Jan 19, 2018

Posted by in Istorie literara

Constantin COROIU – Asumarea talentului

 

   Cezar Petrescu este tipul scriitorului profesionist în înţelesul consacrat mai ales în literaturile cu o mare tradiţie. Pentru el scrisul nu este un exerciţiu de vacanţă şi o preocupare aşa-zicînd de lux ca, de exemplu, pentru Ionel Teodoreanu, ci un travaliu continuu, o meserie de fiecare zi şi aproape de fiecare noapte. Întinderea impresionantă a operei sale, fatalmente inegală valoric, e deopotrivă rodul unui mare talent şi al unui efort pe care mai ales romanul şi proza în general le presupun cu necesitate. Dacă, de pildă, pentru Marin Preda scrisul era un chin – şi cine a văzut o pagină de manuscris a marelui prozator şi-a putut da lesne seama de acest lucru –, Cezar Petrescu scria incomparabil mai uşor, dar nici el nu era scutit de chinul facerii, desigur într-un alt sens şi cu alte mize, pe care a înţeles să şi le asume ca pe un dat. Destin solitar – fiecare scrie şi moare singur, zicea un confrate al său mai tînăr -, prozator prolific,  traducător din opera lui Balzac, Lev Tolstoi, Gorki, Alexei Tolstoi, Şolohov şi a altor mari romancieri ai lumii, jurnalist prodigios, Cezar Petrescu este fascinat de suflul amplu al epopeilor şi de perspectiva frescelor epice. Dovadă e şi proiectul privind ordonarea romanelor şi nuvelelor sale într-o aşa numită cronică românească despre care a vorbit pe larg în prefaţa la „Plecat fără adresă” (1932). În aceeaşi prefaţă el afirma: „Niciodată omul n-a fost mai nefericit decît astăzi, fiindcă niciodată nu s-a găsit mai înalt suspendat în vid, fără reazem interior într-o societate de lichidare, care se autodevoră”. Mă întreb ce ar fi spus Cezar Petrescu astăzi despre nefericirea omului şi despre o societate pe cale de a-şi pierde total busola.

Scrisorile adresate Georgettei Ciocîlteu – secretară, iubită, logodnică, soţie timp de zece ani -, editate în premieră de Dumitru Vacariu şi Lucian Vasiliu la  Junimea, atestă o dată în plus hărnicia lui Cezar Petrescu. Veşnic grăbit, stresat de termenele de predare a manuscriselor, mereu în criză de timp, el scrie mult, făcînd nopţi albe, fumînd enorm şi bînd cafea în cantităţi aproape letale, pînă la deteriorarea severă a sănătăţii, ignorînd adesea recomandările medicilor, fiindcă editorul şi necruţătorii creditori nu aşteaptă, dar şi pentru că nu poate trăi, nu-şi poate imagina existenţa proprie decît scriind. La 22 martie 1953 (avea 61 de ani) i se confesa Georgettei care se afla în străinătate: „De abia ţin condeiul, obosesc de mă ia naiba după 3-4 pagini – ori după cum ştii, eu abia după 10 ceasuri de lucru şi după 10 ţigări şi 11 ceşti mari de cafea neagră mă simţeam în adevărata formă şi gata să bat normele celorlalţi scriitori”.

A bătut, într-adevăr, toate normele. Cezar Petrescu este în literatura română modelul scriitorului care nu aşteaptă inspiraţia. El e în orice moment „inspirat”, gata să se aşeze la masa de scris şi să umple industrios paginile albe. Deşi, cu trecerea vremii, constată că cutare roman al său este superficial sau deja „prăfuit”, o face cu nonşalanţă şi-şi vede mai departe de meşteşugul său. Scrie cărţi, traduceri etc. pe bandă rulantă. Multe produse sînt în consecinţă aşa zicînd „de serie”. Criteriul cantitativist îl devansează mult pe cel estetic. Profunzimile şi unicatele cer răbdare, reveniri, renunţări, gestaţie îndelungată. Cezar Petrescu nu are însă răgaz, este mereu sub presiune. El trebuie să termine romanul, cartea, cît mai repede.

Autor al unei vaste opere, creatorul lui „Fram, ursul polar” este, în literatura noastră un „caz”. Camil Petrescu, se ştie, se temea de probabilitatea de a fi confundat cu Cezar Petrescu, pe care îl considera un scriitor de consum, lipsit de metafizică. Era o exagerare tipic camilpetresciană. Cezar Petrescu nu e deloc lipsit de metafizică. Este pur şi simplu un prozator de o altă factură. Aş spune, cel puţin conceptual, de o factură modernă, dacă nu chiar postmodernă! În alte culturi cam aşa arată un profesionist al scrisului, adică un muncitor cu condeiul de înaltă calificare. Prea mulţi scriitori români sînt autorii unei singure cărţi. Cezar Petrescu şi-a exploatat la maximum harul, înzestrarea, ilustrînd astfel butada că talentul şi chiar geniul sînt şi o problemă de cantitate, nu numai de calitate.

Membru al Academiei Române, scriitorul născut la Hodora-Cotnari, în 1892, într-o familie de intelectuali – tatăl său era profesor de horticultură, doctor în ştiinţe agricole la Paris, mama descendentă a unei vechi familii boiereşti din Moldova – Cezar Petrescu a fost şi demnitar, dar şi jurnalist de anvergură, între altele fondator al ziarelor „Cuvîntul” şi „Curentul”.

În epistolele trimise în „obsedantul deceniu” Georgettei Ciocîlteu întîlnim un Cezar Petrescu aproape epuizat, privindu-şi lucid destinul de scriitor (cîtă luciditate, atîta dramă! – nu-i aşa?). Este stăpînit de un sentiment „crepuscular”, e chiar cuvîntul său, sentiment generat şi de atmosfera social-politică şi morală a epocii, cînd prozatorul – ca şi alţi confraţi ai săi, de altfel – a fost nevoit să-şi risipească energia, şi aşa mult secătuită, să-şi consume timpul cu scrieri ce se situau sub nivelul talentului său ieşit din comun. Epistolarul amintit este un document preţios privind biografia şi opera lui Cezar Petrescu.

S-a afirmat ca romancier, cum se ştie, cu „Întunecare” (1927-1928). Printre cele mai citite cărţi ale lui se numără apoi „Aurul negru”, „Comoara regelui Dromichet”, „La Paradis general”, „Calea Victoriei”, „Duminica orbului”, „Baletul mecanic”, „Fram ursul polar”, „Simfonia fantastică”. De reţinut o caracterizare a lui Mircea Zaciu privind opera sa: „Obsesia fundamentală a literaturii lui Cezar Petrescu este ideea unui destin tragic, marcînd – sub raport individual şi colectiv – lumea românească a secolului XX, surprinsă în momente de răscruce”.

A fost un scriitor de mare succes al vremii lui, unul dintre cei ce cred că au menirea şi datoria de a oferi cititorului inteligent şi fidel cărţii de literatură poveşti credibile care nu doar să-l intereseze, ci să şi-l implice. Editat masiv şi prizat invidiabil de contemporani, Cezar Petrescu pare a fi fost mai mult acaparat de clipă, de prezent şi preocupat mai puţin de durată, deşi, ca orice creator, îşi va fi pus şi el problema posterităţii. Într-un interviu dat în 1931 ziarului „Curentul”, numărul apărut în prima zi de Crăciun, este întrebat cum îşi explică faptul că cele mai multe romane ale sale sînt „atît de avid căutate de cititori”? Răspunzînd, Cezar Petrescu pleacă de la o opinie a lui Andre Maurois potrivit căreia „viaţa modernă, cu toate grijile şi cu tot ritmul ei vertiginos, e lipsită de adevăratele emoţii puternice. Trăim o viaţă monotonă, angrenată de condiţii exterioare, supusă necazurilor mărunte, grăbită. Omul mijlociu nu-şi poate permite luxul să abandoneze acest ritm de viaţă pentru a se aventura în altă existenţă mai patetică, de pasiune, de risc, de evadare. Aceasta ar explica, după Maurois, predilecţia lectorului pentru romane. Se satisface trăind existenţe imaginare, emoţiile altor pasiuni aşternute pe hîrtie, evadează din monotonia vieţii lui identificîndu-se în aceşti eroi. Explicaţie justă. Dar numai pînă la un punct. Eu cred că lectorul nu caută în roman numai emoţii fictive, nici nu foloseşte romanul ca un narcotic care să-i adoarmă realitatea cea tristă şi mediocră. Prin roman, ca şi autorul, alături cu el, evadează din propria lui viaţă, se multiplică trăind alte vieţi, îşi satisface în primul rînd o curiozitate Nu e vorba, cum o spune Benjamin Cremieux şi cum mult mai pe larg o spune Thibaudet în al său volum «Cetitorul de romane» – nu e vorba de aspiraţia romantică a cetitorului către pasiune sau de acel bovarism exasperat care se consolează de mediocritatea cotidiană, constituindu-şi alături de viaţa reală una imaginară şi adesea fatală. Eu cred într-o plăcere a cetitorului de romane mult mai clasică, mai calmă. O plăcere de a găsi exprimat, cîteodată sintetic, altădată analitic, uneori pe bază de pură observaţie şi alteori în plăsmuiri de pură fantezie, ceea ce fiecare dintre noi simte şi trăieşte, ceva din ceea ce a aspirat şi n-a realizat”.

Am reprodus acest răspuns in extenso nu fiindcă ar conţine cine ştie ce idei noi, mai ales acum, după 85 de ani de la data cînd a fost consemnat, ci pentru că opiniile şi mărturisirile acestea mi se par edificatoare în ceea ce priveşte concepţia despre roman a lui Cezar Petrescu, cît şi propriile sale mize ca prozator cu o remarcabilă intuiţie a psihologiei cititorului din prima jumătate a secolului trecut.

La 115 ani de la naşterea autorului „Simfoniei fantastice”, cîţi se vor împlini în curînd, putem spune că, dacă literatura română nu ar fi avut în galeria sa un scriitor ca Cezar Petrescu, ea ar fi fost cu adevărat mai săracă. Ar fi fost lipsită de cel puţin cîteva bune romane şi nuvele, citite cu interes la diferite vîrste biologice şi ale lecturii, începînd de la cele mai fragede. În fine, ar fi fost văduvită de figura unui scriitor exemplar privind modul cum şi-a asumat şi şi-a slujit talentul pînă la epuizare, cîştigîndu-şi locul meritat în rîndul clasicilor.

Revista indexata EBSCO