Jan 19, 2018

Posted by in Istorie literara

Liviu CHISCOP – Să punem capăt unei controverse stupide!

 

Moto: „Amicus Plato, sed magis amica veritas”.

„Mi-e prieten Platon, dar mai prieten mi-e adevărul”. (Aristotel)

 

Am ezitat îndelung dacă să mă angajez, ori nu, în această polemică pe tema datei de naştere a lui Vasile Alecsandri, riscând astfel să îmi pierd încă un vechi şi bun prieten. Chiar am promis în public, la un moment dat, în aprilie 2017, că n-o s-o fac şi c-o să accept să sărbătorim bicentenarul naşterii lui Alecsandri la două date diferite: prima oară doar noi, băcăuanii, la 14 iunie 2018 şi a doua oară – odată cu întreaga ţară – la 21 iulie 2021. Ca să glumim pe seama unui calambur, vom spune că, fiind vorba, desigur, de „acţiuni cu caracter de masă” –  cum se spunea cândva – „două mâncări nu strică”, vorba românului… Altfel spus, mai bine să-l sărbătorim pe Alecsandri de două ori, decât niciodată…

Între timp însă, mai ales după „Alecsandriada” de la Bacău, din iunie 2017, fiind interpelat, pe această temă, de colegi şi de cunoscuţi din zonă şi din ţară, care ştiau că m-am ocupat de Alecsandri, am înţeles că am obligaţia morală şi profesională să mă implic în această controversă, exprimându-mi punctul de vedere. Ceea ce, iată, şi încerc să o fac acum, prin consideraţiile ce urmează…

 

În dispreţul documentelor

Cu riscul de a exprima un truism, vom spune că o istorie adevărată, credibilă e doar aceea realizată cu mijloace şi metode ştiinţifice de cercetare, întemeiate pe acte autentice şi pe ceea ce se cheamă „documente pozitive” (adică sigure, adevărate, valoroase -cum ne explică dicţionarele). Iar istoria literaturii, ca parte componentă, integrantă a istoriei naţionale, nu poate face excepţie sustrăgându-se adică adevărului axiomatic mai sus enunţat.

Din păcate însă, lucrurile nu stau totdeauna aşa. Apar şi în acest domeniu veleitari care, din ignoranţă, din rea credinţă, ori din cine ştie ce interese pecuniare, ignoră documentele pozitive, susţinând aberaţii de natură a-i deruta pe nespecialişti, creând confuzie în rândul publicului cititor, al consumatorilor de cultură… Este, iată, şi cazul unui vechi coleg şi colaborator al nostru, cunoscut animator al vieţii culturale băcăuane, care, în privinţa datei de naştere a lui Vasile Alecsandri (şi nu numai…) – ignorând absolut toate dicţionarele şi enciclopediile româneşti ori străine, precum şi biografiile, monografiile ori tratatele de istorie literară – acordă credit doar lui Al. Piru, care susţine data de 14 iunie 1818 şi nu pe cea „unanim acceptată”, de 21 iulie 1821. De altfel, Ion Dănilă (căci despre el este vorba) însuşi mărturiseşte undeva că, în 1990, a înscris anul 1821, ca an de naştere a poetului, pe placa de marmură instalată pe faţada clădirii din strada G. Apostu, nr. 3 din Bacău –  imobil despre care doar el susţine, fără a produce nicio dovadă în acest sens, că ar fi aparţinut părinţilor poetului. Dar asta e deja o altă poveste…

În finalul unui recent articol din revista băcăuană Plumb – prilejuit de aniversarea centenarului lui Al. Piru şi intitulat Aproape o obsesie Vasile Alecsandri,  publicistul băcăuan (pe care-l suspectăm aici de invenţie retrospectivă) imaginează chiar un reproş ce i-ar fi fost adresat de către universitarul bucureştean, în 1993, privitor la anul (1821) înscris, în 1990, pe menţionata placă de marmură. Piru l-ar fi întrebat atunci: „Nu aţi citit cartea mea?” (E vorba de Surâzătorul Alecsandri, apărută în 1991, în care autorul susţine că „bardul de la Mirceşti” e născut „după mitrică, în 1818”). La care colegul nostru –  încurcând, ca de obicei, cronologia – răspunde prompt: „Ba da!” (adică citise, în 1990, Surâzătorul Alecsandri, apărut în 1991!). Dar – adaugă el imediat – deşi citise cartea, nu putuse accepta anul 1818, deoarece „în conştiinţa publică, deci şi a băcăuanului, era fixat acel an” (1821 – n. L.C.) şi, ca loc de naştere, undeva spre „Munţii Ocnei”. (Plumb, nr. 125, august 2017, p. 10). Condeierul băcăuan comite aici încă o eroare: niciun biograf al poetului n-a pomenit vreodată de „Munţii Ocnei”, ci de „Munţii Bacăului”, ceea  ce e cu totul altceva (v. şi G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Ed. „Minerva”, 1982, p. 281). În manualul de geografie pentru clasa a III-a, prin „Munţii Bacăului” sunt desemnate dealurile subcarpatice din Culmea Pietricica, străbătută de şoseaua Bacău-Ocnă (prin Mărgineni – Valea Budului – Scorţeni – Moineşti) şi de şoseaua Bacău-Oneşti (prin Măgura-Sănduleni), aceasta din urmă inexistentă în timpul vieţii poetului.

 

  1. Alecsandri: „Sunt născut în Bacău, în anul 1821, luna iulie, în timpul revoluţiei greceşti…”

Aşadar, Ioan Dănilă procedase corect în 1990, înscriind data de 21 iulie 1821 pe placa de marmură fixată pe imobilul din strada G. Apostu, nr. 3, fiindcă, într-adevăr, data respectivă e – cum bine spunea – „definitiv fixată în conştiinţa publică”, drept dată de naştere a poetului, şi nu de azi-de ieri, ci de mai bine de un veac şi jumătate, adică din 1865 când, aflat la Mirceşti, poetul preciza astfel în nişte Suvenire din viaţa mea: „Sunt născut în Bacău, în anul 1821, luna iulie, în timpul revoluţiei greceşti ce au izbucnit mai întâi în Moldova sub comanda prinţului Ipsilanti” ( cf. V. Alecsandri, Opere. Vol. IV, Chişinău, 1990, p. 690). Că ziua de 21 iulie 1821 e definitiv fixată în mentalul colectiv drept dată de naştere a celui mai mare romantic al nostru o confirmă şi faptul că, la 21 iulie 1921, aniversarea centenarului naşterii sale a fost celebrată în toate şcolile de pe cuprinsul României Mari, al ţării de curând reîntregite! De altfel, vreme de 126 de ani, din 1865 până în 1991, când apare Surâzătorul Alecsandri, absolut toţi biografii poetului susţinuseră că acesta s-a născut la 21 iulie 1821. Iar cel dintâi şi cel mai credibil dintre biografii lui Alecsandri e – cum am văzut – Alecsandri însuşi, care n-a afirmat niciodată că s-ar fi născut în 1818! Întotdeauna a spus că e născut în iulie 1821, cu o singură excepţie: la 27 octombrie 1835, când s-a înscris pentru susţinerea bacalaureatului la Sorbona din Paris. Fiindcă trebuia să aibă cel puţin 16 ani împliniţi, a fost nevoit să mintă, declarând că e născut la 14 iunie 1819!

 

Un fals act de naştere: „mărturia de mitrică”

Preluase ziua şi luna -14 iunie – dintr-un fals act de naştere, o „mărturie de mitrică”, pe care i-o trimisese atunci tatăl său, vornicul Alecsandri, prin Furnaraki (un grec din Bacău care se ocupa de copiii boierilor moldoveni trimişi la studii în Franţa). Ştiind bine – din relatările părinţilor săi – că venise pe lume în iulie 1821, în timpul „revoluţiei greceşti” conduse de Ipsilanti, viitorul poet nu va face uz de „mărturia de mitrică”, înţelegând că e vorba de un act fals, confecţionat ad-hoc, pentru a-i permite să se înscrie la bacalaureat. Cu siguranţă, l-a şi distrus apoi, căci originalul nu s-a mai păstrat nicăieri. Există doar o copie (provenită de la Mitropolie) la Arhivele Statului din Iaşi, descoperită şi publicată de arhivistul Gh. Ungureanu în 1943. Dovada peremptorie a falsului comis atunci, în iulie 1835, o constituie faptul că – printr-o fericită întâmplare – anexată „mărturiei de mitrică” s-a păstrat încă o foaie (arhivistul Ungureanu îi spune „ciornă”), un veritabil corp delict, i-aş zice eu, ce conţine „corespondenţa” dintre tatăl poetului şi funcţionarul Mitropoliei, prin care cei doi pun la cale elaborarea actului, convenind asupra conţinutului acestuia! (v. şi Liviu Chiscop, Un fals act de naştere: „Mărturia de mitrică”, în Convorbiri literare, 150, nr. 7, iulie 2016, p. 62- 66). Cât se poate de semnificativă şi relevantă întru susţinerea falsităţii „mărturii de mitrică” ni se pare a fi şi poziţia adoptată de G. Călinescu vizavi de documentul în discuţie: deşi a cunoscut articolul lui Gh. Ungureanu din Cetatea Moldovei (Iaşi, 1943), înţelegând că e vorba de un fals, îl ignoră, mărginindu-se a-l cita doar la Bibliografie în „ediţia nouă revăzută de autor”, cu „text stabilit de Al. Piru”, a monumentalei sale Istorii a literaturii române de la origini până în prezent (Ed. „Minerva”, 1982, p. 994), menţionând, în mod firesc, data de 21 iulie 1821 ca data de naştere a lui Alecsandri, întrucât aceasta era cea înscrisă în actul de naştere al poetului…

În articolul din Plumb la care ne raportăm aici, I. Dănilă, tot fabulând şi fantazând, mereu în dispreţul istoriei literare ca ştiinţă, îşi închipuie la un moment dat că Al. Piru, dacă ar fi trăit şi ar fi participat la mascarada „Alecsandriada” (Bacău, 7-10 iunie 2017), „s-ar fi bucurat”… În ce mă priveşte, sunt sigur că bucuria i-ar fi fost de scurtă durată. Căci, după cum l-am cunoscut (şi sunt, dintre băcăuanii de azi, cel care l-a cunoscut cel mai îndeaproape) Al. Piru ar fi procedat precum odinioară Socrate (v. Platon, Phaedon, 91 c), cerând interlocutorilor să-şi exprime părerile deschis, fără a se jena de el. N-aş fi ezitat nici o clipă a-i urma îndemnul, spunându-i următoarele:

  • În vremea naşterii lui Alecsandri nu se ştia de „mitrică” în Ţările Române. „Mitrica” era un registru introdus de Regulamentul Organic, începând din 1832, în care preoţii consemnau naşterile, căsătoriile şi decesele. Aşa încât, chiar de-ar fi existat în vremea aceea, registrul respectiv s-ar fi aflat la Biserica Precista sau la Arhivele Statului Bacău, şi nu la Mitropolia din Iaşi!
  • Registre de mitrică au existat la parohii doar până în 1865, când Al. I. Cuza transferă primăriilor obligativitatea întocmirii şi păstrării documentelor de stare civilă. (De pildă, în cazurile lui Creangă şi Eminescu, născuţi în intervalul 1832-1865, datele înscrise în mitrică au putut fi echivalente unui act de naştere, ceea ce s-a şi acceptat.)

 

Actul de naştere al lui Vasile Alecsandri

  • Iar atâta vreme cât există un act de naştere oficial al lui Vasile Alecsandri (eliberat de Secţia notarială de pe lângă Tribunalul Bacău la 30 martie 1873, cu nr. 5920) n-are nici un rost ca, de dragul originalităţii cu orice preţ, să mai tulburăm apele, aducând în discuţie variante controversate – şi de mult infirmate de documente pozitive – ale datei de naştere a poetului.
  • Pe baza actului de naştere mai sus menţionat (şi nu pe baza „mărturiei de mitrică” (!), Vasile Alecsandri a putut să legalizeze, în sfârşit, calitatea de părinte al unicului său copil – Maria (Marghioliţa) –  pe care o adoptă oficial în ziua de 25 iunie 1874.

~  Fără actul de naştere menţionat n-ar fi fost posibilă nici căsătoria civilă a poetului cu Paulina Lucasievici, efectuată în ziua de 3 octombrie 1876 la primăria din Mirceşti (v. Liviu Chiscop, Cazul Alecsandri. Prefaţă de Ioan Dănilă, Ed. „Gr. Tabacaru”, 2013, p. 118).

În sfârşit, demn de menţionat aici ni se pare şi faptul că atât soţia, cât şi fiica lui Vasile Alecsandri au acceptat data de 21 iulie 1821 ca dată de naştere a poetului. Astfel, la 1 mai 1915, cu doar câteva luni înainte de comemorarea unui sfert de veac de la trecerea scriitorului la cele veşnice, Paulina Alecsandri, femeie vrednică şi soţie devotată, deschide cavoul şi renovează Mausoleul din curtea casei de la Mirceşti, aşezând deasupra intrării următoarea inscripţie: „Ochiul lui Dumnezeu vede toate. Aici doarme în pace robul lui Dumnezeu Vasile Alecsandri, născut la anul 1821, iulie 21, decedat la 22 august 1890 şi înmormântat la 26. Odihna ţi se cuvine, şi-n slava Cerului nobilul tău suflet va locui”.

La rândul său, Maria Bogdan, fiica poetului, spunea unor ziarişti, în luna august 1915: „Se afirmă uneori greşit că tatăl meu s-a născut la 1819. În realitate s-a născut în 1821 la 21 iulie”. (Cf. ziarul Adevărul din 24 august 1915). Oricum – am adăuga noi – în afară de Al. Piru, absolut nici un alt istoric literar n-a susţinut vreodată că Alecsandri s-a născut la 14 iunie 1818! El a preferat această dată pentru naşterea poetului doar pentru a se distanţa prin ceva de profesorul şi mentorul său G Călinescu, excedat poate şi de faptul că toată lumea îl eticheta drept „călinescian”, acuzându-l chiar de prea mult „călinescianism”. Şi nu fără temei. Surâzătorul Alecsandri, de pildă, din 1991, nu aduce absolut nimic nou, nimic în plus, de pildă, faţă de monografia Vasile Alecsandri, a lui G. Călinescu, din 1965 (Editura Tineretului). Singurul element de noutate, de originalitate – dacă îl putem aprecia ca atare – este doar această dată de naştere de 14 iunie 1818! De altfel, Dănilă însuşi, în articolul din Plumb (nr. 125, aug. 2017, p. 10) afirmă răspicat insignifianţa cărţii lui Al. Piru care, lipsită fiind de aparat critic (cronologie, bibliografie, indici etc.) absolut indispensabil oricărei lucrări temeinice de istorie literară, „i-a făcut pe unii cercetători să conteste valoarea afirmaţiilor”. Ceea ce, iată, s-a şi întâmplat…

 

Un document inconturnabil: „schiţa genealogică” din 24 iulie 1846

Din schiţa genealogică întocmită la 24 iulie 1846 de pitarul Dumitrachi Cozoni de la Tg. Ocna (bunicul matern al poetului) împreună cu stolnicul Alecu Aslan (soţul Marghioliţei, verişoara primară a poetului de la Orăşa), în care sunt  menţionate numele şi datele de naştere ale tuturor membrilor familiei (inclusiv, deci, cele ale lui Vasile Alecsandri), se ştie astăzi cu certitudine că viitorul scriitor a fost al treilea copil al părinţilor săi (căsătoriţi la Tg. Ocna în toamna lui 1817) şi că primul născut fusese Catinca (n. 1819), iar al doilea – Thodosâia (n. 1820). Împreună cu aceste două fetiţe, adică „împreună cu copiii lor” –  după cum va preciza poetul în acele Suvenire din viaţa mea (1865) – „au fugit în codri” părinţii lor, de frica eteriştilor, în iulie 1821, circumstanţe memorabile, în care s-a produs atunci venirea pe lume a viitorului scriitor…

Mai sus menţionata schiţă genealogică – document de importanţă capitală pentru biografia lui Alecsandri – scrisă în alfabetul chirilic, a fost descoperită, în 1923, în Arhivele Statului din Iaşi, de către Sever Zotta, directorul de atunci al instituţiei, care-l comentează în Revista Arhivelor, nr. 1-3, 1924- 1926, pp. 139- 140 (v. Liviu Chiscop, Alecsandri în cea dintâi reconstituire genealogică (I). Ascendenţa maternă. Familia Cozoni, în Convorbiri literare, 150, nr. 9, sept. 2017, pp. 103-108).

Revenind acum la articolul din Plumb, constatăm că Ioan Dănilă – scontând, probabil, pe realitatea că oricum nu-l citeşte nimeni – continuă să fabuleze în delir, inventând retrospectiv un nou dialog cu Al. Piru, când l-ar fi întrebat de ce Călinescu a optat pentru 21 iulie 1821 ca dată de naştere a lui Alecsandri, la care interlocutorul i-ar fi răspuns: „A greşit! N-a apucat să citească tot!” A spune despre Călinescu, cel mai de seamă critic şi istoric literar al nostru, că n-a citit tot nu e doar o impardonabilă mistificare, ci o adevărată blasfemie! Nimeni, dar absolut nimeni în afară de Dănilă, nici măcar detractorii cei mai înverşunaţi ai „divinului critic” –  cum, pe drept, e supranumit – n-au cutezat vreodată a-i aduce un asemenea reproş/ afront. (Aş zice că nici măcar nu au îndrăznit să gândească asta, necum să mai şi exprimă o asemenea gogomănie!). O atare aserţiune le-ar fi fost infirmată, în primul rând, de impresionanta Bibliografie (pp.  977-1032) de nu mai puţin de 55 de pagini, cu literă măruntă, format in folio, aşezată de Călinescu la finele monumentale sale Istorii a literaturii române de la origini până în prezent (1941), lucrare reeditată chiar de Piru, în 1982. Iar în privinţa lui Alecsandri, recunoscându-i preeminenţa şi importanţa în evoluţia culturii şi literaturii române, G. Călinescu, precum odinioară Eminescu în Epigonii, îl menţine în fruntea canonului estetic naţional, acordându-i cel mai întins spaţiu în economia Istoriei...:  38 de pagini, comparativ cu 32 pentru Eminescu. La acestea se adaugă cele peste trei pagini (cu literă măruntă, cum spuneam) de bibliografie, unde istoricul consemnate nu doar tot ce s-a publicat de şi despre Alecsandri, ci şi parte din corespondenţa rămasă în manuscris, precum şi alte manuscrise de la Academie, între care şi acele Suvenire din viaţa mea (1865). E menţionat aici nu doar articolul lui Gh. Ungureanu din Cetatea Moldovei  (1943) unde e publicată, în premieră, „mărturia de mitrică”, ci şi cartea lui Sever Zotta (La centenarul lui Vasile Alecsandri. 1821- 1921), precum şi articolul acestuia din Revista Arhivelor, referitor la schiţa genealogică (la care ne-am referit aici într-un context anterior) ş.a.m.d. Aşa încât, cel care „n-a citit tot” nu poate fi, în niciun caz, G. Călinescu, ci poate Al. Piru, şi, cu siguranţă, I. Dănilă!

Alecsandri, din nou acasă? Care casă?

Dacă ar fi să mai şi glumim, am spune că G. Călinescu ştia absolut totul despre Alecsandri, şi încă ceva în plus! De pildă, el ştia absolut totul, cu lux de amănunte, despre proprietăţile poetului, despre numele celor cărora le vânduse case, moşii, terenuri, produse agricole ori chiar copaci din pădure şi cu ce preţ. Aşa, de exemplu, aflăm din monumentala sa Istorie… (p. 294) cum că scriitorul înstrăinează ultimul bun imobiliar ce-i mai rămăsese în oraşul nostru şi anume „un loc în oraşul Bacău (vândut în septembrie 1868 lui Arcadie Aritonovici cu 210 galbeni)”. Din alte surse (Costache Radu, Bacăul de la 1850- 1900, Bacău, 1906) ştim că ultimul imobil aflat pe acel teren va fi dărâmat în 1894, pentru a se ridica acolo o baie comunală, demolată şi aceasta în 1962, când s-a început construirea Casei de Cultură. Aşadar, nici nu poate fi vorba de existenţa vreunei case Alecsandri în Bacăul de azi! Parantetic fie spus, într-o recentă tipăritură cu titlul Alecsandri, din nou acasă, Ioan Dănilă spune, la un moment dat, că Dragomir Badiu (proprietar al casei din str. G. Apostu, nr. 3, în deceniile interbelice) ar fi cumpărat respectivul imobil „chiar de la Vasile Alecsandri”, la „începutul secolului XX”! Să mai spunem că, în 1868, când Alecsandri vindea ultima sa proprietate din Bacău, Dragomir Badiu nici nu se născuse?! Cred că asemenea aberaţii/ elucubraţii nici n-ar merita un comentariu. O facem doar din consideraţie pentru cititorii prestigioasei reviste Plumb (şi nu numai) care merită a fi corect informaţi…

 

 

Bicentenarul Alecsandri: 21 iulie 2021

N-ş vrea să fiu greşit înţeles. Vreau să rămân în relaţii cordiale cu Ioan Dănilă, cel mai de seamă ortolog al Bacăului, asigurându-l că îl voi trata, ca şi până acum, cu aceeaşi condescendenţă firească, în fond. Îl stimez, între altele, pentru infatigabilele strădanii de popularizare, în rândul maselor populare, a normelor de plasare corectă a virgulelor sau descriere cu un singur i, cu doi i, cu trei i ş.a.m.d. Dar problema vieţii şi operei lui Vasile Alecsandri – ctitor al literaturii române şi, în plan politic, unul dintre făuritorii României moderne – excede cadrul preocupărilor de ortografie şi punctuaţie ale colegului nostru, devenind o chestiune de interes naţional, dacă nu chiar internaţional. Fiindcă, iată, am în bibliotecă enciclopedia „Larousse” (Paris, Librairie „Larousse”, 1965) unde, la pagina 1135, scrie: „Alecsandri (Vasile) poète et homme politique roumain, né à  Bacău (1821- 1890)” etc., etc. Acelaşi an de naşteri al lui Alecsandri -1821- e menţionat şi în articolul consacrat poetului nostru în The New Encyclopaedia Britanica, vol. I, London, 2010, p. 234.

În paranteză fie spus, i-aş aminti colegului Dănilă o zicală românească: „Ce ţie nu-ţi place, altuia nu face”. Ce-ar fi, adică, să contestăm şi noi data de naştere din actul de identitate al lui Ioan Dănilă, îmbătrânindu-l cu vreo trei ani, aşa cum procedează el în cazul lui Alecsandri. Nu cred că i-ar conveni…

În concluzie, considerăm că atât timp cât există (de aproape un veac şi jumătate!) un act de naştere al lui Vasile Alecsandri, ar trebui să înceteze discuţiile în contradictoriu pe tema datei sale de naştere. Câtă vreme data de 21 iulie 1821 e stipulată în respectivul act de naştere, a aduce în discuţie date lipsite de orice temei juridic ori ştiinţific (precum cele de 14 iunie 1818 sau 14 iunie 1819) nu e doar un gest neproductiv şi ridicol, ci şi unul care trădează fi ignoranţă, fie neseriozitate, şi oculte interese materiale (sponsorizarea „Alecsandriadei” sau a celebrării bicentenarului, la alte date decât cele fireşti), ori chiar toate astea la un loc! Ar fi cazul, deci, să punem capăt acestor polemici stupide şi să aniversăm naşterea lui Alecsandri – aşa cum a procedat el însuşi cât timp a trăit – la 21 iulie stil vechi (2 august stil nou) şi aşa cum s-a procedat în fiecare an de la trecerea sa la cele veşnice până azi, când I. Dănilă încearcă din nou (ca şi în cazul casei poetului din Bacău) să tulbure, fără rost, apele…

Să-l lăsăm pe Alecsandri, aflat acum „dincolo de ape”, să-şi doarmă în linişte somnul de veci! Nu de alta, dar – cum bine scrie pe mormântul său – „Ochiul lui Dumnezeu vede toate!”…

Revista indexata EBSCO