Jan 19, 2018

Posted by in ESEU

Ionuț BUTOI – File din jurnalul inedit al Mărgăritei Ioana Vulcănescu. Viața cotidiană în comunismul de tranziție (I)

 

O sursă nepreţuită pentru a avea acces la informaţii cu privire la împrejurările în care s-a desfăşurat procesul în urma căruia a fost condamnat Mircea Vulcănescu, dar şi pentru a contempla o frescă socială a vieţii cotidiene din primii ani ai comunismului, o reprezintă jurnalul Mărgăritei Ioana Vulcănescu.[1] Un obicei pe care Mărgărita l-a ţinut încă din anii adolescenţei, cu toate că discontinuu, iar, în unii ani, redus la simple consemnări ale întîlnirilor sau vizitelor de peste zi, jurnalul constituie un document social extrem de interesant care se întinde din primul război mondial pînă în anii tîrzii ai comunismului. O primă parte a acestui jurnal, laolaltă cu memoriile, a fost publicată, în 2013, de Editura Vitruviu.

În cele ce urmează, am extras mai multe fragmente din jurnalul inedit, nepublicat, al Mărgăritei Ioana Vulcănescu, din perioada 1946-1948. Este perioada încărcată, intensă în care are loc condamnarea din prima instanţă a soţului său în lotul „Alexandru Marcu şi alţii”, anume lotul subsecretarilor de stat ai guvernului Antonescu, urmată de recurs şi de sentinţa finală şi definitivă.

Documentul acoperă atît şedinţele de judecată, oferind informaţii valoroase despre modul în care a decurs procesul, atmosfera sau starea de spirit a participanţilor, cît şi vizitele la închisorile unde a fost deţinut Vulcănescu în tot acest timp.

Dincolo de acest prim nivel de interes, putem înţelege şi reconstitui micro-mediul social al Vulcăneştilor, reţeaua de relaţii şi mecanismele de supravieţuire disponibile actorilor sociali în cauză. La acest nivel micro, sînt două cercuri sociale care se suprapun doar parţial ce se pot identifica în jurnal: cercul social al „tinerei generaţii”, al monografiştilor şi al colegilor de serviciu ai lui Mircea Vulcănescu şi cercul social al prietenelor şi cunoştinţelor Mărgăritei. În primul caz, reîntîlnim frecvent, în jurnal, din rîndul monografiştilor, pe Dumitru C. (Mitu) Georgescu, Anton Golopenţia şi Henri H. Stahl. Aceştia ajută material şi financiar pe Mărgărita şi fetele sale, încearcă să ajungă şi la vizitele din arest (rareori li se permite, însă, accesul), iar doi dintre ei depun şi mărturie în proces. Din acelaşi „areal”, fără să fie monografist, ci mai degrabă de legăturile lui Vulcănescu cu instituţiile de cercetare şi statistică, provine Nicolae Georgescu-Roegen, foarte prezent şi implicat în prima parte a acestei perioade, pînă în momentul „comprimării” postului său şi restrîngerii invariabile a resurselor disponibile. Din „tînăra generaţie”, Constantin (Dinu) Noica, Dan Botta, Ionel Gherea (fiul lui Constantin Dobrogeanu Gherea) sînt prezenţe constante şi implicate în viaţa familiei. Evident, sînt şi alte nume care apar în jurnal, însă am selectat personajele care sînt relevante prin frecvenţa apariţiei şi gradul de implicare. De cealaltă parte, prin Mărgărita, avem acces la o lume destul de diferită faţă de cea menţionată mai sus. Este vorba de familii boiereşti vechi, cea mai strînsă legătură fiind cea cu Rosetti (prin Cocutza Miclescu, ce era căsătorită cu Ionel Rosetti), Koulibine (familie de ruşi în exil), Biciovski (familie de polonezi refugiaţi) ş.a. Ca legături (îndepărtate) de rudenie, este importantă relaţia cu Elena Văcărescu de la Paris, întreţinută mai ales prin sora Mărgăritei, Niniche (Alexandra).

În fine, jurnalul ne oferă acces şi la o lume a comunismului de tranziţie. Prin comunism de tranziţie înţeleg etapa preliminară, de preluare şi de instalare definitivă la putere a Partidului Comunist Român în contextul prezenţei militare a URSS în ţară. Acest proces se resimte, evident, în viaţa cotidiană, nu doar prin faptul că încep procese şi arestări ale oponenţilor politici, ci printr-o serie de schimbări la nivel de statut social, de relaţii sociale, de acces la resurse economice şi culturale etc. Este o societate care, deja bulversată de război şi de transformările anterioare, trece printr-o „reformatare” radicală.

În ceea ce priveşte extrasele de mai jos, unele sînt în franceză, altele sînt în română. Am specificat de fiecare dată unde anume am tradus în franceză. În ceea ce priveşte textul în română, am transcris textul originar cît mai fidel, inclusiv cu formulele învechite sau exprimări care nu se mai folosesc astăzi. Am folosit intertitluri preluate din extrase şi am pus scurte note biografice şi explicative de fiecare dată cînd mi-a fost posibil. În numerele viitoare voi continua atît prezentarea de fragmente din jurnal, cît şi prelucrarea lor într-o microistorie a comunismului de tranziţie.

„O mare cinste”

22 noiembrie 1946 (traducere din franceză)

La 14 şi jumătate: Nicu Georgescu-Roegen[2]. Îmbarcăm fetiţele, pe Michette[3], pe mine, un bidon de 17 litri de petrol, un pachet mare ce are un sac plin adus de Lia Gheorghiu, şi un coş cu tot felul de provizii: unt, brînză, compot, lapte, nuci, marmeladă, iaurt, orez cu lapte etc. Pe drum, maşina trepidează şi ne scutură, iar compotul se scurge pe rochia Mariucăi[4] şi pe paltonul Sandrei[5]. În faţa închisorii (Văcăreşti – n.m.) Mitu[6] şi Dan Botta[7] ne aşteaptă. E frumos, cerul este de un albastru adorabil şi este o mare consolare să-ţi poţi lăsa privirea să rătăcească pe peisajul îndepărtat care ne înconjoară. Trebuie să ne aliniem în faţa porţii închisorii şi să ne aşteptăm rîndul. Ne iau pe rînd, familie cu familie. Doamna Rudeanu, cumnata lui Ghiolu[8], nu încetează să se plîngă de condiţia tristă la care am fost reduşi şi de faptul că trebuie să ascultăm de gardienii închisorii, lucruri care o umplu de indignare şi de durere. Eu găsesc, însă, acest discurs, inutil. Astea-s vremurile, nu e nimic de făcut, iar gardienii nu-şi fac decît datoria, iar eu nu acord nicio atenţie faptului că trebuie să mă aliniez şi să aştept pe micul trotuar din dreapta porţii închisorii. Toate aceste cucoane care se plîng mi se par atît de „out of date”. Da, înţeleg dezolarea pentru cei care sînt privaţi de libertate, din închisoare, dar faptul că eu trebuie să aştept, etc., nu trebuie să-mi acapareze atenţia. Nu trebuie decît să ai grijă. În fine, iată-ne înăuntru. Neacşu[9] a fost promovat „comandant”. Este tot la masa lungă de lîngă poartă şi ne înscrie numele şi adresa într-un registru mare. Aşteptăm în continuare, acum în faţa vorbitorului şi, în sfîrşit, cineva vine şi ne duce la infirmerie. Urmăm garda într-acolo. Mircea stă întins pe patul său, îmbrăcat, cu bereta pe cap. Este foarte gentil cu noi. Dar are febră de 39 grade. Tuşeşte puţin şi are un ganglion umflat. Se teme să nu fie vorba de o infecţie, că are o rană la picior şi a făcut baie într-un loc murdar. Sper că nu e ceva grav. Medicii nu l-au mai consultat de două zile, adică de cînd a început să aibă febră. Barba îi este resemnată şi îţi înfăşoară mustăţile. Îşi pune bereta ba pe dreapta, ba pe stînga, ba pe spate şi arată, de fiecare dată, diferit. Vorbeşte, povesteşte, pune întrebări. Are poftă să mănînce tot felul de lucruri. Este fermecător. Dar se vede că e bolnav. Iar eu sînt contrariată. Ce se poate face pentru el? Ajung să mă întreb dacă nu cumva oamenii ăştia care-l ţin închis – atît de nedrept – nu vor pieirea sa; căci e o crimă să fii împiedicat să-l îngrijeşti. Măcar ne lasă destul timp să stăm cu el, aproape o oră. După plecarea noastră, va mînca. A citit trei cărţi care l-au interesat. Una este despre energia atomică. Îmi cere o antologie de poeţi englezi moderni şi îmi arată o frumoasă poezie de James Joyce, Chamber Music. A dăruit sticla sa de lapte condensat unei sărmane deţinute care născuse şi care n-avea lapte pentru copilul său. Întotdeauna bunătatea şi generozitatea sa obişnuite. Inima sa nu s-a uscat.  Nu ne poate însoţi spre ieşire. (…)

27 noiembrie 1946 (traducere din franceză)

(…) Am fost să o văd pe Maria Ghiolu, la Atene Palace, unde are o cameră mică la etajul 3. Am văzut pe Baby Iordan[10], prietenul lui Mircea care a rămas un sfert de oră, apoi dna Anton Dumitriu[11] şi Silvia Popp[12] au venit şi ele. Am uitat sa menţionez pe Ioana Popescu-Necşeşti. Bîrfe şi alte trivialităţi. De jos, e anunţată Cela Delavrancea-Lahovary[13]. Ioana se apropie de mine. Îmi vorbeşte despre Mircea şi de închisoare: „destule umilinţe”. „Ba dimpotrivă, o mare cinste”, îi răspund din scurt şi curajos. (…)

 

3 decembrie 1946  (traducere din franceză)

(…) Vizita lui Arşavir Acterian[14] care-mi aduce 440 000 de lei de la Enciclopedie[15]. Ce ruşine! Nu am mai lucrat de cîteva luni! După plecarea lui Arşavir, încerc să mă odihnesc pe divan. Mă simt rău şi o durere de cap îmi dă de furcă. Şi mereu cu gîndul la Mircea… Orice aş face, e înaintea mea, în gîndul meu, în sufletul meu. Mă simt deprimată, obosită, descurajată. Am decis să merg la Pătrăşcanu[16] şi la Alexandrini[17], să le vorbesc despre Mircea care este bolnav. Este abia începutul iernii – ce va fi cu el mai tîrziu? Trebuie să-i scutur un pic. Şi-au pus în minte să-l distrugă, să-l suprime? Se joacă astfel cu viaţa unui om? Şi ce om! Şi de ce? Pentru că ei ştiu toţi că nu au nimic să-i reproşeze. Ştiu toţi că nu poţi decît să-l admiri şi să-i invidiezi calităţile: inteligenţa, forţa de muncă… Şi l-au închis şi nu le pasă de el şi de viaţa sa, de sănătatea sa. Voi încerca să-i văd pe aceşti domni şi să văd ce se poate face. Doamna Rainer[18] mi-a zis, prin telefon, că lucrurile se vor schimba în bine. Dar că nu poate să spună nimic mai mult. Au fost mai multe persoane care mi-au dat speranţe, pe cînd altele mi-au spus: să nu vă faceţi iluzii, în următoarele luni, ani, poate, nu e nimic de sperat. (…)

„Nae Ionescu al noilor vremuri”

18 ianuarie 1947 (traducere din franceză)

(…) La şapte seara, Dinu Noica[19]. Conversaţie simpatică lîngă foc. Mă invită la ei, joia viitoare. Fetiţele se bucură mult, pentru că iubesc această familie: părinţi şi copii. Vorbim despre Mircea şi, din acest subiect, altele se desprind. Despre Zilber[20]. Dinu Noica a văzut în ziare că Zilber a fost numit profesor de sociologie şi economie politică la Facultatea de Litere unde a fost creată această catedră. Eu spun că cred că va face cursuri interesante, aducîndu-mi aminte de o conferinţă pe care a ţinut-o, cu ani în urmă, la Fundaţiile Regale, despre Hjalmar Schacht[21], economistul german, cînd a fost plin de vervă.

Dinu e de cu totul altă părere. El îl găseşte pe Zilber superficial, confuz, neserios, nepregătit pentru o catedră la universitate. Regretă, de altfel, că biata universitate a ajuns, deja de ceva timp, la voia imbecililor şi diletanţilor. Zilber nu este, desigur, un imbecil, dar pînă la a fi profesor universitar mai trebuie mult.

Dinu îmi povesteşte, de asemenea, cît a fost de contrariat că a durat aşa mult ridicarea căsuţei sale, undeva lîngă Bucureşti, ea nefiind gata nici pînă azi. Conta pe acest lucru pentru a se izola acolo şi a lucra. Speră că Mircea va putea să o inaugureze. Căsuţa are o încăpere mare şi, deasupra, trei camere mansardate unde Dinu vrea să-i aducă pe prietenii săi filosofi, gînditori, care au nevoie de calm şi de linişte pentru a putea lucra. (…)

29 ianuarie 1947 (traducere din franceză)

(…) Zizi Constante[22] vine la mine şi mergem împreună la Facultatea de Litere unde Zilber deschide cursul său de economie politică. Pe coridorul care ne duce în Sala Titu Maiorescu, Zizi conversează cu o tînără evreică îmbrăcată într-o ţinută ce se vrea elegantă, dar nu reuşeşte să fie decît de o cochetărie afectată. Doamna respectivă, aflu mai tîrziu, este soţia lui Lucreţiu Pătrăşcanu şi iat-o aşezată în primul rînd, lîngă Mitza Rosetti. Sala este arhiplină. „E ca la cursurile lui Nae Ionescu”, spun eu cu voce tare. „Da, îmi întoarce Zizi graţios, este Nae Ionescu al prezentului”. Rămînem în picioare. În spatele nostru, Dr. Manuilă[23], Dinu Noica, alţii. Îl contemplu în voie pe Lucreţiu Pătrăşcanu care, alături de Miron Nicolescu[24], este aşezat în faţa mea. În sală, mulţi prieteni: Mitu şi Zoica[25], Gică Dumitrescu, Ricu Stahl[26], Alexandru Caribol, Holzmann[27]. Rectorul Sandu Rosetti[28] spune un cuvînt de introducere şi, apoi, Zilber vorbeşte cu un soi de lirism. Îl evocă în treacăt pe Virgil Madgearu, face aluzie la influenţa germană şi legionară: „cînd noaptea a început să coboare peste ţara noastră”, iar, apoi, cîntă venirea omului nou al vremurilor noi. La ieşire, stînd cu prietenii noştri, cineva mă trage de mîneca şi mă strînge tare de mînă. Este Zilber. Îi răspund cu un surîs, dar nu-i spun nimic. Un student, adineauri, spusese tovarăşului său: „o antenă comunistă în universitate”. Mă reîntorc cu Zizi la ea. Luăm ceaiul şi conversăm. La 8 seara, mă conduce acasă. Scurtă vizită a lui Acterian. Zizi mi-a împrumutat The Voyage a lui Charles Morgan. Mor de somn. (…)

„Ca o revedere după moarte”

28 noiembrie 1947 ( transcriere din română)

Dumnezeu şi Maica Domnului şi Sfînta Parascheva să ne ajute! Am dormit bine şi m-am trezit înainte de 6. Am făcut lui Mircea un cacao cu lapte minunat: o sticlă, plină, de 1 L. L-am pus într-un coş cu pîinea mare şi bună de la Vatzica şi cu alte cîteva lucruri. Năică[29] ne-a făcut o vizită pe la 7 ½. Am plecat toate trele (sic) la 8, Sandra ducînd coşul, Mariuca lădiţa, şi am găsit tramul tocmai la timp. La Tribunal, ne-am rătăcit. Dl Rarinescu, tatăl Dinei, ne-a scos din încurcătură, a venit cu noi, ne-a ajutat să găsim scara ce căutam în Sala Paşilor pierduţi. De acolo, ne-am orientat şi am ajuns în faţa sălii în care sînt ei. Lumea încearcă să intre. Ne opreşte armata. Aşteptăm, ne rugăm, spunem cine sîntem. În sfîrşit, iată-ne înăuntru. Mă dezmeticesc. Îl văd pe Mircea aşezat pe ultima bancă. Ne facem semne. E îmbrăcat cu hainele bleu. Pare mai odihnit la faţă. Slab, slab, slab, dar nu aşa impresionant ca sîmbătă. Fetiţele, totuşi, îl găsesc azi mai slab, pentru că îl văd mai bine, mai pe îndelete. Ne facem semne şi ne rîdem unul altuia. Cînd intră „Curtea”, se face apelul, apoi se scoală Strihan[30] şi cere ca să li se dea voie măcar să-şi consulte avocaţii şi să vorbească cu membrii familiei. Procurorul e favorabil, dar Curtea se retrage, ca să delibereze. Familiile sînt aici, şi n-avem voie să ne apropiem de băncile acuzaţilor. Soldaţi cu puşti ne ţin la o distanţă de vreo 4 metri. Stăm în picioare şi îi privim pe ai noştri şi aproape toţi avem ochii plini de lacrimi. E ca o revedere după moarte. Ei, parcă ar fi venind după alt tărîm. Palizi, slabi, schimbaţi. O linişte mare, o reculegere, un fel de evlavie, emoţia te strînge de gît. Dar tot putem să surîdem.

Curtea se retrage, pe noi ne dă afară, apoi, după cîtva timp, ne lasă, iar, să intrăm. Acuzaţii au voie să vorbească cu avocaţii. Fiecare e întrebat să-şi numească avocatul. Mircea, ca totdeauna, se singularizează. Deja, la apel, pe cînd toţi au răspuns „prezent”, iar Finţescu[31] „prezinte”, Mircea a răspuns „de faţă”. Toată lumea a început să rîdă cu simpatie, căci toată lumea îl iubeşte şi toţi întind urechile cînd e vorba să spună el ceva, ştiind că va ieşi ceva nou şi neaşteptat. Acum, altă surpriză: fiecare îşi numeşte avocatul sau avocaţii. Cînd ajunge la el şi îl întreabă, Mircea răspunde că n-are avocat şi explică că (sic) a avut pe Maestrul Ottulescu[32] şi pe dl. Bărbulescu[33], dar că nu mai ştie dacă vor pleda acum pentru el. Consternare. Încurcătură. Aznavorian[34] se propune. Mircea spune „nu” şi apoi tace de tot, pînă la sfîrşit. Toţi rămîn nedumeriţi. De altfel, procesul se amînă pentru că I.C. Petrescu[35] a fost citat din greşeală la Braşov şi nu l-au adus – el era la Văcăreşti. Se amînă la 11 decembrie. Iar ne scoate din sală. Soldaţii ne silesc să ne retragem, dar rămîn în rîndul întîi cu fetiţele, în jurul unui cerc mare, gol şi păzit de soldaţi.

La un moment dat se deschid uşile şi apar miniştrii, doi cîte doi, salutîndu-ne. Mircea iese la urmă, cu privirea limpede şi îndrăzneaţă. Îşi scoate bereta şi ne face un salut larg şi învîrtit de muschetar. Cînd a dispărut pe coridor, ne repezim jos pe scări, şi Charles[36] ne conduce afară, în faţa porţii, pe unde vor pleca. Vine şi Michette, şi, ceva mai tîrziu, Dna Netta[37], cu fata şi cu sora ei. Aşteptăm cîtva. Soseşte duba şi, în curînd, îi scoate şi pe ei ca să-i îmbarce în dubă. Atunci facem noi sforţări ca să le dăm ce merinde le-am adus. Mariuca reuşeşte să-i arunce pîinea mare dela Vatzica, pe care o prinde în braţe, apoi, cu ajutorul sorei Dnei Netta şi a unui om care e printre ei, îi ajunge şi sticla cu cacao în braţe. Printre gratiile dubie, cu toată împotrivirea paznicilor, sora Dnei Netta şi Charles le mai trec cîteva lucruri.

Michettei îi e necaz că nu i-a putut da coşul cu merinde pe care i l-a adus de acasă. Ne ducem, aşadar, la Văcăreşti, eu ducînd şi lădiţa pe care a avut-o anul trecut la închisoare, pictată de Mariuca. Ne ducem degeaba. Portarul, paznicul, subdirectorul, cu care stăm de vorbă, rînd pe rînd, nu ne lasă să dăm nici de mîncare, nici rufărie. „La vorbitor”, să cerem „vorbitor”. Femeia care ne făcea percheziţia anul trecut îmi spune că acum totul depinde de partid şi că partidul e reprezentat e Dna Celac, care e mare şi tare. E vremea frumoasă şi destul de cald. Se deschid porţile şi, spre mirarea mea, văd ieşind un coşciug lung, învelit în foiţă albă. Un om slab e după el şi plînge. Îl urcă într-un camion mare şi pleacă. Ce trist să mori la închisoare, să nu poţi vedea pe nimeni, să nu poţi face nimic, spune nimic, să mori printre străini, printre oameni răi, aspri, ce nu ştiu decît să te dojenească, să te pedepsească… fără încetare şi lipsit de mîngîiere. Doamne, fereşte! Dar, acum, săracul trebuie să fie fericit că s-a sfîrşit chinul. Ne întoarcem. Intru la Sfînta Vineri, cu tot cu lădiţă. Îmi fac rugăciunea obicinuită.

 

 

 

[1] Mărgărita Ioana Vulcănescu (n. Niculescu) (1897-1987) este a doua soţie a lui Mircea Vulcănescu. Membră a ASCR (Asociaţia Studenţilor Creştini Români), profesoară de sociologie şi logică la Carmen Sylva, provenea dintr-o familie boierească de mare rang, chiar dacă scăpătată. O primă parte a jurnalului, combinată cu memoriile sale, a apărut, sub titlul Memorii – Jurnal. Volumul I, la Editura Vitruviu, Bucureşti, 2013. Jurnalul cuprinde perioada 1932-1941. O recenzie succintă a acestui volum poate fi consultată aici: http://www.cooperativag.ro/o-aparitie-editoriala-exceptionala-memoriile-si-jurnalul-margaritei-ioana-vulcanescu/. Un interviu de istorie socială cu Mărgărita Ioana a realizat de Zoltán Rostás în Chipurile oraşului. Istorii de viaţă în Bucureşti, Polirom, 2002, disponibil online la adresa : http://www.cooperativag.ro/viata-mea-cu-mircea-fost-o-bucurie-fara-seaman-marturie-margarita-vulcanescu/

[2] Nicolae Georgescu-Roegen (1906-1994): statistician şi economist, a făcut carieră în ţară la Institutul Central de Statistică, iar, după 1948, emigrat în SUA, a devenit un reputat şi cunoscut economist, lansînd nu doar o teorie, ci un domeniu: bioeconomia (cu direcţii ca economia ecologică sau descreşterea).

[3] Mihaela Vulcănescu, sora lui Mircea Vulcănescu.

[4] Ioana-Maria-Mărgărita Vulcănescu (n. 1933), fiica cea mică a lui Mircea Vulcănescu.

[5] Elisabeta-Alexandra Vulcănescu (n. 1931). Cea de-a doua fiică a lui Mircea Vulcănescu.

[6] Dumitru C. Georgescu sau Mitu pentru ceilalţi monografişti, medicinist, statistician, membru al Şcolii Sociologice de la Bucureşti şi coordonator al echipelor „biologice”, a făcut o carieră la Institutul Central de Statistică. Un articol despre rolul său în Şcoala Gustiană, semnat de Florentina Ţone, poate fi citit aici: http://www.cooperativag.ro/un-monografist-uitat-d-c-georgescu/

[7] Dan Botta (1907-1958): poet, eseist, traducător. A fost referent la Ministerul de Finanţe, Oficiul de Studii. Parte din gruparea Criterion, a participat la proiectul Enciclopediei României (1938-1943). În ciuda trecutului legionar, nu a suferit represalii după instaurarea comunismului.

[8] Stavri Ghiolu, inginer şi profesor la Şcoala Politehnică, este Subsecretar de stat la Ministerul Economiei Naţionale în guvernul Antonescu. Astfel, face parte din acelaşi lot „Alexandru Marcu şi alţii” al demnitarilor antonescieni în care era judecat şi Mircea Vulcănescu.

[9] Angajat al penitenciarului Văcăreşti. Mărgărita Ioana Vulcănescu face o vizită familiei lui Neacşu, de Crăciunul lui 1946, ducînd diverse alimente soţiei sale, bolnavă şi cu copii de îngrijit.

[10] Probabil Dumitru Iordan, economist care a lucrat în mai multe ocazii cu Vulcănescu.

[11] Anton Dumitriu (1905-1992): filosof, matematician, face o carieră, inclusiv politică, dar nu lipsită de convulsiuni, şi după instaurarea comunismului.

[12] Soţia pictorului Sabin Popp (1896-1928).

[13] Cella Delavrancea (1887-1991): pianistă, scriitoare, profesoară, fiica lui Barbu Ştefănescu Delavrancea şi o figură cunoscută a vieţii mondene interbelice.

[14] Arşavir Acterian (1907-1997): scriitor, memorialist, jurnalist. Membru al Asociaţiei Studenţilor Creştini Români (ASCR), ulterior membru al Mişcării Legionare. Face închisoare între anii 1949-1953 şi 1959-1964.

[15] Este vorba de proiectul Enciclopedia României, coordonat de Dimitrie Gusti, în care Mircea Vulcănescu a avut un rol important de jucat. Însemnările Mărgăritei Ioana despre plăţile pe care le primea în anii 1946 şi 1947 pentru acest proiect arată că Asociaţia pentru editarea Enciclopediei încă funcţiona şi că se preconiza, chiar şi în acei ani, scoaterea volumelor încă netipărite (în special volumul V dedicat culturii). Despre Enciclopedia coordonată de Gusti se pot consulta articolele publicate în revista Transilvania, nr. 10-11/2014: http://www.cooperativag.ro/tag/enciclopedia-romaniei/

[16] Lucreţiu Pătrăşcanu (1900-1954): politician comunist de frunte, avocat, Ministru al Justiţiei între 23 august 1944 şi 23 februarie 1948. Pune bazele sistemului juridic comunist. Pătrăşcanu nu e străin de cercul social al „tinerei generaţii”, participînd, ca auditor, la conferinţele Criterion, unde a şi intrat în dialog, chiar cu Vulcănescu, în dezbaterea despre Lenin. Este cunoscută debarcarea, arestarea şi condamnarea lui de către propriul partid.

[17] Alexandru Alexandrini (1902-1981): om politic liberal, ministru de finanţe al României între 1946-1947. Ajunge şi el la închisoare.

[18] Marta Trancu-Rainer, soţia lui Francisc Rainer (1874-1944), proeminent medic şi antropolog-biolog care a participat la campaniile monografice ale lui Dimitrie Gusti.

[19] Constantin Noica (1909-1987): filosof, membru al „tinerei generaţii”. Este celebrul lotul Noica-Pillat (1958), procesul în urma căruia a fost condamnat la închisoare alături de alte nume ale culturii româneşti ca Dinu Pillat, Nicolae Steinhardt ş.a.

[20] Herbert Zilber (1901-1978): comunist ilegalist, prieten cu Vulcănescu din perioada stagiului militar (1923). Început de carieră promiţătoare după 1945, ajungînd director la Institutul de Conjunctură (instituţie fondată de Virgil Madgearu) şi profesor universitar. La doar cîteva zile de la lecţia inaugurală descrisă de Mărgărita, Zilber este arestat, implicat în dosarul Pătrăşcanu, condamnat la moarte, eliberat în 1964.

[21] Hjalmar Schacht (1877-1970): economist german, ministru al economiei în Germania nazistă (1934-1937). Achitat la procesul de la Nuremberg.

[22] Zizi Constante, sora lui Lena Constante. Surorile au participat la campaniile monografiste ale lui Dimitrie Gusti. Lena Constante a făcut închisoare fiind implicată în dosarul Pătrăşcanu.

[23] Sabin Manuilă (1894-1964): statistician, demograf, şeful Institutului Central de Statistică. Reuşeşte să fugă în SUA în 1948.

[24] Probabil e vorba de Miron Nicolescu, matematicianul şi academicianul (1903-1975).

[25] Dumitru C. Georgescu şi Zoia, soţia sa.

[26] Henri H. Stahl (1901-1991), sociolog, întemeietor al istoriei sociale româneşti, membru de frunte al Şcolii Sociologice de la Bucureşti.

[27] Oscar Lemnaru (n. Oscar Holtzman, 1907-1968), ziarist, scriitor, traducător.

[28] Este vorba despre Alexandru Rosetti (1895-1990), lingvist şi filolog român, academician. Între 1946 şi 1949 este rector al Universităţii Bucureşti.

[29] Fiul Michettei Vulcănescu.

[30] Petre Strihan (1899-1990); avocat şi profesor de drept constituţional la Academia de Înalte Studii Comerciale. Subsecretar de stat la Ministerul de Interne, a făcut parte din acelaşi lot „Alexandru Marcu şi alţii” de demnitari antonescieni ca Mircea Vulcănescu.

[31] Ion Finţescu (1888-1958): profesor de drept, magistrat. Ministru al Economiei Naţionale în guvernarea Antonescu.

[32] Emil Ottulescu: avocat cunoscut în perioada interbelică, publicist, a pledat în procesul lotului „Alexandru Marcu şi alţii”.

[33] Probabil unul din avocaţii din proces. Nu l-am găsit, însă, în documentele editate de Dora Mezdrea în volumul Nae Ionescu şi discipolii săi în Arhiva Securităţii. Mircea Vulcănescu, Ed. Eikon, 2013.

[34] Hurmuz Aznavorian: avocat, om politic liberal, publicist. Critic faţă de regimul Antonescu, după război pledează pentru mai mulţi demnitari antonescieni din lotul „Alexandru Marcu şi alţii”, printre care şi Mircea Vulcănescu. Au rămas de la fiica sa următoarele relatări despre acea perioadă: „în ’46 – ’48 (Hurmuz Aznavorian) a pledat în procesul criminalilor de război, foşti miniştri antonescieni din timpul războiului, pe funcţie de tehnicieni, toţi profesori universitari, toţi alcătuind crema intelectualităţii române şi, în genere, <mobilizaţi> în acele funcţii, <nepolitic>, în acea perioadă cruntă de război. Tata intrase în proces pentru Finţescu şi Cancicov. În cazul profesorului de la Drept, Finţescu, tata a bătut monedă tare pe faptul că acest ministru (deci partizan ai războiului antisovietic) îşi dăduse demisia din guvern de 12 ori, în cele cîteva luni în care funcţionase. Evident, tot lotul a fost condamnat şi, la începutul lui ’48, porneşte recursul. În ziua respectivă, la uşa de intrare în Tribunal, un control alcătuit din <băieţi buni> îi verifica pe toţi avocaţii ce vroiau să intre, dacă au plătit contribuţia la Barou. Această contribuţie era ridicolă. Majoritatea avocaţilor o plăteau odată la doi-trei ani. Au băgat mîna în buzunar să o plătească pe loc, dar <băieţii> au spus că această operaţie trebuie să se facă la sediul respectivului barou. Acolo se văruia, ca să vezi! Şi nu era prezent nici un funcţionar care să primească banii. Tata s-a pomenit a fi singurul ce plătise cotizaţia la zi, ca de obicei, şi a trebuit să îl lase să intre. Astfel, s-a pomenit în faţa întregului lot. După principiul că orice inculpat trebuie să beneficieze de un apărător, a preluat, fără să fie la curent exact, dosarele celorlalţi, pe care îi cunoştea, dar nu în amănunt. A pornit cu Finţescu, la care bineînţeles n-a mai apăsat pe chestia demisiilor, ca să nu-i pună pe ceilalţi într-o postură de inferioritate. A urmat Cancicov şi, între timp, eu eram folosită la <informaţii>. Mergeam la boxă şi notam tot ce-mi spuneau ceilalţi inculpaţi. Cînd a venit rîndul lui Mircea Vulcănescu, cred, tata luase foc şi încerca să-l apere de acuzaţiile de <colaborator-complice> al războiului antisovietic (Vulcănescu a fost, în cele din urmă, condamnat ca făptuitor, nu drept complice, conform sentinţei – n.m.). La un moment dat, procurorul îl întrerupe spunînd: <Domnule avocat, dacă vreţi să ne convingeţi că acuzatul Vulcănescu n-a fost de acord cu politica criminală a lui Antonescu, de ce nu şi-a dat demisia?> Eu am încremenit. Mi se părea o întrebare la care nu există răspuns. Şedeam în spatele tatei. Îl văd cum îşi întinde mîinile la spate şi rămîn cu gura căscată. Ăsta era gestul lui, bine cunoscut, de mare satisfacţie. Am crezut că am înnebunit. Dar el ştia ce nu ştiam eu. Îl văd spunînd cu o voce calmă, dar autoritară: <Dar dumneavoastră, domnule procuror, care aţi judecat atîtea procese pe baza legilor din perioada lui Antonescu, de ce nu v-aţi dat demisia?> Procurorul a înţepenit şi s-a acordat o mică pauză …Au ieşit afară pe hol. Tata a fost acostat de un fost ofiţer sovietic însoţit de un translator. L-a întrebat pe tata: <Domnule avocat, cei pentru care pledaţi au fost daţi în judecată de cine?> <De către stat>, a răspuns tata. Atunci sovieticul, evident fără să vrea să-l intimideze, blînd, civilizat, dar foarte mirat, l-a întrebat: <Atunci de ce mai pledaţi?> Tata s-a uitat la el cu ochii cît ceapa, acela îl privea la fel, uluiţi amîndoi … Două lumi, faţă în faţă. Pînă la urmă, evident, toţi au fost condamnaţi. Finţescu a fost condamnat la cît făcuse detenţie. A fost eliberat imediat după proces. Ceilalţi, din cîte ştiu, au murit în puşcării. Ce vrei? Rusul avea dreptate în felul lui. Cînd un stat comunist dă în judecată pe cineva, sentinţa e făcută dinainte. Tata nu ştia încă asta, dar chiar dacă ar fi ştiut, tot şi-ar fi dat sufletul ca oamenii aceia să-şi simtă moralul crescut, să suporte ce va urma … Exact aşa a gîndit şi Dora Romcescu. Ea s-a oferit să-l apere pe tata în ’58, cînd nimeni nu-şi făcea iluzii în privinţa justiţiei şi cînd prezenţa ei la bară, în apărarea tatei, acuzat de complot împotriva siguranţei statului, îi punea cariera în primejdie. După recursul despre care am vorbit, al aşa-zişilor <criminali de război>, în primăvară, tata a fost dat afară din barou ca fiind <nedemocrat>.” Citat din Sorin Popescu, Tudor Prelipceanu, „Hurmuz Aznavorian – Victimă a regimului comunist”, revista Memoria, nr.87-88, disponibil online la adresa: http://www.araratonline.com/memoriahurmuz-aznavorian-victima-a-regimului-comunist/

[35] Ion C. Petrescu (1892-1967), pedagog şi profesor universitar, subsecretar de stat la Ministerul Educaţiei Naţionale, judecat şi condamnat în lotul „Alexandru Marcu şi alţii”.

[36] Charles de Hillerin, viitorul soţ al Elisabetei-Alexandra Vulcănescu.

[37] Rudă a lui Gheron Netta (1891-1955), profesor universitar, ministru de finanţe în guvernul Antonescu, este judecat şi condamnat în procesul „Alexandru Marcu şi alţii”. Reabilitat în 2000 de Curtea Supremă de Justiţie.

Revista indexata EBSCO