Jan 19, 2018

Posted by in Istorie literara

Iulian Marcel CIUBOTARU – Un poet al Unirii: Dimitrie Dăscălescu

 

„Jertfescu totu… totu… totu… afară, de UNIREA ţărei mele”

Dimitrie Dăscălescu

 

În cea mai recentă sinteză de istorie a literaturii române, numele poetului Dimitrie Dăscălescu figurează doar o singură dată, la categoria „autorilor de dicţionar”, alături de Cezar Bolliac, C. D. Aricescu sau Andrei Mureşanu[1]. În contrast cu această situaţie, George Călinescu, în cunoscuta sa Istorie a literaturii române, publicată în 1941, acordă lui Dimitrie Dăscălescu (ca şi celorlalţi scriitori menţionaţi) aproape trei pagini, deşi, aşa cum apreciază criticul literar, Dăscălescu a fost un „bun versificator, (care) nu are decît rar fibre de lirism”[2].

În general, numele acestui poet, fiul unui interesant „cugetător politic moldovean” (aşa cum îl numea Iorga pe Ştefan Scarlat Dăscălescu, tatăl poetului[3]) este asociat cu unionismul[4], curent marcant al societăţii româneşti de la mijlocul secolului al XIX-lea, pe care Dăscălescu l-a susţinut cu fermitate. Patriot în adevăratul înţeles al cuvîntului, autor a două volume de poezii, colaborator la Steaua Dunării şi România literară (înfiinţată de V. Alecsandri la Iaşi), Dimitrie Dăscălescu, născut în 1827, a murit la treizeci şi şase de ani (mai exact la 28 septembrie 1863), fiind înmormîntat în cimitirul bisericii Sfîntul Mina din Focşani[5]. Cu privire la cauza morţii poetului, I. M. Raşcu culegînd informaţii de la fiica poetului (Eliza Mincu), nota în 1921 următoarele: „la o vînătoare a căpătat un junghi care, rău îngrijit, a degenerat în boală de piept”[6]. Acest sfîrşit, prematur încheiat, a desăvîrşit intrarea într-un con de umbră a poetului, afirmaţia lui G. Călinescu, potrivit căreia „misiunea poetului de la Milcov se sfîrşi cînd Unirea fu înfăptuită” descriind într-o manieră tulburătoare viaţa acestui „poet mărunt de după 1840” (după expresia aceluiaşi critic).

Scopul prezentului text este acela de a reînvia figura acestui scriitor uitat, de la a cărui naştere se împlinesc anul acesta o sută optzeci şi cinci de ani.

 

* * *

Lucia Jucu-Atanasiu consideră că în lirica lui Dăscălescu se află „cîteva portrete reuşite şi imagini ce anticipează acordurile eminesciene”[7]. Pe de altă parte, A. D. Xenopol apropie cîteva din textele lirice ale lui Dimitrie Dăscălescu (precum poezia Eu devin ateu) de versurile lui Vasile Alecsandri[8]. Cu toate acestea, aşa cum aprecia Ion Rotaru, Dimitrie Dăscălescu nu a fost „reabilitat” de intensa activitate editorială din perioada dictaturii de factură stalinistă, motiv pentru care numele său a rămas în uitare[9]. De altfel, nici înainte de 1947 numele poetului focşănean nu era prea familiar cititorilor de poezie, despre el vorbindu-se, de regulă, atunci cînd erau invocaţi partizanii înfocaţi ai Unirii. În secolul al XIX-lea, D. Dăscălescu nu era deloc considerat un poet minor. Aşa cum voi arăta în continuare, poeziile sale erau publicate alături de cele ale lui D. Bolintineanu sau V. Alecsandri şi apreciate în scris chiar de George Sion sau Alecu Russo.

În 1860, G. Sion publica în Revista Carpaţilor un articol de opt pagini intitulat „Poetulu de la Milcovu”[10]. După o introducere cu privire la talentul înnăscut al poeţilor (G. Sion afirmă că „eu, unul, nu cred că poetul se naşte poet”), cunoscutul publicist întocmeşte un portret „poetului de la Milcov”, care, venit în Iaşi la 1850, scrie versuri care fac cititorul „să nu poată lăsa cartea din mînă”[11], deşi „sub raportul artei s-ar putea găsi multe lucruri de criticatu”. Sion apropie lirica lui Dăscălescu (pe care o consideră „adevărata poezie”[12]) de cea a lui Béranger[13] şi Boileau, însă o compară cu poeziile lui Alfred de Musset. Tot G. Sion oferă cîteva informaţii biografice cu privire la D. Dăscălescu. În acest fel aflăm că poetul a fost preşedinte al tribunalului de la Putna, deputat „la districtulu seu” şi membru al Comisiunii Centrale. Acelaşi critic citează cîteva rînduri dintr-o scrisoare a lui Dăscălescu, sub formă de poezie, care surprinde cîteva versuri definitorii pentru viaţa şi opera poetului. Printre acestea, celebrul vers: „Jertfescu totu… totu… totu… afară, de UNIREA ţărei mele”! Apogeul laudelor la adresa integrităţii morale şi valorice asupra vieţii şi operei poetului de la Milcov este atins în următoarele rînduri: ”funcţionariu integru, capabilu, activu, inteligentu, elu nici o dată nu şi-a renegatu credinţele pentru interesulu naţiunei sale. Binele publicu, triumfulu ideiloru generoase şi al kausei naţionale, au fost tot-dea-una ambiţiunea care l-a stimulatu şi busola care l-a călăusatu în cariera politică”[14].

Aşa cum precizam, un alt contemporan care a scris despre Dimitrie Dăscălescu a fost Alecu Russo[15]. Criticul literar surprinde patriotismul[16] (a se citi naţionalismul) poetului focşănean, considerînd că poezia sa este „română pînă în cap”, fără influenţe străine (Alecu Russo militează (şi) în acest fel pentru stîrpirea „buruienelor străine”[17]). De asemenea, Russo vede în Dăscălescu pe „poetul răzeşilor (criticul face aluzie la poezia „Eu sînt răzeş”, publicată în 1854, n. m.) a celor neştiitori de franţuzie”[18].

În sfîrşit, lui Dumitrache Dăscălescu îi face un sumar portret şi Iacob Negruzzi în frumoasele sale „Amintiri din Junimea”[19]. Vorbind despre obiceiul cozonacilor şi ouălor roşii de Paşte, Iacob Negruzzi îşi aminteşte următoarele: „junele Dăscălescu îşi da aere de om sceptic şi critica cu ironie acest obicei consacrat de secole”. Tot el este cel care, potrivit memorialistului junimist a mîncat în sîmbăta dinaintea Învierii Domnului cozonac, ceea ce a atras nemulţumirea unchiului său, întrucît nu a respectat rînduiala postului[20].

Aminteam mai sus că Dimitrie Dăscălescu a fost colaborator al României literare[21], publicaţie intitulată „foaie periodică”, apărută la Iaşi (sub direcţia lui Vasile Alecsandri) în 1855. În paginile „României literare” (care apărea săptămînal la tipografia Franceso-Română şi avea doisprezece pagini) semnau cei mai importanţi scriitori ai vremii, fie ei poeţi sau prozatori: de la Vasile Alecsandri, Al. Odobescu, Alecu Russo, Gr. Alecsandrescu sau D. Bolintineanu, pînă la scriitori care astăzi au intrat într-un con de umbră, precum Radu Ionescu, N. Istrati ori N. Beldiman. Am putut consulta colecţia integrală a revistei pe anul 1855 (ianuarie-decembrie), Dimitrie Dăscălescu (re)publicînd aici trei poezii: Ziorile (publicată chiar în primul număr al revistei, apărut la 1 ianuarie 1855, p. 11; această poezie este cea care a dat titlul volumului din 1854), Credinţa (publicată în nr. 10, 6 martie 1855, p. 128; această poezie a apărut anterior în volumul din 1856, p. 77-79) şi Mijloacele (publicată în nr. 43, 5 noiembrie 1855, p. 504; această poezie a fost publicată anterior în volumul de poezii din 1856, p. 80 şi nu în volumul din 1854, aşa cum arată Lucia Jucu-Atanasiu[22]). Trebuie precizat că aşa cum aprecia G. Călinescu, ultima poezie este o adevărată biografie a poetului. Născut pe cînd limba grecească era într-o vizibilă decădere, viitorul scriitor a fost dat de părinţi să înveţe franţuzeşte, iar mai apoi, în funcţie de politica Ţărilor Române, aflate în apropierea „unui neam pe care soarta l-a făcut cu noi vecin/ mă pusei să-nvăţ ruseşte, necrezînd c-a mea ursită/ s-ar cerca încă odată, să m-adape cu venin”. De altfel, majoritatea poeziilor lui Dăscălescu, fie ele epistole, satire, poeme, cuplete sau poezii de dragoste conţin elemente autobiografice. Astfel, aflăm că poetul a călătorit la Paris şi Berlin, iar muza sa este Liza (aceasta a fost identificată în persoana Elizei Robescu, soţia sa[23], cu care s-a căsătorit în 1855[24].

Dimitrie Dăscălescu a publicat două volume de poezii. Primul dintre ele, tipărit pe cînd autorul avea douăzeci şi şapte de ani, deci în 1854, intitulat Ziorile[25], a apărut la Iaşi la aceeaşi tipografie la care apărea şi România literară. Acest volum de poezii cuprinde douăzeci şi şase de texte lirice. Cel de-al doilea volum semnat de poetul focşănean se intitulează Skrisori din Ţara Ţinţăreaskă şi Poezii noue[26], publicat după doi ani de la debutul editorial, adică în 1856, la Tipografia Buciumului Român din Iaşi. Acest ultim volum al poetului este alcătuit din trei părţi distincte: Skrisori din Ţara Ţinţăreaskă, Poesii noue (partea cea mai consistentă a volumului) şi Hasan. „Skrisorile din Ţara Ţinţăreaskă”, în număr de şase, au fost caracterizate de I. M. Raşcu în felul următor: „satire cam deslînate şi obscure”[27]. În fond, se vorbeşte despre o ţară de pitici (posibil o aluzie la statutul politic al Ţărilor Române), despre care scrie Hafiz Ţînţar, aflat în corespondenţă cu alţi Cinci Ţînţari. Aceste texte lirice trădează nostalgia poetului pentru trecut, dar şi faptul că Dăscălescu era un militant al egalităţii şi dreptăţii sociale.

La cincizeci de ani după realizarea Marii Uniri, ca o comemorare a acestui însemnat eveniment s-a publicat la Vălenii de Munte, la tipografia Neamul Românesc, o antologie de texte lirice intitulată Poesii ale scriitorilor din epoca Unirii[28]. Reunind creaţii poetice ale lui A. Depărtăţeanu, N. T. Orăşanu, M. Zamfirescu, N. Nicoleanu, Gh. Melidon, Gh. Sion, N. Istrati, G. Tăutu, Ioan A. Lepădatu, această antologie nu putea să nu includă şi poezii ale lui Dăscălescu. De altfel, dintre autorii antologaţi, poetul focşănean este prezent cu cele mai multe poezii (treizeci şi şase). Cu această ocazie volumul Ziorile a fost aproape integral reeditat, de data aceasta cu caractere româneşti[29]. Doar trei poezii din volumul apărut în 1854 nu au fost incluse în această antologie (este vorba despre „Absurditatea”, „Rîndunica” şi „La doi ochi negri”). Din volumul din 1856 au fost preluate primele treisprezece texte lirice din partea a doua a cărţii intitulată Poesii noue.

Dăscălescu este un poet creştin („morala creştinească cercînd a propaga”[30]), optimist („mai spuneţi că speranţa luceşte ca un soare”[31]) şi satiric pe alocuri („şi spuneţi că, adesea, eu dac-am satirat/ a fost numai pe-aceia aprinşi de patimi rele, în vreme ce oriunde, pe buni i-am admirat”[32]). Uneori, lirica poetului focşănean este străbătută de o tristeţe metafizică (precum în poezia dedicată mamei sale), care provoacă stări de meditaţie ce proclamă efemeritatea şi tragismul fiinţei umane: „Aşa, martiriu e viaţa, dar lumea, văd, te plînge,/ Copii tăi, o ! mamă, în lacrimi, văd se frîng/ Durerea mea e mare, şi n-am lacrimi de sînge,/ Pe tine să te plîng// Dar spun că-n astă lume, cînd omul poate plînge,/ Durerea-i trecătoare, ca toate pe pămînt;/ De este-aşa, o Doamne, durerea mea nu stinge,/ S-o pot duce-n mormînt!”[33]. În alt loc, în spiritul aceloraşi sentimente, poetul înţelege nimicnicia vieţii umane, constant străbătută de neîmpliniri. „Fericirea nu-i pe pămînt” consideră poetul (în Cartea vieţii), iar în altă parte, atunci cînd  încearcă să definească această stare concluzionează „că fericirea se’ ncheie’ reverie,/ În dulcea armonie, poesie şi-amor” (Fericirea). Aşa cum recunoaşte poetul, dintre oameni nimeni nu a cunoscut deplina fericire: „Din cîţi oameni ai vechimii, învăţaţi, oameni cu minte,/ Generali cu mare nume şi poeţi ce-au existat,/ Să-mi răspunzi cîţi dintr’ înşii fericire au gustat./ Socrat moare de otravă, Miltiad în închisoare,/ Neputînd ca să plătească o osîndă de bani mare;/ Temistocle cu grea trudă, la duşmani refugiat;/ Caton moare la Utica, iară Cesar înjunghiat./ Căci pe-atunci ca şi pe-acuma, fapta mare răsplătire/ Avea pizmă, răutate, desţerare, clevetire”[34]. Deşi alături de dragoste poezia poate fi o cale de izbăvire, statutul poetului nu se bucură de prea multă preţuire: „ştiu că’ n veacul mieu/ chiar poetu-i derbedeu (Derbedeul). La aceasta se mai adaugă şi faptul că poezia adevărată este ameninţată, în viziunea poetului, de parodie, precum la integritatea credinţei atentează bigoteria (Scrisoare la G. S.).

Dăscălescu scrie şi poezii de dragoste (Ziorile, poezia care dă titlul volumului din 1854 poate fi încadrată în această categorie), în care face elogiul fidelităţii (precum în Undina), însă în altă parte ironizează pe amicul S. care hotărăşte să se căsătorească (ironia sa provoacă zîmbete, întrucît soţia poate aduce ca zestre un „iad nesuferit”, iar după căsătorie există mari şanse să fii „nenorocit” (Căsătoria). În altă parte, poetul deplînge decăderea morală a societăţii cu care este contemporan (poezia Apa trece, pietrele rămîn). Astfel, „necinstea poartă astăzi frumos nume”, „minciuna falnic merge”, „femeia (este) de rele molipsită”, iar românul trăieşte în lenevire, motiv pentru care „iubita Românie este (aplecată) spre pieire”. Pe scurt, „toate cîte văd în lume/ sînt pe dos, sînt măsluite” (Înşiră-te mărgăritare), iar eul liric aspiră spre o societate în care indiferenţa şi inegalitatea să nu-şi aibă locul, deşi recunoaşte că toate acestea nu pot fi decît „visuri goale”: „Aş dori, fără să piară, să văd lumea progresînd,/ om pe om să se iubească, să-şi aducă mîngîiere,/ la necazuri, la durere, unul pe-altul ajutînd” (Visuri goale). În acest spirit, poetul manifestă bucurie atunci cînd sclavii sînt eliberaţi, închinînd chiar o poezie „emancipaţiei” acestora. Însă societatea rămîne una decăzută, care inventează zvonuri, se hrăneşte cu bîrfe, suferind de această „boală”[35] a „născocirii”, care, chiar şi alături de ştiinţă, „într-o vreme de prostie,/ duc în foc născocitorul, cum ar fi farmasonie” (Epistolă lui Matei Millo). Oamenii sînt văzuţi ca nişte vînători care aleargă după glorie, pe care doresc să o obţină prin toate mijloacele, fie ele şi „tîlhăreşti”: „lumea-mi pare o vînătoare,/ Unde toţi neîncetat,/ Ostenind şi cu sudoare,/ Văd c’alerg după vînat:/ Unul iute urmăreşte,/ Cellalt merge ‘ncetişor,/ Apoi altul se tîrăşte:/

Fiecare-i vînător”[36]. Toate acestea întăresc ideea că „azi lumea e tulburată” iar „virtutea şi dreptatea au rămas marfă de negustor”( Spune-mi, drăguţă, de ce te plîngi?). Societatea cunoaşte puternica discrepanţă dintre esenţă şi aparenţă: „eu zic că omenirea e chiar un măr frumos, / ce-i rumen la privire/ şi-n mijloc viermănos” (Eu zic. Ce zici?).

În aceste condiţii izbăvirea vine din două direcţii: poezia[37] şi credinţa: „a noastră mîngîiere, copile, stă-n credinţă”. Cinstea este una dintre valorile recurente în lirica poetului, al cărei elogiu apare şi în următoarele versurile: „apoi cinstea, soră dragă,/ nici nu-i marfă de vîndut: /cine-o are ţine-ntreagă,/ cine-o vinde, – n’ o-a avut! (Pretenţiile Lisei). Alături de cinste, munca este privită în acelaşi registru: „vezi că’ n lume-s nevoi grele/ rău nu-i face de-i munci” (Derbedeul), deşi cele trei mari „stele” sînt „amor, cinste şi dreptate” (Stele trecătoare). Opusul acestora sînt cele şapte păcate capitale: Trufia, Pizma, Iubirea de metal (a se citi arginţi), Mînia, Lăcomia, Lenea, Iubirea scandaloasă (Babele), care pervertesc sufletul omului, aducîndu-i căderea. În aceste condiţii, poetului nu-i rămîne decît să înalţe o rugă către Dumnezeu, pentru a cere îndurare şi iertare (Rugăciune). Condiţia adevăratului poet este a unui damnat, întrucît se învîrte într-un „cerc de ghiaţă”, unde viaţa nu se deosebeşte de moarte (Scrisoare la G. S.). Însă vremurile tulburi pe care le deplînge autorul fac, uneori, chiar şi din adevăraţii poeţi simpli „linguşitori” (Sfatul unui bătrîn).

Toate acestea arată că Dimitrie Dăscălescu a fost un om de o moralitate şi ţinută exemplară. Pe nedrept uitat de generaţiile care s-au perindat după 1860, poetul a descris în versurile sale o societate românească ce străbătea un accentuat proces de modernizare, atît la nivel valoric cît şi instituţional. Criticînd în versurile sale viciile şi răutăţile omeneşti, Dimitrie Dăscălescu este un poet care propagă libertatea şi demnitatea omului, încrederea în valorile consacrate ale omenirii sau iubirea de patrie. Din acest ultim punct de vedere lirica lui Dăscălescu cunoaşte o profunzime înălţătoare, specifică adevăratului patriot. Poezii precum Refrenul musei mele sau Muso! E vreme… reprezintă capodopere ale liricii româneşti din secolul al XIX-lea care ar trebui studiate în şcoli, nefiind cu nimic mai prejos decît poeziile de acest fel ale lui Andrei Mureşanu sau Vasile Alecsandri. Aşa cum aprecia N. Iorga acum mai bine de o sută de ani, prin astfel de poezii „se păstrează spiritul unei epoci către care privim cu admiraţie şi recunoştiinţă”[38].

 

Fig. 1. Pagina de gardă a volumului de poezii Ziorile, Iaşi, 1854.

 

[1] Nicolae Manolescu, Istoria literaturii române. 5 secole de literatură, Piteşti, Editura Paralela 45, 2008, p. 550.

[2] George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, Bucureşti, Editura Semne, 2003, ediţie facsimil, p. 247.

[3] N. Iorga, Un cugetător politic moldovean dela jumătatea secolului al XIX-lea: Ştefan Scarlat Dăscălescu, extras din Academia Română. Memoriile secţiunii istorice, seria III, Tom XIII, 1932, p. 1-56. Însemnările lui Scarlat Dăscălescu, care l-a cunoscut personal pe Tudor Vladimirescu, pe generalul Kisselef sau Mihail Sturza oferă amănunte interesante cu privire la viaţa politică din Principatele Române din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Notiţele lui Scarlat Dăscălescu, publicate şi puse în valoare de Iorga nu au rămas fără utilizare în rîndul istoricilor – Ion I. Nistor, Istoria românilor, vol. II, ediţie îngrijită de Florin Rotaru, Editura Biblioteca Bucureştilor, 2003, p. 20, 24, 26-27, 29, 36, 48, 120; C. Gonciariu, Gh. Untaru, Situaţia ţărănimii putnene în perioada Regulamentului Organic, în Studii. Revistă de istorie, 5, Anul XI, 1956, p. 118-119.

[4] Şerban Cioculescu, Literatura Unirii, în Gazeta literară, Anul VI (254), joi 22 ianuarie 1959, p. 6.

[5] George Călinescu, Material documentar: D. Dăscălescu, în Studii şi cercetări de istorie literară şi folclor, anul X, nr. 1, 1961, p. 117-119. Tot în acest articol se găsesc utile informaţii cu privire la strămoşii şi rudele poetului; Pentru o scurtă biografie a lui D. Dăscălescu şi cîteva aprecieri critice asupra versurilor sale, v. Academia Republicii Socialiste România, Institutul de lingvistică, istorie literară şi folclor al Universităţii „Al.I. Cuza” Iaşi, Dicţionarul literaturii române de la origini pînă la 1900, Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1979, p. 262-263, precum şi ediţia a II-a a acestui dicţionar, apărută la Editura Academiei Române/ Editura Gunivas, 2002, p. 268-269.

[6] I. M. Raşcu, Un poet focşănean din epoca Unirei: D. Dăscălescu, în Anuarul Societăţii literare “Gr. Alexandrescu”, nr. 2, 1920-1921, Institutul de Arte Grafice, editură, legătorie şi cartonage “Tiparul Putnei” S. A., Focşani, 1921, p. 60.

[7] Lucia Jucu-Atanasiu, Un poet de tranziţie: Dimitrie Dăscălescu, extras din Analele Universităţii din Timişoara, seria Ştiinţe Filologice, vol. V, 1967, p. 251. Această afirmaţie este perfect justificată, mai ales dacă ne raportăm la poezia „Anul nou”, din care citez prima strofă:

„Vremea curge, vremea trece, alt an nou, uite, ni vine:

Ca ceilalţi, poate ni-aduce, într-un negru viitor,

Rele multe, patimi grele, presărate rar de-un bine,

Arşiţi, zile secetoase, pentru bietul muritor.

Dar speranţa nu se pierde, anul nou toţi îl aşteaptă,

Toţi durerile lor uită, cu speranţa se hrănesc;

Deci, cînd orişice ilusii s’ar părea că se deşteaptă,

Despre anul nou ce vine, iată ce vă prevestesc.”

[8] A. D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia traiană, ediţia a III-a, revăzută de autor, vol. XIV. Domnia lui Cuza-Vodă. 1859-1866, Partea a doua, Bucureşti, Editura Cartea Românească, [1925], p. 115.

[9] Ion Rotaru, O istorie a literaturii române de la origini pînă în prezent, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Dacoromână TDC, 2009, p. 283.

[10] G. Sion, Poetulu de la Milcovu, în Revista Carpaţiloru, anul I, 1860, Tom II, p. 171-178.

[11] Ibidem, p. 174.

[12] Ibidem, p. 178.

[13] Din acest punct de vedere, Al. Piru îl considera pe D. Dăscălescu un “şansonetist bérangerian” – Istoria literaturii române de la început pînă astăzi, Bucureşti, Editura Univers, 1981, p. 93.

[14] G. Sion, Poetulu de la Milcovu, p.177.

[15] Al. Russo, Poetul Dăscălescu, în Scrieri, comentate de Petre V. Haneş, ediţia a II-a definitivă, Craiova, Editura Scrisul Românesc S. A., [1946], p. 330-332; Aşa cum consemnează Petre V. Haneş, la moartea lui Alecu Russo, autorităţile au identificat printre cărţile sale şi un volum de poezii scrise de Dimitrie Dăscălescu, v. Petre V. Haneş, Scriitori basarabeni. 1850-1940, Bucureşti, Editura Casei Şcoalelor, 1942, p. 84;Articolul despre D. Dăscălescu este considerat unul dintre cele mai importante studii critice ale lui A. Russo – Gabriel Drăgan, Istoria literaturii române, ediţia a III-a revăzută şi mult adăugită, Bucureşti, Editura Vatra, 1943, p. 253.

[16] Revelatoare pentru patriotismul poetului este şi următoare strofă din poezia Steaua Românei: “De mulţi secoli în urgie un biet popor azi sperează/ Să-l faci iarăşi să renască la o viaţă de amor, / Să-i astupi a’ sale rane, care încă sîngerează,/ Să-l fereşti pe totdeauna de orice apăsător”.

[17] Al. Russo, op. cit., p. 331.

[18] Ibidem.

[19] Iacob Negruzzi, Amintiri din “Junimea”, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1939, p. 341.

[20] Ibidem.

[21] Poetul a mai colaborat şi la revistele „Zimbrul” şi „Steaua” – Ibidem, p. 330. În paginile acestor publicaţii D. Dăscălescu a purtat polemici cu C. Ganea sau A. Sihleanu – Bibliografia analitică a periodicelor româneşti, vol. II, 1851-1858, Partea I, întocmită de Ioan Lupu, Dan Berindei, Nestor Camariano şi Ovidiu Papadima, Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1970, p. 255, 344.

[22] Lucia Jucu-Atanasiu, op. cit., p. 245, nota 2; Tot Lucia Jucu-Atanasiu este cea care semnează cele două pagini dedicate lui Dimitrie Dăscălescu în lucrarea publicată sub auspiciile Academiei Române, Istoria literaturii române, vol. II. De la Şcoala Ardeleană la Junimea, comitetul de redacţie: Al. Dima, I. C. Chiţimia, Paul Cornea, Eugen Todoran, Stancu Ilin (secretar), Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1968, p. 744-745.

[23] Ibidem.

[24] I. M. Raşcu, op. cit., p. 62.

[25] D. Dimitrie Dăscălescu, Ziorile. Poesii, Iassi, Tipografia Franceso-Româna, 1854, 96 pagini.

[26] D. Dăskălescu, Skrisori din Ţara Ţinţăreaskă şi Poezii noue, Iaşi, Tipografia Buciumului Romanu, 1856, 126 pagini.

[27] I. M. Raşcu, op. cit., p. 61.

[28] Poesii ale scriitorilor din epoca Unirii, Vălenii de Munte, Tipografia „Neamul Românesc”, 1909, 307 pagini. Atît unele din citările anterioare cît şi altele ulterioare fac trimitere la această ediţie a versurilor lui Dăscălescu.

[29] Toate poeziile lui D. Dăscălescu publicate în timpul vieţii sale sînt scrise în „alfabet de tranziţie – Bibliografia românească modernă (1831-1918), vol. II, D-K, Prefaţă de Gabriel Ştrempel, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986, p. 35.

[30] Vezi poezia Versurilor mele.

[31] Ibidem.

[32] Ibidem.

[33] Vezi poezia Martiriul mamei mele.

[34] Vezi poezia Epistolă lui Matei Millo.

[35] Versurile poetului sînt foarte grăitoare din acest punct de vedere: “chiar aşa şi magnetismul, săptămîna ce-a trecut/ tulburînd oraşul nostru, mari iznoave a făcut./ toată lumea tăbărîse pe această născocire,/ ce prin fapte minunează chiar a omului gîndire” – Epistolă la ***.

[36] Vezi poezia Vînătoarea.

[37] Că versurile au efect purificator pentru eul liric o dovedeşte poezia Cîntînd, cîntînd: „Cîntînd, cîntînd/ eu uit durerea/ sau neplăcerea,/ şarlatanismul/ sau egoismul/ şi-orice simţire/ oarbă din fire,/ ce-i zic noroc,/o uit pe loc/ cîntînd, cîntînd”.

[38] N. Iorga, Prefaţă la Poesii din epoca Unirii, p. vii. Deşi Prefaţa nu este semnată, ştim în mod cert că aceasta a fost scrisă de Iorga, care este şi îngrijitorul volumului din 1909 – Barbu Theodorescu, Nicolae Iorga. 1871-1940, vol. I, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică/ Editura Militară, 1976, p. 333.

Revista indexata EBSCO