte despre autorul de a cărui carte se ocupă, fac din Constantin Mănuţă un exemplu de cum trebuie abordată comentarea unei cărţi, fiind un bun îndrumător de lectură dar şi o posibilă sursă de informare pentru eventualii alcătuitori de dicţionare. Acestea toate dovedesc faptul că ne aflăm în faţa unui rafinat şi credincios om al cuvîntului. Multitudinea de autori pe care i-a comentat de-a lungul timpului dovedeşte că autorul acestei adevărate cronici în timp a evoluţiei unei întregi literaturi, are puterea pe stilul şi canoanele celui/celor în cauză, că nu face o critică doar de dragul de a scrie, ci o face cu multă aplicaţie pe text, şi cunoaştere, dovedind lectura integrală a cărţii în cauză. 62 de nume, 136 de cărţi comentate şi o Addenda, sînt componentele acestei cărţi pe care o publică acum Constantin Mănuţă, în semn de preţuire, întru magia cuvintelor şi a scrisului. Nume de scriitori importanţi, dar şi numele unor debutanţi la vremea respectivă, se pot întîlni, nume care sînt tratate cu multă atenţie şi de ce nu, cu multă afecţiune pentru că actul de creaţie, şi în opinia lui Constantin Mănuţă, trebuie privit cu ochi de critic, dar cu un ochi prietenos şi nu cu ostilitate, aşa cum se mai întîmplă în multe dintre cazuri. Ne vom simţi profund onoraţi dacă ne vom găsi un loc modest în sufletul şi inima autorilor recenzaţi şi a cititorilor cărora le urăm lectură plăcută – spune Constantin Mănuţă în acelaşi Cuvînt al autorului. Aşezarea în pagină a fost făcută după toate rigorile unei cărţi de ştiinţă, şi acest lucru ajută în mod deosebit pe cei care vor cerceta numele incluse aici. Despre această carte, Magia scrisului, de Constantin Mănuţă, s-ar putea spune foarte multe dîndu-se numele unora sau altora dintre autorii comentaţi, dar pentru a nu nedreptăţi pe cineva am să mă refer doar la numele autorului acestei cărţi. Este mult mai bine şi mai onest să comentez astfel această carte lăsînd cititorului bucuria descoperirii, fie a numelui său aici, fie a unor confraţi şi să se poată oglindi în scrisul autorului. Dacă Frederich Holderlin precizează că: Din Dumnezeu iese opera mea, mutînd ce este de mutat, putem spune, fără să greşim că: din cărţile voastre iese cartea Magia scrisului de Constantin Mănuţă, pentru că se vorbeşte aici de o mînă nevăzută, glas divin,şoaptă tainică care au tăiat cărare adîncă spre neuitare. Existenţa unor astfel de scriitori, dispuşi să se aplece şi asupra cărţilor confraţilor, este extrem de necesară într-o literatură.

 

Ionuţ Ţene, Valeriu Gafencu, o biografie teologică a Sfîntului Închisorilor, editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cuj-Napoca, 2016.

Unul dintre subiectele actuale cele mai controversate este, fără îndoială cel al Gulagului românesc, care a încarcerat, vreme de aproape un sfert de veac, sute de mii de oameni, din toate categoriile sociale, de la miniştri, generali şi profesori universitari, la elevi de liceu, muncitori, ţărani, ne împrospătează memoria pr. Amfilohie Brînză, cel care semnează un Cuvînt înainte, la cartea Valeriu Gafencu… de Ionuţ Ţene. Cartea de faţă face o radiografie a fenomenului concentraţional românesc, cea a sfinţirii prin suferinţă, şi mai ales a martirizării unor personalităţi de prim rang din cultura şi spiritualitatea naţională. Virgil Maxim, referindu-se la aceste suferinţe spune: „O, neam al meu românesc/ Cu mădularele tale de lumină prinde-te de toartele cerului, smulge-te din pămînt şi scutură pe toţi vrăjmaşii tăi, văzuţi sau nevăzuţi. Înviază odată!” Valeriu Gafencu, cel supranumit de N. Steinhardt „Sfîntul Închisorilor”, este unul dintre marii martiri ai neamului nostru, un mărturisitor întru Iisus Hristos, despre care Ionuţ Ţene ne aduce aminte, spre neuitare, prin această carte a sa, de un dramatism cu totul special, cum dramatică a fost şi existenţa terestră a lui Valeriu Gafencu. Destinul lui Valeriu Gafencu e calea spre desăvîrşire a omului creştin, desăvîrşire care ne aminteşte de prigoana Fiului Omului, Iisus Hristos, citim în Argument. În aceste subterane unde au fost ostracizaţi, pînă la martiraj, de dinainte de 1944, dar mai ales după, şi-au ispăşit acuzaţiile nedrepte, prin pedepse insuportabile, adevăraţii creştini şi mărturisitori întru Hristos, adevăraţii luptători pentru credinţa ortodoxă, dar şi pentru valorile morale şi spirituale ale poporului român, aşa cum s-a întîmplat cu Valeriu Gafencu sau cu Anghel Papacioc, Traian Trifan, Ioan Ioanide, Virgil Maxim, Marin Naidin ş.a., care au trăit şi au suferit privaţiuni  de nedescris, în temniţa ca o şcoală a desăvîrşirii. „Închisoarea îţi creează condiţii aparte. Celula devine chilie de rugăciune, hrana, prilej de asceză, izolarea, lepădarea de bunurile şi bucuriile vieţii, prilej de trăire în sărăcie, curăţenie şi feciorie. Necunoscutul devine prilej de încredinţare în purtarea de grijă şi în voia lui Dumnezeu” – scrie Virgil Maxim. Născut într-o familie de învăţători, în localitatea Sîngerei (nume predestinat parcă tragismului şi suferinţei), Valeriu Gafencu nu s-a putut bucura de viaţă şi nici de tihnă fizică. Tatăl său, el însuşi un devotat patriot român, luptă împotriva ocupantului rus şi pentru aceasta este arestat şi trimis la Cercul Polar unde, în 1942, moare, fără a i se şti locul unde a fost înmormîntat, iar familia sa, în afară de Valeriu, este împărţită, surghiunită şi condamnată la dispariţie, precum nisipul dus de vînt. Făcînd parte din acea generaţie de sacrificiu, dar cu o profundă idee de naţionalism, Valeriu Gafencu s-a identificat cu sacrificiul de sine, cu lupta pentru adevăratele repere morale. Capitole precum Mucenicia lui Valeriu Gafencu. Liturghia pogorîtă în subterana universului concentraţional comunist, un caracter creştin, un mucenic neînfrînt. Mărturii, Tinereţea ca o cruce, Jertfa hristică a lui Valeriu Gafencu: treaptă pe scara mîntuirii neamului românesc sau Testamentul social – spiritual al lui Valeriu Gafencu: un ordin al mirenilor ortodocşi, sînt un bun şi util ghid pentru cititor, dar şi pentru cercetătorii acestei perioade. Bogata bibliografie pe care Ionuţ Ţene o pune la dispoziţie devine un bun instrument de cercetare şi de cunoaştere, spre neuitare a ceea ce a fost, în speranţa că asemenea atrocităţi nu se vor mai repeta.

 

Vasile Ionac, Ţărmurenii (Cartea întîi), editura P.I.M. Iaşi, 2017, 190 p. Cuvînt de însoţire pe coperta a patra semnat de Emilian Marcu

Vasile Ionac s-a întîlnit cu poezia mult mai devreme de apariţia acestui nou volum, Ţărmurenii. Volume precum Iubind iubire, editura Anamarol, Bucureşti, 2010, Cîntece de dragoste, PIM, 2013, Mesaje despre cuvinte, PIM, 2013 şi Priviri peste timp, PIM, 2013, întregesc truda de poet pe care o desăvîrşeşte Vasile Ionac, trudă în care se poate detecta harul de care este atins, prin versuri, limpezi, clare şi cu un bun impact la cititor. Acest nou volum al său, ca tematică, se detaşează de celelalte pentru simplul motiv că vine cu anumite personaje din mediul rural, adică din localitatea Ţărmurea, localitate din inima ţării care poate fi considerată, într-un anume mod, chiar osia lumii. Citind poemele lui Vasile Ionac, din volumul Ţărmurenii, ai sentimentul că intri într-o plină zona fabulatorie, un univers mitic, într-o lume a stării de spirit, alături de toate personajele lirice ale sale, prin modul nelimitat de a visa, cum spune el în unul dintre poemele din carte. În Alchimia acestui volum inedit, dar şi temerar, se regăsesc personaje lirice complexe, mustind de filozofie ancestrală, deşi oameni obişnuiţi, la o primă vedere, pînă la un punct, oameni care se pierd fără amintiri/ în negura nopţilor; şi  cu o alchimie a  lumii şi vieţii rurale, deşi aparent simple, lume care ştie să filosofeze aproape nativ, fără a lăsa sentimentul de efort în exprimare, sau de descoperire a nuanţelor, adeseori, extrem de subtile. Filosofarea despre totul şi despre nimic, forma ludică de exprimare dar şi de conturare a universului liric se apropie, vrînd-nevrînd de cele ale lui Marin Sorescu din La lilieci, de care, bănuiesc, poetul se simte foarte ataşat. Nuanţările, de orice natură, prin limbaj, prin comportament, prin identitate, a locului şi timpului, reîntoarcerea la o lume aparent dispărută, păstrată în aceste balade laice, constituie materia primă a poeziei lui Vasile Ionac. Tonusul, mereu optimist, ludic, şi doldora de sensuri, cel mai adesea în răspăr, înnobilează această lume care altfel ar intra în pămînt cu tot cu personaje. Vasile Ionac îşi rezervă, prin acest volum, şansa de a inventa, spre a trage din baierele pămîntului, o lume tot mai confuză, o lume tot mai pregătită de marea şi definitiva călătorie, pe o hartă a cerului, unde nu locuieşte nimeni, deşi toate satele universului se mută în acele spaţii. În această poveste lirică, Vasile Ionac, se simte ca acasă, şi mai ales personajele din Ţărmurenii se simt ca acasă, acolo unde acasa lui şi a lor este locuită de oameni vii, dar şi de umbrele acestora, oameni aducători de datini, de obiceiuri, de rituri şi de ritualuri, de magii, de bucurii şi tristeţi, între ţărmurenii lui, pe care îi divinizează. Vasile Ionac îşi oferă şansa de a inventa povestea unor minunate poveşti lirice, într-o lume real-imaginară, o poveste  care ne face martori şi pe noi cititorii acestei cărţi, spre a conversa cu o lume încărcată de mister. Ţărmurea nu este o localitate, este o lume,/ de aceea nu are nevoie de hărţi/ sau de puncte cardinale/ ca să existe/ pînă va obosi Soarele aşteptînd pămîntul să se rotească,/ pînă nu va mai fi feştilă pentru felinarul stelelor,/ pînă cînd Luna va îmbătrîni şi va hotărî/ să nu mai fie crăiasa tainelor/ şi va rămîne cer în adîncul mărilor,/ Ţărmurea şi sufletul meu vor exista în poveşti, / în amintiri, în uitări… Acesta este locul unde Vasile Ionac îşi simte zidită casa, unde lumea lui visează să trăiască din poveşti pe care, răbdător le ctitoreşte în carte spre a fi cunoscute, şi de ce nu, asimilate, pentru că fiecare dintre noi avem Ţărmurea noastră, pe care ne ctitorim existenţa. Cu această carte de poeme, Vasile Ionac se plasează în rîndul, tot mai mic, al poeţilor pătrunşi de  sentimentul apartenenţei la fibra mitologică a satului românesc, de poeții pentru care miturile ancestrale sînt mereu vii.

 

Mihai Niculiță, Fereastra zidită, Editura Conta, Piatra  Neamț, 2009, 72 p. Cuvînt însoțitor semnat de Adrian Alui Gheorghe.

Scriind o poezie a reflecției despre viață, despre copilărie, despre efemeritatea timpului, despre timpul trăit sau doar visat sau sperat a fi trăit, Mihai Niculiță în această carte a sa, Fereastra zidită, conturează o lume încărcată de sensuri, o lume obturată, prin voința sa, de acel zid, între el și lume. Într-un poem al său  el se explică astfel: Culorile pe care le văd eu nu există în paletare,/ N-am memorie, înregistrez fără discernămînt/ Lumea prin care trec se adună în mine și mă sufocă. Pare, din partea lui Mihai Niculiță, un adevărat refuz de comunicare cu lumea exterioară, anume spre a-și păstra intacte sentimentele, spunînd: Nu sînt niciodată prezent într-o discuție, astfel ascunzîndu-se după propria fereastră zidită. Dar de după acest zid asumat, după care se ascunde ,sau poate că doar se protejează, spre a nu comunica, înțelege că: fără tine/ nimic în jur nu este viu,/ Și în odaia cea captivă mă ține/ E rece totul și pustiu. Sentimentul de claustrare, de fapt  autoclaustrare, îi dă posibilitatea de a-și aduce aminte de ființele dragi, și în primul rînd de mama sa, așa cum reiese din poemul intitulat chiar Mama: „De tine mamă-mi amintesc/ În nopțile insomniace,/ Cînd genele nu se lipesc/ Și dorul nu mă lasă-n pace. Prinosul de iubire față de mamă îl face să constate: Tu ești ființa milostivă/Prin care-am fost iubit de Dumnezeu. Pentru el vieţile sînt existente  paralele/Precum șinele de cale ferată, deși între el și amintiri este fereastra zidită, știind că: Nu poți zidi fără să pierzi tot ce ți-i drag/ Nu poți să faci o ușă  fără prag// Nu poți zidi la nesfîrșit/ Fără să-ngropi în zid tot ce-ai iubit.” Este o adevărată pledoarie pentru prețuirea memoriei, a faptelor trecute, a persoanelor dragi. Mihai Niculiță face o pledoarie pro domo pentru Mitul Meșterului Manole, mit în care își regăsește întreaga sa aspirație fiindu-i un  bun model de inspirație, el evidențiind în  poemul Fereastra zidită chiar ideea de înțelegere a sacrificiului pentru realizarea unui ideal, material sau, mai ales, imaterial: Nu poți zidi fără să pierzi tot ce ți-i drag/ Nu poți să faci o ușă fără prag. Aparent în poezia sa ne izbim de multe lucruri comune dar sentimentul predominant este acela al dorinței de a-și etala prin cuvinte simple, sentimentele. Despre poezia sa Adrian Alui Gheorghe spune: Arta naivă traduce cuvîntul moarte chiar prin moarte, lacrima o redă lacrimii și disperarea copacului care este prizonierul propriilor rădăcini o vede prin empatie cu disperarea omului care nu-și mai găsește rădăcinile, pentru că Mihai Niculiță, în Cuvîntul autorului, spune: Lumea prin care trec se adună în mine și mă sufocă. Despre poezia sa Cristian Livescu spune: Mihai Niculiță scrie o poezie intens confesivă, de notație: o poezie a dorului de casa părintească, de copilărie, de mireasma vegetalului montan: o poezie a privirii, a lumii naturale, învăluite în nostalgii, ca să devină taină. Poate că din acest motiv, al căutării tainei, Mihai Niculiță și-a intitulat volumul Fereastra zidită. Elegiile sale, adesea de natură intimistă, par niște caligrafii pe hîrtie de bambus, locuite de fantasme, spre a spune, în genunchi, o rugăciune, apelînd la cuvinte nu totdeauna cu o rezonanță poetică. Un frumos poem este Cimitirul din cîmp, poem care se încheie astfel:

Cimitirul din cîmp străjuit de salcîmi și de plopi/ Tu să-l cauți, și-n el, tot ce a fost între noi, să îngropi, pentru că acest cimitir a fost părăsit de cei morți, de cei vii. Pierdutele iubiri, copilăria, satul natal, prima dragoste, părinții, datinile și obiceiurile în care s-a format ca om constituie tematica poeziei lui.

 

Ioan  Romeo Roșiianu, Arhitectura poemului, editura Ethnologica, Baia Mare , 2015, 104 p, și Împlinirea cuvintelor, editura Grinta, Cluj- Napoca, 2017, 88p, ediție  româno-italiană. Traducerea în limba italiană realizată de Rodica Vinău și Olimpia Danci.

Poet, prozator, critic literar dar și un neobosit realizator de antologii în E.Creator și de evenimente culturale, Ioan Romeo Roșiianu nu-și neglijează prima mare iubire a sa, poezia, căreia îi aduce drept jertfă aceste două volume de poezie, Arhitectura poemului şi Împlinirea cuvintelor, alături de multe altele. Poet al discursului amplu, de amvon,  al poeziei de rostire amplă, a gestului rostirii, încărcată de sensuri, Ioan Romeo Roșiianu își dozează discursul cu multă știință, fără a fi superfluu, fără a transmite o notă de plictiseală. Metaforele, asemenea unui rîu de munte, se rostogolesc într-o imensă despovărare vrînd parcă să-i devoaleze întreaga încărcătură de sentimente, dintr-o rostire. Poemele sale vorbesc despre naștere, despre moartea ca o nouă naștere, despre atingerea emoției spunînd: Ești atît de frumoasă-n ăste ceasuri/ încît îmi pare că stă pînă și timpul în loc/ să te privească/ adie-n sufletul meu mireasma surîsului tău/ ca o binecuvîntare/ catapeteasma privirii mele sînt pletele tale/ umbra-mbrățișărilor tale bîntuie-n carnea-mi/ înfiorîndu-mi dulce existența. Despre această eternă înfiorare rostește poemele ca de pe piscul unui munte Ioan Romeo Roșiianu, cu o sinceritate apropiată de naivitate cînd spune: Ești atît de frumoasă-n ăste ceasuri/ încît îmi pare că stă pînă și timpul în loc/ să te privească… sau : Pe vîrful muntelui e vie senzația/ că ești mai aproape de cer/ decît cei din cîmpie din crîng. Această poziționare în afara spațiului prin sincere declarații de dragoste și de adorație fac din poezia lui o orfică exprimare, cu sentimentul că numai Pe vîrful muntelui încerci senzația vieții/ senzația-ntoarcerii în țărînă. Împlinirea prin iubire  îl face să nu-i fie frică de moarte:Nu-mi este frică de tine dragă Moarte/ n-ai nimic nou să-mi mai iei/ doar  tu și Dumnezeu exiști în inima mea/ numai voi sînteți certitudine într-o lume incertă!  El știe că: Lîngă umărul Tău, Doamne/ lumina înviorează simțirea/ dorul de viață e cîntec sublim/ rana sădită de jale în suflet/ e undă ascunsă de val/ și-n rouă născută pe frunze/ lacrimile cerului/ purifică aerul zilei. Descoperi în versurile lui un adevărat spirit ludic asemenea celui din Cimitirul vesel din Săpînța, prin această ironizare a morții știind că se află mereu lîngă umărul Domnului. Poemele sale vorbesc mereu despre naștere, despre împlinire, despre regenerare, prin iubire și prin adorație spunînd (Se va naște-ntr-o mare de șoapte; Poemul din vara aceasta se va naște dimineața; Tu te-ai născut pentru că trebuia să fie/ cineva demn de iubit), vorbesc despre nașterea morții pentru că pe vîrful muntelui e vie senzația că ești mai aproape de cer. Neoromantic Ioan Romeo Roșianu, își construiește poemele pentru a fi clamate de pe vîrful  muntelui, de acolo unde se simte aproape de cer și aproape de inima cititorului.

 

Predoslovie

 

Şi uite aşa, cu bune şi cu rele, cu succese şi insuccese, aşa ca la fiecare om, a mai trecut un an din viaţa noastră. Dacă ar fi să fac un bilanţ, aş spune că am realizat cîte ceva în acest an. Cel mai important lucru pe care l-am realizat a fost acela că în acest an al zecelea de cînd trudesc la această rubrică (deja am intrat în al unsprezecelea, de cîteva luni), am adunat comentariile mele într-o masivă carte ,intitulată “Vitrina cărţilor, un deceniu de singuratate… în bibliotecă”, o carte în care am inserat aproape totul. Acum se află sub tipar cel de al doilea volum din această VITRINĂ A CĂRŢILOR, la Editura Detectiv literar din Bucureşti, care apare graţie editorului şi prozatorului FIRIŢĂ CARP.  Unii spun că e un lucru bun (şi îi cred), alţii, că ar fi un lucru mai puţin bun (şi îi cred şi pe aceştia). Au şi unii şi ceilalţi dreptate. Eu, vorba lui Creangă, la care mă tot raportez adesea, spun: Eu atîta am putut a face. Cine vrea să facă ceva  mai bun”. M-am bucurat că am fost sănătos să pot să întocmesc şi această carte. Sincer să fiu, mă aşteptam şi mă aştept ca autorii incluşi, în aceste două volume  să fie interesaţi să intre în posesia …vitrinei, dar… Acest lucru nu m-a făcut să nu-mi duc mai departe demersul de amiciţie faţă de cărţi, faţă de împărăţia lor, faţă de lumea inefabilă în care mă tot avînt mai mereu.

A mai trecut un an, cu bune şi cu rele, cu dovezi de prietenie, tot mai puţine, şi cu dovezi de inamiciţie, tot mai multe, dar ce să-i facem? Oameni sîntem. Revista „Convorbiri literare” îşi continuă drumul triumfal, scoţînd la iveală noi şi noi creaţii ale colaboratorilor mergînd pe principiul că, în rafturi, cărţile nu sînt amici sau inamici şi că aceste bogăţii ale umanităţii sînt superioare oamenilor. Stau cuminţi acolo ani, decenii, secole şi se suportă fără nici o reacţie. Ar fi bine dacă oamenii, scriitorii în speţă, ar învăţa cîte ceva de la propriile lor cărţi.

Foarte puţin a mai rămas pînă cînd Anul cel vechi va fi învins de pruncul cel vestitor de un nou început. E clipa cînd trebuie să deschidem larg ferestrele ca boabele de grîu, cu măiestrie semănate, să poată să ne intre în case, cu belşug şi bucurie, să ne arate faţa sa, curată şi luminată aşa cum e pîinea rumenă, aburindă, din cuptor, pe care măicuţele noastre o aşează cu grijă pe mese, o învelesc în prosop curat, spălat cu rouă, cu lacrimi şi cu zăpadă, şi o oferă să ne potolească foamea şi să ne lumineze sufletele. E doar o imagine din copilăria mea, dar şi din copilăria multora dintre cititorii revistei Convorbiri literare, oameni dragi pe care îi ştim sau, poate că nu-i ştim, dar care cu siguranţă trăiesc împreună cu noi aceste clipe mirifice. Mulţi dintre dumneavoastră au avut realizări memorabile în anul care tocmai stă să o ia la goană spre afundul memoriei, devenind, încet, încet,  doar un punct de reper, un jalon de care ne vom agăţa peste ani. Cărţi importante, multe dintre ele, au îmbogăţit patrimoniul literaturii române contemporane. Ştiu că autorii sînt truditorii de peste an, cei care pun boabele cuvîntului lor în paginile  cărţilor şi aşteaptă, din partea cititorilor, dar şi a celor care le comentează truda, un gînd bun, o vorbă frumoasă, o vorbă de încurajare şi de apreciere. Numai cel/cei care nu “păcătuiesc”, scriind cărţi, nu ştiu cu cîtă emoţie aşteaptă un autor un rînd de bine. Pe cît posibil, în acest an, ca de fapt în toţi cei 15 ani de cînd ţin această rubrică, lună de lună, am încercat să nu nedreptăţesc nici o carte dintre acelea comentate şi să arăt, iar spun, din punctual meu de vedere, de cititor un pic mai avizat, ceea ce este bun, ceea ce este mai puţin realizat, dar spun că nu o fac deloc cu patimă şi nici cu răutate. Cele aproximativ o sută de cărţi comentate în acest an,  constituie, în mare parte, oglinda editorială a acestui timp, o oglindă reală, oglindă care, asemenea oglinzii fermecare are curajul de a spune adevărul iar în aburul ei se poate oglindi fiecare autor.

În prag de an nou ce să ne urăm mai mult decît sănătate şi prieteni adevăraţi? Ce să ne dorim mai mult decît să avem familiile sănătoase şi vorba humuleşteanului: cele bune să se-adune, cele rele să se spele.

La anul, şi la mulţi ani! pentru toţi cei care publică în această revistă, pentru toţi cei care citesc această revistă, pentru toţi cei care nu au citit încă această revistă, dar care, cu siguranţă vor deveni cei mai buni cititori ai ei.

Pentru toţi un an nou bun, rodnic, inspirat şi fie ca paharul de vin să ne înnobileze sufletele iar grîul semănat să ne aducă numai belşug.

 

LA MULŢI ANI!

 

 

Revista indexata EBSCO