Jan 21, 2018

Posted by in MOZAIC

Marius CHELARU – Sfîntul Ioan Damaschinul despre Islam

 

Felul în care a început şi s-a desfăşurat, în timp, dialogul între adepţii islamului[1], muslimii[2], şi creştini este, azi, cu atît mai important cu cît pare că ne aflăm într-o perioadă în care necunoaşterea corectă a „celuilalt”, intoleranţa ajung (dacă nu chiar sînt declanşatoare) să fie  folosite, parcă mai mult ca oricînd, pentru a declanşa/ întreţine conflicte sîngeroase. Daniel J. Sahas subliniază că în „momentul” în care ne aflăm „începem să înţelegem că istoria întîlnirii musulmano-creştine nu poate fi pe deplin înţeleasă în afara circumstanţelor concrete”, dar şi „a persoanelor concrete care au influenţat, într-un fel sau altul, formularea unei politici, sau, mai important, modelarea atitudinii unei tradiţii religioase faţă de cealaltă”.

Şi în acest sens, poate fi de folos cartea la care facem aici referire, despre Ion Damaschinul (cca. 665[3] – 750), în arabă Yuhanna al Dimashki, considerat ultimul dintre Părinţii Bisericii, în ordine cronologică, şi unul dintre cei mai mari gînditori ai vremii/ ai Imperiului Bizantin. (Reamintim: la data de 1 muharram, adică 15 iunie 622 a fost hiğra/ hegira, fuga lui Muhammad de la Mekka la Medina. Este data de la care începe calendarul Islamului). Pe de altă parte, scrie Daniel J. Sahas, se ştiu puţine despre Ion Damaschinul, „primul teolog sistematic clasic”, „în calitate de contributor” la istorii gîndirii creştine, şi, în acest sens, cartea se doreşte şi menită a „reabilita” şi „acest aspect al personalităţii şi activităţii sale de scriitor”.

Pe scurt despre autor – Daniel J. Sahas este patrolog şi istoric ortodox de origine greacă, autor a cinci cărţi şi peste patruzeci de studii pe tema ca: Părinţii Bisericii, Islam, iconoclasm ş.a., este profesor la Universitatea Waterloo, din Ontario, Canada.

Pentru cititorul de azi, cartea ar putea fi abordată în diferite „grile”/ moduri de lectură – al istoriei în general, istoriei religioase, al felului în care convieţuiau atunci oamenii de religii diferite, cum se manifesta islamul, acolo, la începuturi, în perioada primelor invazii arabe, din secolul al VII-lea, cum s-a raportat Ioan Damaschinul la familie, colectivitatea din care venea, epocă, credinţă, cunoştinţele vremii ş.a. Sau, de pildă, putem discuta şi despre un „episod” din istoria Bisericii – iconoclasmul, care încă suscită discuţii. Sahas citează diverşi autori mai departe sau mai aproape în timp de zilele noastre, notînd că „venerarea icoanelor” pare să fi atras multe critici şi din partea evreilor, şi a musulmanilor, şi că relaţia dintre iconoclasmul bizantin şi cel „musulman” este în continuare o temă de dezbatere. Sahas aminteşte, de pildă, şi o temă mult discutată, pornind de la o relatare din Chronographia lui Teofan, conform căreia un evreu l-ar fi convins pe Yazīd II (720-724) „să elimine icoanele din toate Bisericile creştine”, fapt care pare să „sugereze o conexiune între mişcările iconoclaste ale creştinilor şi musulmanilor”. Aşadar, scrie autorul, ar merita un studiu aprofundat „măsura” în care edictul lui Yazīd a contribuit la/ a influenţat decizia lui Leon al III-lea, pentru că, pînă azi, nu s-a ajuns la o concluzie acceptată unanim.

Dar, în ce îl priveşte pe Ioan Damaschinul, în disputa iconoclastă, a fost, împreună cu ceilalţi doi apărători ai icoanelor, Gherman, patriarh depus al Constantinopolului, Gheorghe, patriarhul Constanţiei, capitala Ciprului, condamnat prin „anatemizare” (el fiind caracterizat, după o „modă” a vremii, drept avînd „cuget sarazin”, fiind „înclinat spre mahomedanism”, „de Hristos batjocoritor şi conspirator împotriva imperiului”) la sinodul din 754, din Calcedon. Documentele sinodului îl menţionează pe Ioan Damaschinul cu numele său arab Manşūr. Ioan Damaschinul provenea dintr-o familie arabă de seamă din Damasc, el însuşi deţinînd, drept urmare, demnităţi importante, aşadar a primit din familie un nume arab (întîlnit, în diverse surse, în varii grafii; după Barhaebreus, în Cartea moralei – Ioan Qurin bin Manşūr) – de altfel, din ce se cunoaşte, pînă la doisprezece ani a avut o educaţie aidoma aceleia a copiilor „sarazinilor”. Apoi, prin creştinare, a primit („la sfînta cristelniţă”) şi numele creştin.

Sfîntul Ioan Damaschinul, cunoscător (şi) al limbii/ mentalităţii arabe, „a fost capabil să înţeleagă Islamul aşa cum era el trăit şi mărturisit de contemporanii săi musulmani, avînd astfel un impact puternic asupra dezvoltării dialogului musulmano-creştin de mai tîrziu”, scrie Daniel J. Sahas. Cu toate acestea, nu există o relatare „completă” şi cu totul limpede a vieţii lui Ioan Damaschinul; mai ades folosită este ediţia lui Lequien şi a abatelui Migne, Vita Sancti Patris Nostri Joannis Damasceni, a Joanne Patriarchi Hierosolymitano Conscripta, şi aceasta fiind găsită „într-o formă nerafinată”, „schiţată” în arabă[4].

Dar, una peste alta, deşi viaţa sa este „în mare parte necunoscută”, din ce a ajuns pînă la noi, documente/ relatări, sînt, subliniază autorul, o serie de aspecte comune: Ioan Damaschinul provenea dintr-o familie bine situată şi public şi religios, a avut o educaţie de nivel înalt, se acceptă „caracterul bogat al experienţelor referitoare la fundalul său religios şi cultural şi la relaţiile cu noile autorităţi din Siria”, a avut o activitate de înalt nivel în viaţa publică a Damascului, înţelegea ce înseamnă coexistenţa a „două tradiţii religioase” în Damasc.

Prin felul în care prezintă atmosfera în epocă, în acea regiune, aspecte despre familia lui Ioan Damaschinul şi, apoi despre activitatea sa atît ca dregător în Damasc, modul în care a fost perceput/ tratat de arabi, de creştini, de capii bisericii, Daniel J. Sahas oferă cititorului un sprijin în mai buna înţelegere a personalităţii celui care „a fost primul teolog creştin care şi-a asumat o confruntare serioasă şi informată – şi în cele din urmă o respingere – a ceea ce reprezintă Islamul”.

Iar scrierile lui Ioan Damaschinul despre Islam/ erezii (apărute prima dată, acum, în limba română fiind traduse din greaca veche), anume capitolul 101 din De Haeresibus – pentru a fi titlul complet adăugăm şi Compendium unde ortae sint el quomodo prodierun, fiind, cum detaliază şi Daniel J. Sahas, a doua parte din lucrarea mai amplă Izvorul cunoştinţei – şi Disputatio Saraceni et Christiani (scrise în anii cît a stat în „obştea monahală” de la „Sfîntul Sava”) constituie, chiar pentru un cititor informat cu ce s-a scris, la temă, în timp, o lectură aparte.

După ce, în celelalte capitole, Ioan Damaschinul expune categorii filosofice, explicînd aspecte de terminologie ş.a., De Haeresibus (care „aminteşte” de Panarion, scrisă de Epifanie al Salaminei, din care a preluat şi Ioan Damaschinul, şi „prezintă anumite dificultăţi în ceea ce priveşte paternitatea şi forma lucrării”, detaliate de autor) abordează, în capitolele 1-20, „mişcările şi tradiţiile religioase şi filosofice de dinainte de Hristos”, apoi avem o „trecere în revistă” a ereziilor.

Concluzia specialiştilor este că „singura contribuţie originală” sînt cele trei capitole care discută despre Islam, iconoclasm şi secta aposhiţilor. Pe de altă parte, din studiul manuscriselor rezultă şi că De Haeresibus conţinea iniţial doar o sută de capitole, cel cu numărul 100 apare în ediţiile lui Lequien şi Migne numerotat 101. În capitol se vorbeşte şi despre originea „ereziei ismaeliţilor”, despre „Profetul şi „scripturile lor, despre învăţămintele şi practicile lor”, totul căpătînd, pe alocuri, forma unui „dialog între creştini şi musulmani”.

Daniel J. Sahas remarcă în concluziile sale şi înţelegerea/ cunoaşterea izvoarelor Islamului, a Coranului, faptul că prezintă „corect Islamul”, nedistorsionat, scopul său fiind, în opinia autorului, „mai degrabă corecta informare” a „comunităţii creştine”, decît „insuflarea urii”. În principal, Ioan Damaschinul consideră că Islamul (pe care, în primele rînduri din De Haeresibus o denumeşte „superstiţia ismaeliţilor”, iar Mahomed „un fals profet” care, „pare-se, a purtat discuţii cu un monah arian” şi „şi-a făurit o erezie proprie”, şi a „zvonit” că „i-a fost trimisă din cer o carte”) este o „erezie creştină”, constă, consideră Sahas, în aceea că „respinge ceea ce este indispensabil în Creştinism”, mai exact „credinţa răscumpărătoare a lui Dumnezeu prin Iisus Hristos Logosul Său”. De aceea, principala preocupare a lui Ioan Dmaschinul a fost să releve cum este reprezentat în Islam/ în mentalitatea adepţilor Isus Hristos, combătînd Islamul mai ales ca o „tradiţie religioasă” „falsă”. Discutînd aceste aspecte, Sahas subliniază, între altele, diferenţa faţă de „scriitorii bizantini ulteriori”, care „se implicau” în polemici „antimusulmane”, cel mai des din raţiuni/ motive politice.

Şi pentru a releva maniera în care a fost abordat subiectul, redăm sumarul cărţii (după nota traducătorului, prefaţă de Daniel J. Sahas şi Abrevieri): Partea I – Observaţii introductive (I. Sinodul iconoclast (754) şi Ioan Damaschinul), Partea a doua – Consideraţii istorice (II. Despre familia lui Ioan Damaschinul şi evoluţiile politice în Siria în timpul expansiunii musulmane – cu subcapitole despre capitularea Damascului şi Mansūri, atitudinea sirienilor faţă de bizantini şi musulmani, Ibn Mansūr şi administraţia umayyadă; III. Viaţa lui Ioan Damaschinul într-un mediu musulman (A. Vitae-le lui Ioan Damaschinul, Vita arabă, Traducerea greacă, Alte vitae, B. Prima parte a vieţii, C. De la califat la mănăstire – Statutul public al lui Ioan Damaschinul, Ioan Damaschinul cunoştea limba arabă?, Despre data morţii sale), Partea a treia – Scrieri: „Despre erezia ismaeliţilor” (IV. Tradiţia textului – Izvorul cunoaştinţei şi De Haeresibus, Locul capitolului 100/101 în De Haeresibus, Despre autenticitatea capitolului 101, textul şi conţinutul capitolului 101), Partea a patra – Scrieri: Disputatio Saraceni et Christiani (Tradiţia textului, Conţinutul lucrării Disputatio, Alte scrieri). Şi în final, rezumat, concluzii, anexe: Scrierile Sfîntului Ioan Damaschinul despre Islam (Capitolul 100/101 în De Haeresibus, Disputatio Saraceni et Christiani[5], Opusculum XVIII – ex ore Joannis Damasceni), bibliografie şi indici.

Este şi ce fel de întrebări/ de probleme sînt atinse în Disputatio Saraceni et Christiani (în legătură şi cu felul în care se gîndea/ curentele/ ce se petrecea atunci în regiune şi în lumile arabă şi creştină), de la bine şi rău în legătură cu omul şi Dumnezeu, de pildă, la naştere/ păcat, destin, Cuvîntul şi cuvintele Domnului („sînt cuvintele lui Dumnezeu create sau necreate”) ş.a.

Să menţionăm că traducerea oferă o versiune fluentă în limba noastră, accesibilă pentru lector, şi amintim că studiul a fost tradus din engleză, iar anexele din greaca veche, folosindu-se, scrie Dragoş Dîscă, la sugestia autorului, ediţia Bonifatius Kotter, Liber Heresibus, De Gruyter, 1981. Citatele din Ioan Damaschinul au fost traduse conform textului lui D. Sahas, cele din Coran din ediţia Ligii Islamice Culturale din România, Bucureşti, 2011.

Sînt doar cîteva aspecte despre o carte interesantă din multe puncte de vedere, care mi-aş dori să fie o invitaţie la lectură şi pentru cititorii nu neapărat „specializaţi”.

 

Daniel J. Sahas, Sfîntul Ioan Damaschinul despre islam – „erezia ismaeliţilor”, traducere din limba engleză şi greacă veche de Dragoş Dîscă, Doxologia, Iaşi, 2015, 240 p.

[1] Termenul islam (verbul aslama – a se spune, a se dărui în întregime, în Coran – a se încredinţa întru totul lui Dumnezeu), desemnează religia monoteistă care are la bază Coranul şi al cărei Profet este Muhammad (N. Anghelescu – Introducere în Islam, Editura Enciclopedică, 1993).

[2] Musulman = muslim + desinenţa adjectivală an = musliman, prin filieră franceză musulman; forma falsă mahomedan, construită în Occident printr-o forţare a paralelismului (eronat) cu Creştinismul nu există în arabă, Islamul nefiind „religia lui Muhammad”. musulman este preluat din franceză, reproducînd inexact cuvîntul persan – N. Anghelescu.

[3] Daniel J. Sahas aminteşte, detaliat, discuţiile şi controversele legate de această datare.

[4] Cartea oferă şi aici, şi în legătură cu alte aspecte/ surse discutate multe detalii concrete, de interes.

[5] Sau, cum o regăsim în Patrologia abatelui J.-P. Migne, ediţia 1860, Disputatio Saraceni cum Christiano.

Revista indexata EBSCO