Jan 21, 2018

Posted by in Panoramic editorial

Marius CHELARU – Edituri moldave, autori moldavi

Lucia Boroş, Greşeli semnalate în Gramatica Academiei Române, 2005, 2008. Relaţia apozitivă, cuvînt înainte (Pledoarie pentru corectitudine) de Isabel Vintilă, Editura Muşatinii, Suceava, 2017, 640 p.

 

Finanţată de Fundaţia Culturală „Leca Morariu”, din Suceava, cartea, în pofida titlului şi scopului, este una care cred că va atrage atenţia celor interesaţi, din mai multe perspective.

Autoarea porneşte dintru început, din Argument, prin a sublinia importanţa Gramaticii limbii române (Cuvîntul, Enunţul), Editura Academiei Române, sub egida Academiei Române (Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti”) ediţiile 2005, 2008, la care face referire în titlu, ca „un moment de referinţă în evoluţia lingvisticii româneşti”, prin mai multe aspecte între care: „înnoirea terminologiei de specialitate, deosebită de aceea din gramaticile anterioare”, pe care le consideră de acum „clasicizate”, prin „puncte de vedere” noi în morfologie şi sintaxă, introducerea unor „noţiuni de teorie a limbajului” ş.a. Pe de altă parte, Lucia Boroş, fost profesor, are (dincolo de erorile pe care le va analiza în detaliu pe parcursul volumului), o serie de observaţii (în timp împărtăşite şi de alţii), argumentate, asupra cărora e de reflectat, începînd cu „limbajul adesea prea sofisticat şi greu de asimilat, chiar de către specialişti”, faptul că multe dintre „noutăţi” (cu exemple) sînt „fie acceptabile, fie discutabile, fie reacceptabile”, criteriul – „principiul logic, fundamental în gramatică” fiind „încălcat” ş.a. Şi, desigur, mai este şi „numărul apreciabil de greşeli în citările din opere literare (inclusiv titluri) uneori cu erori/ denaturate, ori pe cele în toate disciplinele lingvistice”, fapt care, în opinia Luciei Boroş, relevă că „nu s-a procedat la verificarea fiecărei informaţii în sursele ştiinţifice corespunzătoare”. Dintre erorile semnalate amintim una adesea discutată (notată şi de Isabel Vintilă în cuvîntul său de început) – anume aceea că autoarele gramaticii au folosit material lingvistic preluat din „limba vorbită”, în loc să se acorde mai multă atenţie „omului de cultură, artistului”.

Subliniind încă o dată, ca şi autoarea, importanţa apariţiei Gramaticii limbii române, necesitatea ei, cred că, şi pornind de aici, dincolo de faptul că erorile semnalate şi exemplele date de autoare pot fi discutate/ analizate/ „acceptate” de la caz la caz, această carte ar avea de ce să fie în atenţia celor interesaţi/  specialiştilor în domeniu, în primul rînd (dar nu numai). Aceştia se pot pronunţa asupra observaţiilor Luciei Boroş şi, după caz, le-ar putea lua în considerare.

 

Aurelian Sacerdoţeanu, Marea invazie tătară din Sud-Estul european, ediţie îngrijită, bibliografie şi indice general de Alexandrina Ioniţă, traducerea textului latin: Traian Diaconescu, Casa editorială Demiurg, Iaşi, 2017, 138 p.

 

Chiar dacă în domeniu lucrurile au evoluat de la momentul în care Aurelian Sacerdoţeanu a ţinut conferinţa (al cărei text este reprodus în acest volum după ediţia apărută la Atelierele grafice I.E. Torouţiu „Bucovina”, Bucureşti, 1933), la 19 februarie 1932, într-o serie de comunicări organizate de Institutul de Studii Sud-Est European din Bucureşti, am socotit cu cale să semnalăm (şi după o serie de discuţii avute şi în Crimeea, Turcia, şi la noi în ţară pe această temă), şi dat fiind felul în care au fost primită, atunci, în epocă[1], dar nu numai, această ediţie datorată Casei Editoriale Demiurg.

Pe scurt, Sacerdoţeanu îşi propune, cum scrie în paginile de început, cu precădere două aspecte pe care le considera importante: „să expunem evenimentele în mod precis şi să arătam – capitol destul de interesant – influenţele pe care tătarii le-au exercitat asupra teritoriului care ne interesează”, avînd în vedere, în cadrul „influenţei orientale generale”, şi o serie de „influenţe” de care trebuie avute în vedere: pecengă, cumană, tătară, turcă, şi altele mai vechi (de un „deosebit interes” fiind cea bulgară, dinainte de slavizarea bulgarilor” şi cea maghiară, aici „fără a ne gîndi la vreuna mai veche decît secolul VI, posibilă şi aceea”), chiar adică „sînt foarte greu de determinat şi foarte mult suspuse criticii”, şi pentru că „sîntem la începutul cercetărilor în această direcţie”..

Pe de altă parte, o precizare necesară pentru a vedea maniera în care a lucrat autorul: „prin tătari nu înţeleg numai acel trib neînsemnat, care a fost unul dintre primele victime ale cuceririi mongole, ci pe toţi mongolii, triburi de neam tungus, mongol şi turc din Asia Centrală, care locuiau la nord-vestul Chinei,, între rîurile Argun cu afluenţii lui, Kerulen şi Khalka, Onon şi Ingodam şi alţi afluenţi ai Amurului, la vest de muntele Kingan, pînă la Baikal, cu rîurile lui Selinga, Orkhon, Tuia şi Otmektu, la nordul munţilor Khangai.”

Sînt multe discuţii pe această temă. Amintim doar că, de pildă, în Istoria literaturii tătare, carte apărută la Simferopol, în 2001, autorii, Riza Fazîl şi Safter Nogaev, scriu: „poporul acestei peninsule crimeene […] n-a avut nici o relaţie cu invadatorii mongoli ce purtau în armata lor şi tătari din zonele ocupate deja, fapt uşor de admis, uşor de crezut, deşi istoricii ruşi continuă să susţină că «istoria tătarilor crimeeni începe aici odată cu venirea mongolilor şi a tătarilor – mongoli», minciuna aceasta sfruntată nu corespunde realităţii. La venirea mongolilor aici, tătarii crimeeni existau deja ca un popor bine definit şi avînd o civilizaţie corespunzătoare epocii”.

Amintind şi sumarul cărţii (Introducere, Mongolii, Marea invazie, Mongolii în război, Legăturile între Europa şi Asia prin mongoli, Dominaţia mongolă în sud-estul european, Încheiere, şi, în final, Bibliografie, indice general, Anexe – tablou cronologic şi harta), mai notăm că de interes pentru lector ar putea fi nu doar opiniile autorului, felul în care abordează subiectul, ci şi bibliografia consultată.

 

Vasile Fluturel, Scripta manet. Dialoguri culturale ieşene la sfîrşit şi început de secol şi de mileniu, Editura PIM, Iaşi, 2017, 184 p.

 

Vasile Fluturel reuneşte în această carte transcrierile unor discuţii cu o serie de oameni implicaţi în viaţa culturală a oraşului nostru, pe teme care atunci erau (bună parte mai sînt şi acum, într-o măsură sau alta) de actualitate/ de interes. Discuţiile au avut loc în 1998 (cînd se produseseră destule schimbări în societatea noastră după 1989, şi „toate domeniile vieţii economico-sociale, dar şi culturale, încercau a se aşeza în noi tipare”), în cadrul unei emisiuni la TELE M, „Univers cultural”. La invitaţia lui Vasile Fluturel au răspuns atunci, discutînd pe teme de tot felul – de la Eminescu, Junimea, Alecsandri la activitatea editorială în contextul schimbărilor care aveau loc la acea vreme, ori de la Alecu Russo, Iacob Negruzzi la Astra şi activitatea acesteia din trecut, dar şi din preajma, atunci, noului mileniu care era aproape (în ordinea în care îi regăsim în carte, care corespunde şi cronologiei emisiunilor): Horia Zilieru, Constantin Mănuţă, Petre Herţanu, Antoaneta Macovei, Maria Platon, Areta Moşu, Ion Boroda, Ion Nuţă, Mihai Vatavu, Ioan Căpreanu, Constantin Dram, subsemnatul, Lucia Olaru Nenati. Parte dintre cei care au participat la emisiune, atunci, nu mai sînt în viaţă, parte au în continuare locul lor în viaţa culturală.

Am regăsit multe pagini interesante, despre oameni cari au fost”, cum spunea Nicolae Iorga, citat de Vasile Fluturel şi despre istoria şi prezentul urbei ieşene şi a ţării, a culturii şi vieţii sociale de atunci. Asta deşi „trecut-au anii”. Vasile Fluturel scrie că s-a gîndit să dea luminii tiparului această carte cu „dialoguri culturale”, fie, după cum citează „zicerea Cronicarului”, şi „ca să nu să înece… anii trecuţi şi să nu să ştie ce s-au lucrat”. Am răsfoit cartea şi cu oarecare nostalgie, gîndind şi la naivităţile şi visurile de atunci, dar şi la felul în care au trecut anii faţă cu proiectele/ dorinţele de atunci.

 

Sorin Cotlarciuc, Magia haimanalelor, proză scurtă, prefaţă (Exerciţii de cunoaştere) de Mihai Batog-Bujeniţă, Cuvinte de însoţire la final (sau Balsamuri urticante) semnate de: Emilian Marcu, Vasile Larco, Cornel Udrea, Editura PIM, Iaşi, 2017, 140 p.

În aceste proze scurte Sorin Cotlarciuc descrie „lumea” (sigur, privită între ce se petrece în cotidianul imediat şi imaginarul cu care îl îmbracă, de la caz la caz, autorul) cu care avem toţi, în felul nostru de a face, fie „pe viu”, fie prin mass-media. Vorbeşte despre interminabila şi cumva anapoda tranziţie pe care o străbatem „în mod original” de ceva vreme încoace, căci, nu-i aşa, „poporul român ispăşeşte un blestem”, pentru că atunci „cînd te uiţi la neorînduiala din ţară te apucă amocul”. Dar „adevărul este că nu ne-am schimbat peste noapte, ci de o bună bucată de vreme, din cauza politicilor sociale catastrofale şi a lăcomiei guvernanţilor” (poate că aceste consideraţii, pentru a păstra coeziunea şi fluenţa prozei, trebuiau „încadrate” în naraţiuni altfel, dar e şi asta o variantă). De altfel, sînt multe pagini în care autorul fie direct, fie prin intermediul personajelor, „vorbeşte” despre cum vede ţara, situaţia noastră de acum, educaţia (sau, de pildă, lipsa educaţiei patriotice), ce e cu UE asta ai cărei „conducători-birocraţi” par de multe ori rupţi de orice fel de realitate şi pot genera paradoxuri şi aberaţii care mai de care, dincolo şi de unele aspecte pozitive care au venit odată cu aderarea. Ne întîlnim cu personaje care au preocupări/ comportamente/ o ordine a necesităţilor/ nevoilor cu totul aparte – de la băutură la opiniile politice, de la căutarea „resurselor” pentru „ziua de mîine” sau chiar clipa de acum la… salvarea de o invazie a căpuşelor (şi aici ne „ciocnim” de maniera inconfundabilă în care incompetenţa, prostia, nepăsarea şi bizarul îşi dau mîna în modul de „acţiona” al „oficialităţilor”. Sau, de pildă, plecînd de la o călătorie la Ploieşti, de la „nenea Iancu”, devine, prin intermediul personajelor („oamenii de rînd din mahalaua Ploieştiului”), o oportunitate de a „creiona/ radiografia” o lume amestecată, cu tipologii din cele mai diverse, de la cei încercaţi în toate felurile de soartă, alcoolici, nenorociţi care s-au cufundat în droguri, la profitori de tot felul, care parcă te poartă cu gîndul din nou şi la Caragiale.

Între aberaţiile despre care am auzit în ultima vreme sînt şi destule situaţii despre indivizi care trăiesc bine mersi, şi sînt, din motive stranii/ birocratice, „declaraţi” morţi în acte, dar şi confuzii de nume care duc la alte încurcături anapoda. Iată un fragment din cum descrie autorul o astfel de situaţie, cînd o femeie vine să-şi plătească taxele restante la stat: „Sigur te numeşti Tîmpescu Maria?/ – Păi cum altfel, domnule, se miră ea uitîndu-se fix la el cu „ochii privirii”!/ – Nu-mi explic, curioasă lucrătură sau a naibii uneltire a sorţii, căci dumneata nu mai apari în registru la cei vii, adică la cei în viaţă, ci la decedaţi, mai morţi decît toţi morţii. Aici, la mine, e scris citeţ, negru pe alb, că Tîmpescu Maria a lui Tatănostru din satul Molid îi moartă de acum şapte ani în urmă!/ – Mă ierte Dumnezeu, dar eu sînt Tîmpescu Maria a lui Maimort din satul Brazi, şi am fost plecată zece ani din colectivitatea noastră, că, de nevoie, m-am aciuat în altă lume, mai cumsecade şi mai milostivă. Acum m-am întors să mă repatriez, în locul unde m-am născut, şi să-mi reclădesc o căsuţă pe vechiul amplasament, inundat de buruieni şi marcat doar de cîinii hoinari…”. Şi aşa mai departe, cauza fiind că la o înregistrare a unui deces fusese „preferată” pentru a fi trecută în registru Maria Tîmpescu din…

De altfel, şi titlurile povestirilor sînt bine alese: Magia haimanalelor, Mi-s România, Jertfa de milostenie, Întoarcerea sprîncenată, Procură pentru lumea cealaltă, Paradisul încălzirii globale, Confesiunea ciupercilor ş.a.

În vocabularul (adesea viu colorat) folosit de autor limbajul „de zi cu zi” al „străzii” se îmbină şi cu terminologia pe care a „căpătat-o” datorită profesiei de medic (de altfel una dintre povestiri, Genunchele, dincolo de nota de umor/ ironie e ilustrativă în acest sens), dar şi din ocupaţiile unora dintre personaje, uneori cu dialoguri „colorate”, poate acide, uneori marcate de (auto)ironie/ amărăciune, dar şi cu întîmplări comic-amare, cu expresii ca: „guvernul mocirlă” sau „guvernul zero pătrunjel”, respiraţie „buşon la buşon”, „miss pacienta” ş.a.

Una peste alta, încurajaţi de felul în care arată călătoria asta prin mahalaua haimanalelor şi alte lumi aşteptăm să vedem şi următoarele volume de proză scurtă sau, poate, cine ştie, de roman, pentru că Sorin Cotlarciuc arată că are cele necesare.

 

Constantin Profir, Prin ploaia de lumină, cuvînt înainte (Lumini izvorîte din temniţa lutului) de Mihai Batog-Bujeniţă, Editura Alfa, Iaşi, 2015, 60 p.

 

În aceste volum Constantin Profir şi-a dorit să vorbească mai ales despre flori, codri, pămînt, ape, natură, anotimpuri, viţă de vie, „nectarul cerului”, dar şi credinţă, viaţă, iubire, femeie, cuvînt ş.a., într-o primă parte a sa, apoi, în a doua, în epigrame şi poezii umoristice, despre cum şi în ce fel vede societatea în care vieţuim şi pe „liderii” care… îşi văd de ale lor, după cum îi duce capul.

Prin „ploaia de lumină” natura face – pentru cei care au sufletul cu ferestrele larg deschise ca să poată pătrunde toate acestea – ca viaţa noastră să aibă parte de mister, de frumuseţe, de bucurii şi miresme, de licori fără seamăn care ne dă şi cheia spre vise fără seamăn, dacă ştim a o sorbi cumpătat şi cu pricepere (gîndul la un pahar de vin strălucind în „ploaia de lumină” m-a dus – fără a fi vorba de vreo comparaţie – la un poem de departe şi din timp şi din spaţiu, Al-Khamriya, a lui Omar Ibn al-Farīd: „C’est la pleine lune sa coupe, lui este soleil, un croissant/ le fait circuler; melange: que d’etoiles!”[2]).

Aşadar, pogoară din aste pagini, din prima parte, gîndurile autorului despre o lume a frumuseţilor şi „vrăjii” naturii, îmbrăcată în haine de vers în care Constantin Profir încearcă/ caută, în cele mai multe texte (pe scurt zicînd, folosind un vocabular simplu/ accesibil, o construcţie aşijderea), rima, şi/ cu muzicalitatea pe care o dăruie aceasta, dacă/ atunci cînd crede că găseşte cuvîntul ce exprimă ceea ce îşi doreşte. Pe de altă parte, pare a urmări mai ales mesajul său despre ce are în/ pe suflet, înţelegerea asupra vieţii/ experienţa adunată în ani. Spre exemplificare şi înţelegerea cititorului asupra felului în care scrie autorul, un fragment din Crizantema: „Din ce-ar vrea omul să vadă/ Din oceanul viţii scos,/ Toamna face o paradă/ Cu ce are mai frumos.// Pe geamul privirii noastre/ Duhul Mare-şi etalează/ Ce-a turnat cu mîini măiestre/ De cînd lumea o creează”. Şi un exemplu din partea a doua, care are şi un titlu, La seceriş de scaieţi, o epigramă intitulată Îngrijorare la alegeri: „În acest balans al sorţii/ rezultatul n-ar conta,/ Dacă fluturele morţii/ N-ar veni şi n-ar… ponta”.

[1] A fost, de pildă, amintit de Gouillard, J., – Sacerdoteanu (Α.). Marea Invazie Tatara si Sud-Estul European. In: „Échos d’Orient”, tome 38, n°195-196, 1939. p.498.

[2] Din Salah Stétié, Le vin mystique, précède de Al-Khamriya d’Omar Ibn al-Farîdh, avec des calligraphies de Ghani Alani, éditions Fata Morgana, 1998.

Revista indexata EBSCO