Jan 21, 2018

Posted by in ESEU

Arthur SUCIU – Filosofie în ultimul timp

 

Poziția ingrată a filosofului care scrie literatură. Dogma literaților e că introducerea comentariului filosofic în roman e un atac direct la adresa genului literar, ba chiar mai rău: o greșală. Filosofia trebuie să fie implicită, să rezulte din poveste. De partea celaltă, filosofii de meserie cred că un filosof care scrie romane se degradează și nu merită să mai fie luat în serios ca filosof. Filosofia e la alt nivel. Și totuși filosoful care scrie romane există. Există atîta literatură care cuprinde meditații filosofice! Există filosofie bună în romane!

Camil Petrescu trece drept romancier, dar el voia să fie filosof, și chiar a fost. Poeziile, piesele de teatru, romanele, jurnalele, eseurile și articolele de presă sînt ilustrări ale filosofiei sale, pe care a exprimat-o teoretic mai ales în Doctrina substanței, o lucrare depusă la Vatican despre care aproape nimeni nu credea că există. În această carte, scrisă în 1940, dar publicată abia în 1988, Camil Petrescu dezvoltă filosofia sa substanțialistă, a esențialismului concret. Unul dintre cele mai importante concepte este acela al „evoluției în subspecie”, aparent doar o nouă formulare a teoriei formelor fără fond. Ceea ce spune însă Camil Petrescu este totuși ceva în plus. Evoluția în subspecie este o ratare a substanței, adică o formă fără fond, dar și o închidere, practic o involuție. Nu e o formă care își va crea fondul. Evoluția în subspecie este evoluția într-o lume care și-a ratat substanța și, de aceea, în care totul este fals, totul este anapoda, totul se va duce de rîpă. Nimic mai actual.

Pentru mine, cărțile au fost, de la început, un dispozitiv de apărare, nu atît de natură socială, cît psihologică. Pînă la un punct, a fost suficient să trag un fotbal. După aceea, n-a mai fost suficient. Cărțile de filosofie, în special, m-au ajutat să scap de anxietăți, să-mi eliberez (să-mi luminez) mintea. Așa se face că, în cazul meu, numele unor filosofi sînt legate profund de rezolvarea anumitor probleme sau blocaje. Filosofia este mai importantă în evoluția mea decît literatura. Dar n-am avut niciodată față de cărți o abordare „culturală” și nu m-am considerat niciodată un intelectual. Dimpotrivă, am avut mereu îndoieli privind „cultura” mea. Nu m-am îndoit însă niciodată că efortul existențial și psihologic pe care l-am făcut a fost relevant și benefic. Nu mă pot considera nicidecum un individ perfect sănătos, lipsit de probleme, dar cel puțin știu destul de bine în ce situație mă aflu.

Un roman înghite orice poate fi scris, de la narațiune la poezie, de la teatru la filosofie, de la publicitate sau jurnalism la critică literară. E cel mai versatil gen, după cum se știe. Există însă și o condiție: să aibă o strategie narativă și o structură, care poate să fie numai a lui și, în general, romanele cele mai bune se remarcă printr-o structură unică. Nu-i de-ajuns să scrii bine, adică să scrii frumos, ba chiar amalgamul presupus de roman exclude adesea scrisul frumos. Firește, nu oricine e capabil de structuri atît de complexe precum Nabokov, dar un roman continuă să fie roman chiar fără acțiune, însă nu mai e roman dacă nu are o structură. De aceea, un roman ca Ultima noapte de dragoste rămîne un mare roman, iar alte romane, aparent mult mai bine scrise, nu sînt mari romane. Interesul special acordat la noi scrisului frumos ascunde această dificultate de a crea o structură narativă. Iar dificultatea nu aparține doar romancierului, ci și structurii sociale, mai exact structura socială este incapabilă să producă un corespondent literar puternic. De ce? Din cauză că orice strategie e bazată pe adoptarea unei poziții, a unei poziții relevante. Or, noi sîntem geniali în irelevanță, și sîntem niște irelevanți care scriu frumos. Și atît.

Ne străduim să ne înțelegem trecutul, dar nu asta e important. Important e să ne dăm seama ce anume a definit o anumită întîmplare sau situație. O dată a fost o melodie, altădată un gest, o vorbă, o ploaie, o așteptare, o scrisoare. Există întotdeauna un element, aparent neimportant, care a semnificat o situație de viață. A-ți da seama de asta înseamnă a-ți înțelege de fapt trecutul. Restul e filosofie.

Într-a zecea, am făcut lecţii private de engleză. Aveam o profesoară interesantă, un fel de hipsteriţă; de fapt, era genul flower power. Acasă avea pian, iar fiul ei, cu care sînt prieten şi azi, cînta la pian piese de Beatles. M-a tîrît la un concert al Ancăi Parghel (peste ani, am făcut un interviu cu Anca Parghel). Mi-a dat să citesc sonetele lui Shakespeare, iar eu am tradus acel sonet, care începe cu: “Love is not love which alters when it alteration finds“. Am folosit sonetul în romanul meu, În gaură. Mi-a dat să citesc Pe culmile disperării şi – aici voiam să ajung – Jurnalul de Păltiniş. Era o copie xerox după prima ediţie, cenzurată. Profesoara mea avea faţă de Liiceanu o admiraţie caldă, provincială. Ea mi l-a băgat în cap pe Liiceanu. Am citit cartea, care nu m-a captivat (mă captivase Pe culmile disperării). M-a atras Noica, personajul pe care îl descrie Liiceanu cu multă grijă. M-am apucat să-i citesc cărţile, despre care profesoara de engleză mi-a spus apoi o mulţime de lucruri. Noica m-a complexat de la început cu exigenţele lui de un nivel de top (greacă, latină, trei limbi moderne, Platon, Aristotel, Kant, Hegel) şi aveam impresia că Liiceanu era singurul care le satisfăcuse. Singurul om capabil. Urmînd apoi facultatea de filosofie, mulţi ani m-am simţit un incapabil pentru că nu ajungeam la nivelul acesta foarte înalt, pe care numai Liiceanu îl atinsese (nici măcar Pleşu, faţă de care Noica era destul de dezamăgit). Aveam acasă manuale de latină, de greacă, de germană. Tot degeaba. Am învăţat ceva (între altele, am învăţat termeni din germană, citind traducerile lui Liiceanu din Heidegger), dar eram departe de nivelul cerut de Noica. Mulţi tineri din generaţia mea au trăit experienţele pe care le descriu, la începutul anilor 1990. Nu ştiu ce-a făcut fiecare cu aceste experienţe, cert e că, treptat, eu m-am desprins de modelul de formare impus de Noica. În final, el mi s-a părut a fi imposibil pentru mine şi pentru epoca pe care o trăiam. Norocul meu a fost că dintotdeauna am citit, pe lîngă filosofie, multă literatură. Pînă la urmă, eu nu eram nici Liiceanu, nici Noica: eram eu (şi cred că Noica n-ar fi fost aşa trist să audă asta). Trecuseră ani cînd am găsit, la un prieten, Despărţirea de Noica, scrisă de Alexandru Paleologu. Această carte a fost, pentru mine, o uşurare. Iată un sceptic voios, mi-am spus. Ştiam că Paleologu (el însuşi un elev timpuriu al lui Noica) era tobă de carte, ca şi Noica. Dar era altceva. Ca să scurtez, uite-aşa s-a infltrat Liiceanu în viaţa mea, pentru mult timp. Pînă la urmă, a ajuns să scrie fragmente ca Cioran. Pe culmile disperării. El singur mărturiseşte că a pierdut limbile clasice, dar nu-i o problemă: oricum nu i-ar mai fi ajutat la nimic. Nu-ţi trebuie prea multe cuvinte ca să stai de vorbă cu nimicul (care nimicniceşte).

Cînd se vorbește despre „post-adevăr” sau “fake news” sau “alternative facts”, referința este universul media și al “self media”, așa cum arată ele astăzi. Inclusiv aceste concepte sînt mediatice și de uz mediatic, ba chiar susțin anumite ideologii. Dar existența “faptului” e contestată de mult timp. E celebră formula lui Nietzsche: nu exista fapte, există numai interpretări. Teoria lui Wittgenstein asupra “jocurilor de limbaj” este despre “post-adevăr”. În filosofie, discuția privind referențialitatea limbajului este practic nesfîrșită, dar aproape toate teoriile contemporane resping referențialitatea, considerînd că limbajul este o convenție culturală, adică este un “joc”, la limită un fake. Aceste teorii filosofice sînt foarte utile pentru a înțelege funcționarea media. Ele sînt adevărate, adică întemeiate pe argumente. Dar e preferat un fake despre fake, crezîndu-se că tocmai a fost inventat “post-adevarul”. O teorie sau un concept fake. De aceea avem noi jurnalisti, care “reflectă” “realitatea” și “rostesc” “adevărul”.

Nu-mi aduc aminte ca, în liceu, să fi citit vreun ziar. Acest amănunt este important pentru mine, căci în perioada aceea (1990-1993) România dădea în clocot, iar ziarele atingeau tiraje imense, de milioane de exemplare. În timpul marilor cutremure post-revoluţionare, eu ieşeam din copilărie şi începeam să mă descopăr pe mine însumi. Nu aveam nici cel mai mic interes pentru politică, pentru economie, pentru istorie. Eram prea înaripat pentru aşa ceva. Împărţeam istoria la repezeală în cîteva stadii, aşa cum le găseam ticluite în cărţi de filosofie. La Revoluţia Franceză s-a sfîrşit istoria, spuneam, fără să ştiu nimic despre Revoluţia Franceză. Şi nici nu mă interesa. Aveam încă o idee neformată despre timp. Nu mă gîndeam atunci că Eschil şi Eminescu au trăit în epoci diferite, în civilizaţii diferite. Că îi desparte peste două mii de ani de poezie. Pentru mine, ei făceau parte din aceeaşi constelaţie anistorică, exact aşa cum stelele ne apar pe cer, în acelaşi timp, deşi luminează din ere diferite. Confruntam deci ceea ce citeam cu urgenţa sufletească a unui adolescent care trăieşte în eternitatea provinciei. Această provincie, cred, m-a salvat – un timp – de la răul sfîrşitului de secol. Iată de ce, într-un fel, am rămas un provincial.

Deși s-ar putea spune că am unele specializări – în discurs, în primul rînd (dar ce e discursul?) -, nu mă definesc prin obiectul interesului meu. Acesta e în realitate destul de divers, de la filosofie și literatură, la sociologie, politică și publicitate. Dumnezeu știe cum se aranjează toate în capul meu, și tocmai aceasta este ceea ce mă interesează – căci toate se adună la propria mea adresă și eu țin la unitatea bizară a propriului eu. Desigur, nu mă pot numi decît un scriitor sau înca nici măcar atît, dar e clar că un scriitor adună foarte multe obiecte iluzorii, ca și gunoaie, mai ales gunoaie, adună experiențe obișnuite și stranii, inclusiv pe ale lui, pune toate teoriile științifice să pocnească în creierul său pe jumatate iresponsabil. Toate acestea formează eul meu și adevărata mea specializare.

“Rezistenţa prin cultură” este definită, în profunzime, de o atitudine anti-postmodernistă. Teoretic, “rezistenţa prin cultură” precede şi, de asemenea, se opune optzeciştilor (chiar dacă poate fi pusă şi în opoziţie cu Cenaclul “Flacăra”). Nu e întîmplător că Mircea Cărtărescu vede în Constantin Noica, cel din Jurnalul de la Păltiniş, “un biet tataie excentric” iar nu pe zeul interbelic al filosofiei. Dar lucrurile au evoluat în aşa fel încît cele două atitudini au ajuns, în timp, să se apropie. Cred că nici acest lucru nu e întîmplător.

Teoriile comunicării – multe elaborate in SUA – ignoră adesea contribuțiile istorice, mai ales din filosofie si literatură. Frame-ul, marea găselniță a televiziunii care a influențat toată știința comunicării, poate fi identificat încă de la sofiștii greci. Stereotipurile lui Lippmann sînt cam aceleași cu ideile luate de-a gata, pe care le-a notat Flaubert. Și așa mai departe. Dar în știința comunicării e multa inocență, iar oamenii își imaginează că au descoperit ceva nou numai pentru că ceea ce știu nu bate prea departe.

„Un titlu de doctor m-ar aranja cu lumea şi cu legile ei de ordine, nu însă cu mine însumi”, îi scrie Eminescu, de la Berlin, lui Titu Maiorescu, refuzînd astfel un post de profesor de filosofie la Universitatea din Iași. Consecința a fost că Eminescu a ajuns jurnalist. În 1889, anul în care Eminescu a murit, Maiorescu l-a luat pe Rădulescu-Motru într-un turneu european. Motru avea să-și ia doctoratul în filosofie, teza sa fiind chiar citată într-o lucrare a lui Bergson. A ajuns profesor. Așa începe problema doctoratului în cultura română, cu cele două poziții distincte. Autorii interbelici nu vor înceta să fie preocupați de ea. Doctoratul, pe care – ca și Eminescu – Cioran nu și l-a luat niciodată… Doctoratul, pe care Nae Ionescu nu-l avea și care poate fi, în fapt, o altă poziție distinctă… A se vedea și cazul posibil asemănător al lui Sorin Antohi, după 1989, căci problema continuă să ne frămînte și astăzi…

Citesc o carte de filosofie. Simt confortul revenirii la formația mea aşa cum te simţi cînd revii la limba maternă după ce vorbești, un timp, într-o limbă străină. Nemulțumirea apare însă imediat: acest filosof – ca mai toți – prea ia totul in serios. Cîte probleme ridică! Oare chiar crede că le va rezolva? Absența ironiei este marele cusur al operelor filosofice. De aceea prefer, pînă la urmă, literatura.

În Discursul autonom, am scris un scurt studiu asupra operei lui Gabriel Liiceanu. Liiceanu a însemnat mult pentru mine pentru că l-am citit de timpuriu. În 1998, cînd m-am mutat în București, m-am prezentat la un examen de master în filosofie cu un eseu despre lucrarea Despre limită. Eram un naiv. În comisie, se afla Alexandru Boboc, care s-a uitat la mine ca la cel mai mare dușman. M-a picat. Anul următor, șomer și nu student fiind, am fost la cursul lui Liiceanu despre Heidegger. – Îmi plac foarte mult cărțile lui Liiceanu de după 2000, chiar dacă – am explicat și în micul meu studiu – el cade în tentația autoproiecției, a autojustificării. Un autor existențial este mai degrabă autodenigrator. Dar nu poți fi și Cioran, și patron la Humanitas în același timp. Totuși, afacerile l-au ajutat pe Liiceanu pe plan literar pentru că i-au creat multe probleme morale. Confuzia din Ușa interzisă pleacă – așa cred eu – de la aceste probleme nemărturisite.

M-a întrebat cineva care este „formația mea”. Sînt filosof, comunicator, jurnalist? Cine sînt eu? Care este „identitatea mea” culturală? Da, bună întrebare, mai ales dacă este adresată cuiva care a ajuns la 40 de ani. Aș putea să răspund, cum am și răspuns: „Eu nu sînt filosof. Nu sînt scriitor. Eu sînt… eu, iar eul nu este nici domeniu filosofic, nici gen literar.” Aș putea adăuga, nu sînt nici statutul meu social. Deși am avut o voință formativă proprie, aflată adesea în conflict cu a școlii, nu sînt nicidecum un autodidact. De pildă, reprezentarea mea asupra istoriei filosofiei este aceea deprinsă după audierea cursurilor, în timpul facultății. Mi-am organizat, pentru prima dată, lecturile literare în liceu, plecînd de la manualul de literatură universală. E bună și școala la ceva, asta este neîndoielnic. Voința mea de formare nu a urmărit însă atingerea unui nivel de cultură enciclopedică (urăsc spiritele enciclopedice!) și nici o specializare și profesionalizare prea accentuate. Pot să fac un studiu, am și făcut acest lucru, dar vocația mea – dacă am vreuna – nu este vocația specialistului. Ceea ce a contat, mai degrabă, în anii mei de formare a fost îmbinarea echilibrată între cultură și experiența de viață, încercarea de a ajunge la o anumită maturitate. Acest lucru a presupus depășirea diletantismului cultural și a naivității în fața vieții. Am avut mereu dorința de a trăi experiențele relevante, cum ar fi: să citesc o carte grea, să ascult muzică bună, să-l caut pe Dumnezeu, să iubesc, să cunosc mecanismul puterii, să trăiesc o perioadă în altă țară, să fac un copil. Nu m-am considerat niciodată un specialist în ceva, în afară de specializarea în mine însumi, dar am ajuns la un nivel mai înalt al diletantismului, care îmi convine și cu care mă simt confortabil. Nu mai țin minte cine spunea că orice bărbat care a trăit ceva pînă la 40 de ani poate să scrie un roman. Cred că și eu mă pot apuca să scriu un roman (am și scris unul).

Pentru a evidenția caracterul politic al conceptelor filosofice, trebuie să le prezentăm în forma lor trivializată, simplificată, schematizată, așa cum sînt definite în dicționarele și manualele de filosofie. Trebuie, altfel spus, să le predăm.

Genul de afirmații care mă scot din sărite: „Cînd facem filosofie, ne referim la texte.” Cînd facem filosofie, ne referim la viață. Textele însele fac parte din viață și așa și trebuie să le privim.

Prefer cărțile de teorie literară celor de filosofie. Sînt mai subtile, mai perverse, mai lipsite de prejudecăți conceptuale. Și mai lipsite de utilitate. Nimic nu-i mai deconcertant decît să vezi un comentariu doct, plin de finețuri, la opera unui nebun.

Scriu dintotdeauna. Am scris chiar vreo patru cărțulii. Totuși, nu m-am considerat niciodată scriitor. De ce? Pentru că nu scrisul este ceea ce, în fond, mă definește, ci încercarea de a-mi da seama de situația în care mă aflu. A-ți da seama de situația în care te afli: iată o bună definiție a filosofiei. Cred că asta și sînt: un filosof pentru uz personal. Ceea ce scriu rezultă din nevoia de a-mi clarifica lucrurile și nu din dorința nestăpînită de a scrie. De aceea, nu mă consider scriitor.

Despre forța truismelor. După ce recunosc un scriitor mediocru: fuge de truisme, de tautologii, este incapabil să le recunoască forța, influența covîrșitoare în interiorul limbajului. Să scrii bine nu înseamnă să fii original. Înseamnă, dimpotrivă, să nu vrei să fii original, să-ți refulezi „originalitatea”, adică ceea ce este subiectiv, ceea ce ține doar de tine. – Două exemple de autori la care truismul joacă un rol important: Aristotel și Pascal. „Toți oamenii poartă în fire aspirația de a ști.” Așa începe Metafizica lui Aristotel. „Omul este o trestie cugetătoare.” Citat care se află pe toate gardurile filosofiei și care spune ceea ce se știa dintotdeauna. Și totuși Aristotel e Filosoful, iar Pascal e Pascal. – Ca să adîncesc explicația: cînd spun „Pascal e Pascal” mă refer la faptul că Pascal e atît de celebru, încît nu trebuie să mai spun ceva despre el. În același timp, spun că Pascal este un autor care nu poate fi confundat, că nu există decît un Pascal. În fine, trimit indirect la o caracteristică a gîndirii lui, anume raportarea la propriul eu, raportarea la mine, ca Pascal. Iată cîtă informație se ascunde într-o tautologie, dacă vrem să citim și nu așteptăm să ni se explice totul într-un mod original.

Sînt unii – cu predilecție cei din mediul universitar – care fac distincția între stilul eseistic și cel științific. Dacă scrii bine, imediat ești acuzat că ai un stil eseistic. Mai grav decît atît: că ai un stil jurnalistic. Distincția îmi pare că nu face decît să ilustreze un interes de breaslă (al profesorilor și cercetătorilor). În realitate, o teză științifică este un eseu, cel puțin în disciplinele umaniste și sociale. Există multe cărți de filosofie sistematică, al căror tiltu începe așa: „Eseu despre…”. Distincțiile corecte ar fi, după părerea mea, între o teză scrisă bine și una scrisă prost, precum și între o teză informată și una trasă din condei. Dacă ești bine informat, poți să scrii în orice stil, căci cunoașterea nu ține, în principiu, de stil.

Constantin Noica, acest patriarh al culturii române, a ieşit, în 1964, din puşcărie avînd un singur gînd: să facă o şcoală de filosofie. Ideea de a profita politic de crunta lui experienţă l-a tentat o vreme, dar pînă la urmă a abandonant-o. Tot ce-a produs pe această temă este autofiction-ul Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru. Carte adevărată, de fapt singura lui lucrare subversivă. Cultura română contemporană – de la rezistenţa prin cultură la conservatorismul păltinişenilor – ar fi arătat cu totul altfel, dacă Noica s-ar fi hotărît să tragă toate consecinţele din experienţa puşcăriei.

Despre decizii. Am luat singur decizia de a mă înscrie la filosofie (ai mei făceau presiuni să dau la drept) sau să mă stabilesc în București. Sînt însă anumite decizii pe care am refuzat să le iau, preferînd să aștept. Uneori, a durat ani și m-a costat scump, căci orice decizie amînată este o sursă de depresie, iar depresia e tot mai puțin plăcută pe măsură ce îmbătrînești. Este preferabil totuși să aștepți pentru că anumite conflicte interioare nu sînt tranșate, iar o decizie n-ar face decît să mărească tensiunea. Decizia nu vine deci din afară, ci doar în urma unui declic interior. Cînd se produce acest declic, îți dai seama că a fost bine să aștepți și, pe lîngă satisfacția de a te fi decis în sfîrșit, o ai și pe aceea de a vedea că toată depresia n-a fost în zadar.

 

Revista indexata EBSCO