Jan 21, 2018

Posted by in ESEU

Dumitru Horia IONESCU – Nostalgia și secunda

 

Se știe că în anul 257, la Roma, pe timpul împăratului Valerian, două tinere creștine surori, pe nume Secunda și Rufina,  au refuzat să se închine statuii împăratului. Ele au fost torturate și apoi decapitate. „Ceea ce sînt, vreau să și fiu”, a rostit Secunda, de neclintit, dreaptă și bună în fața lui Dumnezeu, biruitoare asupra morții. Pentru cinstirea lor, pe locul unde se crede că au locuit, s-a construit o mînăstire.

A fost doar o coincidență că numele de Secunda, ceea ce înseamnă în latină „a doua”, a fost dat și celei mai scurte unități de măsurare a timpului. Îmi amintesc, mi se spunea la școală, că o secundă este cam tot la fel de lungă ca și o bătaie a inimii. Astfel, măsuram timpul din bătăile inimii. De fapt, cred acum, nu este greșit a-ți lua inima ca etalon absolut de măsură a vieții. Fiindcă, procedînd așa, ne-am pune la adăpost, n-am mai fi în pericol să ne stricăm timpul. Generația noastră trăiește cu o veritabilă obsesie a timpului optimal, pe care-l folosim cu eficiență maximă, scoatem totul din el, făcîndu-l productiv. Această presiune pusă pe ore și minute poate avea o justificare în viața economică, pentru un mai mult și un mai bine pe care, aparent, sîntem în măsură să le definim și apoi, cumva, înțelege. Odată început aşa, nu ne mai oprim, nu ne mai luăm timp pentru a trăi altfel, ci alergăm mai departe. Zilele noastre libere trebuie să ne aducă dividende și beneficii. Chiar cu prețul de a le consuma în viteză, din ce în ce mai repede. Din acest motiv, ceea ce era o constantă, adică siguranța și certitudinea timpului folosit pentru ne reface și a ne regăsi sufletește, se transformă într-o variabilă, o unitate de timp neproductivă, pe care ne vedem obligați, chiar ne constrîngem, să o punem în mișcare, să o schimbăm, să-i interzicem să rămînă așa cum este ea. Dacă timpul nostru liber nu devine mișcare dinamică, atunci, credem noi, l-am pierdut, nu în sensul că a trecut, ci în acela că nu ne-a adus beneficiile maxime. Gonim timpul și fugim cu el. Data viitoare vom fugi și mai tare, pentru a nu avea impresia de stagnare, că rămînem în urmă, că alții se distrează mai bine, călătoresc către țări exotice, iar noi facem ceea ce am făcut și data trecută, cînd fugisem  pînă la capătul puterilor.

Dumnezeu ne-a lăsat timpul pentru a-l avea, a ne folosi și bucura de el. Înainte de orice, pentru a-l merita. Oare nu putem noi, prin timp și în timp, să fim altfel, mai buni, mai înțelepți, mai aproape de Dumnezeu ? Numai așa merităm să fim în timp, să trăim. Teologia atrage atenția asupra faptului că folosirea timpului reprezintă un permanent echilibru între a acționa și a contempla. Într-un foarte interesant articol intitulat „Dialectica accelerării”, teologul german Hans Joachim Höhn crede că noi sîntem pe punctul de a uita ceea ce stă scris la Facere 2,2 -3 :”…iar în ziua a șaptea s-a odihnit  de toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut. Și a binecuvîntat Dumnezeu ziua a șaptea și a sfințit-o, pentru că într-însa S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut și le-a pus în rînduială”.  Dumnezeu ne învață să ne odihnim, să ne liniștim, fără să fim pasivi. Odihna înseamnă contemplație, să privim și să ne bucurăm de toate lucrurile dăruite nouă de Domnul. De ce nu, ea poate însemna și rugăciune. Hans Joachim Höhn consideră că această liniște a odihnei ar trebui să fie asemenea unei legi a patrimoniului, în care să păstrăm, să respectăm și să admirăm ceea ce s-a realizat și împlinit pînă acum, tocmai pentru a realiza și împlini de aici mai departe. „Ceea ce sînt, vreau să și fiu”, rostise curajoasa Secunda, știind că va muri. Aceste cuvinte ar trebuie să fie reprezentative, simptomatice, pentru ceea ce sîntem cu adevărat. Și filozoful francez Paul Virilio este convins că nu putem să trăim doar apăsînd pe accelerator. În mod paradoxal, explică el, continua strădanie de a ne grăbi, hăituindu-ne timpul, produce un fenomen similar vîrtejului de apă.  În loc ca aceasta să curgă mai departe, pe albia rîului, ea se oprește pe loc, învîrtindu-se, din ce în ce mai repede, în jos, spre fundul albiei. Deși viteza este tot mai mare, firul de apă nu înaintează, nu mai curge spre vărsare, ci rămîne pe loc, înlănțuit într-o amețitoare, dar ineficientă mișcare circulară. Astfel, explică Virilio, avem senzația că trăim rapid evenimente deosebite, dar senzația e falsă și cu siguranță distrugătoare, fiind atrași într-un vîrtej al infinitelor activități lipsite de semnificație.  Teologic viața poate fi înțeleasă, de asemenea, ca fiind un fluviu, mai mult sau mai puțin liniștit. Nici aici nu lipsesc vîrtejurile de apă. Avem momentele de restriște, de regulă intense, cu accelerații greu de stăpînit, din care, ca și dintr-un adevărat vîrtej, ieșim cu greu, fiind la capătul puterilor. Scăpați din capcană, raportul viață-timp devine semnificativ. După accelerație excesivă, trăim o disociere între trecutul tocmai trăit halucinant, și prezent, cu bucuria de a reveni la o trecere normală, moderată a timpului. Trecutul intens devine experiență, pe care o integrăm prezentului, în dorința de a nu mai repeta greșeli făcute cîndva. Lăsăm timpul să ne fie învățător, să ne șoptească adevărul despre acea secundă esențială, cînd viața noastră se varsă în oceanul adevăratei vieți. Trecutul este și nostalgie.

M-am întrebat cum se poate explica nostalgia. Recunosc, am fost mirat de curajul meu, cum mă aventuram prin nisipurile fierbinți ale imaginației unde, credeam, orice definiție sau clarificare se pierde în neantul altor și altor posibile întrebări fără răspunsuri. Dar ajuns, surprinzător, la o siguranță irevocabilă, chiar liniștitoare, am hotărît să nu mai am nicio îndoială.  Nostalgia, îmi spuneam, e asemenea unui dulap uitat în garaj, plin de lucruri vechi, care apar și dispar, care se văd sau se pierd după ușa veche a dulapului, te fac să roșești, să te bucuri, să te clatini sub povara lor sau, luate în seamă, să nu se mai dezlipească de tine. E greu, chiar inutil, să vrei să faci ordine în acest dulap, să lași lucrurile bune și să le arunci pe celelalte. Pentru că primele nu stau cuminți unde le-ai pus, te ciupesc atunci cînd te aștepți mai puțin, iar celelalte nu se lasă aruncate. Refuză să fie reciclate, șterse fără echivoc din memorie. În fața unei asemenea evidențe, mă gîndeam mai departe, ai nevoie de curaj pentru a sta în fața dulapului cu nostalgie. Dar ce fel de curaj ? Dacă aș lua ca referință filmul lui Andrei Tarkovski,  se numește „Nostalgia”, nu cred ca aș dori să mai stau vreo minută în fața dulapului din garaj, probabil că nici în fața garajului. Aș fugi cît mă țin genunchii. Pentru că, este Tarkovski de părere, orice năzuință, orice ideal, chiar și orice vis, se destramă în fața ireparabilei provocări a trecutului impregnat în nostalgie. Mai rău încă, nostalgia rămîne cu tine, nu te părăsește oricît ai fugi de repede, nici măcar atunci cînd, obosit de atîta fugă, te-ai ascuns în colțul tău sigur, de unde  juri că te vei gîndi numai la viitor, mereu… așa cum ți-o cere Dumnezeu.

Ne trebuie curaj pentru viitor. Dacă nu, prins în panica trecutului, propriul viitor dispare neașteptat și, pe neștiute, se furișează, o șterge, rămîi fără el. Asemenea personajului din filmul lui Tarkovski.  Stînd în fața dulapului cu nostalgie aduni tot curajul din lume, punînd înainte cuvintele sfinte: „…iar înțelepciunea cea de sus întîi este curată, apoi pașnică, îngăduitoare, ascultătoare, plină de milă și de roade bune, neîndoielnică și nefățarnică” (Iacov 2,17). Curajul bun și folositor stă pus sub pecetea „ Înțelepciunii celei curate și îngăduitoare”. Celălalt curaj, cel zbuciumat, stă de-a curmezișul vieții și al viitorului.  Cum spunea Gilbert Keith Chesterton: „Curajul este o contradicție în sine. El reprezintă dorința cea mai arzătoare de a rămîne în viață, deghizată în promptitudinea de a muri imediat”. Chesterton are dreptate. Dacă ar fi să ne gîndim la eroii lui Homer din Iliada, atunci curajul este privilegiul celor care nu se tem de moarte, al îndrăzneților. Doar unul singur, Tersites, nu este asemenea celorlalți. El nu împărtăşeşte entuziasmul general și din acest motiv Homer ni-l prezintă ca fiind un bărbat urît, necinstit și laș, care și plînge cînd este lovit.

N-aș vrea curajul eroilor și nici pe cel al urîtului Tersides, care se opune, singur, tuturor și pe care istoria și-l amintește altfel, ca fiind nobil, poate chiar rege, nici foarte urît, nici chiar necinstit, la fel ca mulți alții. Vreau să capăt curajul de a mă ruga Domnului pentru viitor, mai mult aș vreau să-L am alături, să-mi fie călăuză și prieten. Să-mi fie sfetnic tainic și imparțial, vrîndu-mi binele și viitorul curat. Să-mi fie ceea ce teologul german Anton Rotzetter înțelegea prin cuvîntul latinesc „companis”, cînd stai împreună cu cineva împărțind ultimul colțișor de pîine. Chiar și atunci cînd bucata de pîine e tot ce ai și nu o ții pentru tine, bucurîndu-te de  compania unui prieten adevărat. Abia atunci, nefiind singur,  viitorul începe să-ți șoptească: „noaptea e pe sfîrșite, ziua este aproape”… (Romani 13, 12). Fii alături de mine, Doamne!

Cu ani în urmă, cînd un vulcan a erupt, toată natura din jurul muntelui s-a transformat în deșert.  Totul devenise cenușiu, plin de fum, peisaj lunar, care nu semăna cu pădurea de odinioară. Un timp a fost așa. Apoi, de sub cenușă, a apărut o ramură verde. A prins curaj și a crescut, copie firavă a stejarilor ce domneau acolo pe vremuri. Au mai apărut și alte ramuri, alături de cea dintîi.  S-au ajutat, și-au împărțit picăturile de ploaie și s-au păzit împreună de văpaia soarelui, au avut grijă una de cealaltă. Mai tîrziu, după ani, stejărișul stătea falnic, biruitor asupra deșertului, mai verde ca altădată. Cu siguranță, nostalgia nu e dulapul vechi din garaj. E vulcanul care erupe. Nu numai atît. Poate fi ceea ce trăim înainte de aceea singură clipă, hotărîtoare, doar una singură… în fața morții și a speranței vieții viitoare. Secunda ultimei rugăciuni, cînd cerem iertare.

Un studiu efectuat de revista „Religion, Brain and Behavior” arată că majoritatea celor care nu cred în Dumnezeu au o poziție relativă și asupra morții, de regulă nu se tem de ea, afirmă ei. Evident, revista atrage atenția asupra dificultății de a avea date statistice corecte asupra acestei teme. Ateismul se poate defini ca o simplificare absolută a existenței, unde nu se pune nici o întrebare despre ceea ce e dincolo de ceva ce nu se poate explica imediat și ușor. În această logică, moartea nu ar fi decît ușa de la capătul culoarului. Dincolo de ea nu există nici speranță și nici iubirea dumnezeiască. De ce să-ți frică de un simplu sfîrșit? Dacă mă gîndesc bine, nici măcar n-aș răspunde dacă mi-e frică sau nu de moarte. N-am cum să știu. Totuși, după tot ceea ce se întîmplă într-o viață, nu am cum să cred că moartea e doar ușa de la capătul culoarului. De ce ar trebui atunci să merg pînă acolo, la acel capăt de culoar? Cu ce rost? M-aș întreba mai bine dacă sînt pregătit să mor așa cum se cuvine, să stau în fața Judecății, să ies din timp, fără nostalgie, și, cu puțin noroc, doar cu speranțe.  Ceea ce sînt, vreau să și fiu.

Nici tinerele Secunda și Rufina nu s-au temut de moarte, dar într-o formă reală, mai dramatică și infinit mai curajoasă decît cei ce răspund întrebărilor din chestionarul unei reviste. Ele aveau moartea în față. Sfințenia lor este cea a cerului senin, a luceafărului strălucind semeț peste vîrfurile munților mîngîiați de o ultimă rază de lună. Iar cînd noaptea s-a topit în vraja dimineții, cele două sfinte descopereau Împărăția veșnică.

Așa se împlinește speranța absolută, cînd timpul dispare sub soarele nemuritor al Raiului.

Revista indexata EBSCO