Jan 21, 2018

Posted by in ARTE

Marian Sorin RĂDULESCU – Despre o anume stare de imponderabilitate

 

Din cele 8 proiecţii cu Les Films de Cannes à Timişoara două se detaşează – de la distanţă (şi au fost proiectate în aceeaşi zi, la diferenţă de trei ceasuri): Paterson de Jim Jarmusch şi Chers Amis (Premiul pentru cel mai bun scurt-metraj la BIFF 2017) de Valeriu Andriuţă. Numai o privire superficială ar putea să le aşeze în categorii diferite (după cum şi sînt: unul e lung-metraj american, celălalt e scurt-metraj românesc; unul e „urban”, celălalt e „rural”; unul e făcut pe dolari, altul e făcut pe lei; unul e făcut de un „consacrat”, altul de un debutant în regia de film ş.a.m.d.) fără să observe ceea ce e mult mai important. Anume, că amîndouă sînt nu doar nişte chamber pieces, ci degajă o anume stare de graţie, de imponderabilitate, o anume cuminţenie şi o candoare (străină de orice urmă de infantilism) pe care o cunosc numai cei ce au respirat – măcar o dată în viaţă şi nu s-au mai săturat de el – aerul poeziei. Al poeziei transfiguratoare, dătătoare de viaţă şi bucurie. Al poeziei care nu exclude umorul – blînd, blajin chiar, niciodată caustic.

 

Scurtmetrajul Chers amis este primul proiect de autor al lui Valeriu Andriuţă, cunoscut ca actor din Corul pompierilor, Zapping, Occident, După dealuri, Bacalaureat, Afacerea Est, Sfioasa. O cancelarie profesorală dintr-o şcoală basarabeană de ţară. O zi de iarnă cu mult omăt şi viscol. Un bulgăre de zăpadă în care se află un pietroi sparge geamul unei săli de clasă. În lipsă de altceva şi aşteptîndu-l pe director să se întoarcă de la consiliul local (unde s-a luptat pentru subvenţiile ce fuseseră din nou reduse la jumătate) ca să poată începe şedinţa, profesorii vorbesc ba de una, ba de alta. Micile lor poveşti sînt adesea hazlii, dar hazul are – în subtext – un gust amar. E mai mult un haz de necaz. Necazul că, neavînd cretă, profesorul de sport nu poate marca pentru elevi liniile de start şi de finish, aceştia neştiind nici unde începe, nici unde se termină cursa lor întru învăţătură. Necazul profesoarei de geografie care nu reuşeşte să-şi înveţe elevii că Marea Neagră e în Europa, nu în Africa. Necazul profesorului de religie, exasperat de elevii basarabeni ce nu înţeleg cînd anume cade cu adevărat Crăciunul. Directorul îi răspunde că, fiind europeni, Crăciunul este prăznuit oficial pe stil vechi, iar acasă e liber fiecare să-l ţină după cum vrea. Cînd vorbeşte despre libertatea de a fi european îl vedem cum dă nişte grăunţe unui canar dintr-o colivie. În Basarabia, comentează profesorul de sport (un fel de raisonneur), limba naţională e la fel de imprecisă („noi oficial nu ne-am hotărît cum se vorbeşte limba pe care-o vorbim”) ca şi Crăciunul. La şedinţă participă şi un bătrîn portar acuzat de director că sună de recreaţie cu cinci minute mai repede. Este mustrat şi i se spune să lase Ministerul Educaţiei să stabilească „durata orei academice”. Peste toate, în aerul cancelariei pluteşte tristeţea dascălilor pricinuită de lipsa fondurilor pentru învăţămînt, într-o vreme cînd un fost repetent care „s-a descurcat” cel mai bine (a ajuns consilier la primărie) e posibilul sponsor al şcolii. Fin psiholog şi un autentic umorist, Valeriu Andriuţă izbuteşte un admirabil film de atmosferă, cu dialoguri ce cultivă – rara avis – expresivitatea cuvîntului. Sîntem, parcă, în plină langoare oblomovistă, cu personaje nostalgice şi blajine ce filosofează şi se iluzionează cehovian. Chers amis anunţă un promiţător regizor de cursă lungă.

 

Paterson mi-a dat şi el destule motive de mirare. L-am urmărit uluit, aşa cum – copleşit de uimire – am urmărit altădată filmele lui Cristian Mungiu, Corneliu Porumboiu, Eugen Greene (Călugăriţa portugheză, de exemplu) ori mai vechile filme de Robert Bresson, Mircea Săucan şi Wim Wenders. Este un film greu de primit de către o lume ahtiată după zgomote de fond, după rating şi „afirmare personală”. Aşa cum e lumea europeană din The Square (Palme d’or 2017), din BPM, sau cea de peste ocean, din Good Times. Tăcerile din filmul lui Jim Jarmusch, deopotrivă cu rostirile personajelor sale sînt însă de neînţeles:

iată cel mai frumos chibrit din lume,

cu picioruş fin de pin de aproape trei centimetri

acoperit la capăt cu o gămălie granuloasă purpurie,

atît de sobră şi furioasă şi gata să ia foc

pentru a aprinde, poate, pentru întîia oară,

ţigara femeii iubite

… şi n-a mai fost nicicînd la fel după aceea

Unora, Paterson li se va părea poate desuet şi plictisitor, ca tot ceea ce nu răspunde ritmurilor şi logicii timpurilor (post)moderne. Cum altfel decît bizar să ţi se pară un şofer de autobuz care compune poeme şi – în pauza dintre două ture prin oraş – le scrie în „caietul secret” unde îşi ascunde versurile, rimele, emoţiile.

Paterson vede lumea cu ochi de poet, dar nu orice fel de poet, ci unul „începător”, preocupat în cel mai înalt grad de taina începuturilor ce pecetluiesc împreuna vieţuire, cum e momentul cînd întîia oară aprinzi ţigara femeii iubite. Paterson transmite candoarea molipsitoare a unui cineast-poet. Cînd o întîlneşte pe fetiţa iubitoare de poezie care-i recită cîteva din versurile ei, mi-am amintit de Mica romanţă, filmul lui George Roy Hill din 1979. Acolo, ieşind de sub tirania „materialismului”, doi adolescenţi de 13 ani discută despre Heidegger şi existenţialism, punîndu-şi problema unei comuniuni de gînd şi simţire ce depăşeşte orice „necesitate” biologică. E atîta cuminţenie în Paterson, încît îţi vine să crezi că – asemenea cailor înzestraţi cu raţiune (Houyhnhnms) din cartea a patra a Călătoriilor lui Gulliver – personajele de pe ecran n-au cunoscut nicicînd vicleşugul, amăgirea şi dezamăgirea, că nu s-au protejat cu niciun fel de armură împotriva bunătăţii.

 

Uneori te urmăreşte cîte un film care mizează pe „senzaţii tari”, pe efecte speciale, pe răsturnări de situaţiii. Filmele lui Valeriu Andriuţă şi Jim Jarmusch nu sînt – nici pe departe – dintr-acelea. Şi totuşi, dacă le priveşti cu atenţie (iar nu cu gîndul la filmele cu care încearcă să te obişnuiască repertoriul sălilor de cinema şi al programelor tv), prin atmosferă şi candoare, îţi rămîn sigur undeva – nu pe retină, ci în memoria afectivă.

 

Revista indexata EBSCO