Jan 19, 2018

Posted by in ESEU

Ion PAPUC – Realismul în literatură

 

Unei relatări literare avînd în centru ei un fapt care s-a întîmplat, chiar situaţia aceasta îi garantează poate un plus de verosimilitate, dar nu şi o carura artistică pe măsură. Problema se pune în mod acut şi în cazul romanului Tascha a scriitoarei româno-olandeze Mira Feticu (Editura Pleiade, Satu Mare, 2016, în colecţia Alex. Ştefănescu vă recomandă), pentru că autoarea a fost inspirată de un fapt real şi toată cartea pare a fi doar reconstituirea acestuia în efortul de a descrie furtul unor tablouri dintr-un muzeu din Olanda şi distrugerea lor în România. Subiectul în sine este şi mai ales a fost important pentru românii, care au avut ocazia să se tînguie încă o dată că ne facem de rîs în lume, că exportăm infracţionalitate şi nu una oarecare ci una cu totul mizerabilă, deoarece furtul a fost urmat de sălbatica distrugere a tablourilor respective. Apoi şi olandezii (cartea a şi fost redactată în limba acestora şi publicată la ei şi doar ulterior rescrisă de autoare în limba noastră) vor fi fost interesaţi să ştie cum s-au întîmplat lucrurile în cazul acestui mîrşav atac la patrimoniul lor cultural de o excepţională valoare spirituală dar şi, fapt deloc de neglijat, şi de o valoare financiară considerabilă. Şi apoi există un domeniu, acela al furturilor de artă, în care cel descris ocupă un loc aparte, cu un specific al său, care va fi făcut deliciul specialiştilor în acest capitol restrîns al istoriilor de artă, fiind cu siguranţă adăugat în bibliografia lor. Toate acestea şi eventual altele de acelaşi fel nu sînt însă deloc importante în judecarea cărţii autoarei noastre. Desigur, oamenii au această curiozitate: să ştie cît mai exact cum s-au întîmplat lucrurile în cazul unui eveniment oarecare, precum a fost şi cel tocmai pomenit. Dar pentru a-şi satisface curiozitatea, îndeosebi în zilele noastre, cei interesaţi dispun de o multitudine de mijloace mai adecvate: reportaje de televiziune în timp real – cum se spune, relatări radiofonice şi ziaristice, trecute prin tipar sau rămase în stadiul on-line, ba chiar şi ulterioare studii de antropologie socială şi multe altele asemănătoare. Faţă de toate acestea, pentru satisfacerea curiozităţii naturale apelul la un roman, fie el şi scris şi publicat prompt, este mai degrabă o soluţie greoaie, inadecvată. Opera de artă nu satisface o curiozitate, ci ea are rostul de a produce consumatorului faimoasa emoţie impersonală.

Evenimentul de referinţă al cărţii, adică furtul tablourilor dintr-un muzeu olandez, prinderea hoţilor şi toată tentativa disperată şi fără succes de recuperare a obiectelor respective, acestea sînt importante mai degrabă dacă privim faptele din perspectiva editurii, şi, probabil mai puţin, din aceea a autoarei. Ele sînt o nadă, un cîrlig cu care să fie agăţată curiozitatea, să fie captat interesul eventualului cititor. Arta este însă situată dincolo de toate acestea, ele fiind mai degrabă doar simple aparenţe dintr-o lume de iluzii. Întîmplările, oricît ar fi de spectaculoase, vin şi trec, literatura este cu totul altceva, este creaţie pariind pe eternitate. Romanul în cauză deşi este spectaculos prin relaţia lui cu ceea ce s-a întîmplat, aceasta pentru literatură este de o completă lipsă de importanţă. Faptul de viaţă, oricare ar fi, are dimensiunea clipei şi dispare precum o cometă care se topeşte scurgîndu-se în neant. Pe cînd literatura, arta în general, dacă sînt adevărate, nu în sensul că cele despre care este vorba tocmai s-au întîmplat ci ca valoare estetică, rămîn pentru totdeauna. Desigur, există un adevăr, însă unul ascuns, în subterana operei de artă, dar el nu se confundă cu epica faptului diurn, despre care dau seama relatările gazetăreşti. Din această perspectivă, ne întrebăm care este şansa cărţii Mirei Feticu?

În artele vizuale din zilele noastre adesea un autor înalţă un obiect oarecare, preexistent, pe un soclu într-o expoziţie, conferindu-i astfel acestuia o presupusă valoare artistică. Alegerea obiectului, decuparea lui din mediul care îi fusese propriu pînă atunci este o încărcare cu semnificaţii, o atribuire a unei tensiuni emoţionale. Tot astfel, autoarea romanului în cauză smulge din realitatea cotidiană o schemă doar, carcasa unui eveniment şi toată arta începe dincolo de această alegere, în pura scriitură a cărţii. Asupra acesteia trebuie să ne aplecăm atenţia. Faptul că un creator se menţine cu fidelitate pe itinerariul unui eveniment precis definit într-un interval istoric nu amplifică dar nici nu diminuează exemplaritatea artistică a operei rezultate. Reluînd analogia pe care tocmai am propus-o, să observăm că săltarea unui obiect pe un soclu, acest gest este act creator doar în măsura în care îi conferă obiectului respectiv o tensiune artistică, îl încarcă cu o electricitate a sentimentului, a emoţiei impersonale. Şi astfel, în cazul concret al romanului Tascha, avem ocazia de a observa fenomenul rar cînd arta fagocitează realitatea, şi-o însuşeşte, o dizolvă şi şi-o încorporează şi astfel ea dispare lăsînd loc ficţiunii artistice.

Autoarea a scris deci un roman concrescut dintr-un eveniment care chiar s-a întîmplat dar prin trecerea lui într-o carte el dispare într-un anumit fel, şi chiar mai mult de atît, scriitoarea nu doar a trefilat firele ficţiunii sale ci a atribuit acesteia şi o temă, faimoasa temă a autorului. Teza nu este afirmată direct, ostentativ ci este doar sugerată dar cu insistenţă, prin repetare, aşa cum este ea formulată incomplet. Traducînd-o din limbajul artistic al scriitoarei în cel noţional specific comentariului critic, ea ar suna cam astfel: viaţa ca inacceptanţă, refuzul vieţii, nu al oricăreia ci chiar al acestei vieţi ce ni s-a dat, una artificială pentru că este determinată de alţii, de altceva, şi nedreaptă, una obligatorie ca o condamnare, viaţa ca o captivitate într-un culoar înspre un orizont îndepărtat, totul ca o amînare, iluzia că va veni cîndva o zi  încărcată cu ipotetică viaţă adevărată, bună şi în sfîrşit umană.

Mai important şi decît aceasta, performanţa cărţii este chiar scriitura ei, frazarea neutră, rece, fără absolut nici o ostentaţie şi mai ales fără a se rătăci printre pliurile limbii române, utilizîndu-le ca efecte retorice. Fără a poetiza deloc, aici, în paginile acestei cărţi, e artă, cu cît mai inaparentă cu atît mai reală, ea fiind mai degrabă un poem epic, în care este cîntată suferinţa umană, însă fără acel tremolou ţigănesc care face specificul scrisului multor prozatori români. Iar această reţinere de la sentimentalitate, de la emoţie, probabil este şi un cîştig al strădaniei autoarei de a scrie într-o altă limbă decît în cea maternă, condiţie care a obligat-o să se impersonalizeze, să scrie exact şi doar atît. Într-un anumit fel ea a fost pregătită pentru această atitudine estetică încă din cartea sa de debut. Atunci şi-a dovedit capacitatea de a nu se implica afectiv, de a se deosebi de lumea descrisă, avînd puterea de a-şi privi personajele cu o detaşare de zeiţă, complet, inuman de indiferentă.

În felul artei de a face proză al acestei autoare e o lecţie de profunzime îndeosebi dacă o comparăm cu realismul congenerilor săi din ţară, în măsura în care aceştia se implică. Ei arată că întotdeauna lor le pasă, combat şi vor să schimbe lumea pe care o abordează, au o atitudine vehementă, fac artă cu tendinţă, optînd întotdeauna pentru un realism negru, agresiv, grohăitor, desfăşurînd scene triviale, pornografice pînă la imposibil. O atare modalitate prezentă în proză şi cu deosebire în cinematografia autohtonă divulgă adesea nu doar un mod estetic primitiv ci şi disperarea autorilor de a se remarca, de a smulge cu orice preţ, fie el unul şi oricît de ordinar, atenţia eventualului destinatar al obiectului produs. Nimic din toate acestea la Mira Feticu întrucît ea nu se implică, nu suferă pentru personajele sale, nu lasă de înţeles că le-ar simpatiza în vreun fel sau că le-ar detesta. Şi totuşi, măiestria autoarei constă în iscusinţa cu care abordează, în alternanţă, planurile epice ale romanului său, scriind din punctul de vedere al unuia sau al altuia dintre personajele cărţii, realistic dar fără a cădea nici o clipă în caricatură. Desigur, scriitoarea explorînd lumea prostituţiei este adusă de firul epic, într-o împrejurare sau două, să folosească cuvinte tari, dar o face numai în trecere, fără a insista deloc, cititorul înţelege că a fost inevitabil ca acel cuvînt să fie scris dar aceasta nu pentru a epata, nu pentru a insulta o sensibilitate, cum se întîmplă adesea în porno-literatura nu doar de la noi ci şi de aiurea.

Materia în care autoarea îşi modelează romanul este umanitatea minimă şi totuşi grea de atîta substanţă, o lume neagră, coruptă profund, prizonieră a unui destin ratat, iar aceasta este în contrast cu dedicaţia pusă în fruntea cărţii, adresată memoriei profesorului Dan Grigorescu, nu doar un domn de elevată distincţie intelectuală ci şi un ins de impecabilă curăţenie socială. Uneori contrastele dintre substanţa operei şi personalitatea invocată cu o atare ocazie spun mult şi trădează dacă nu o culpă atunci cu siguranţă o ambiţie.

Revista indexata EBSCO