Jan 19, 2018

Posted by in Ex libris

Gellu DORIAN – Sînziana Șipoș – Somnul din conducte

 

Mizînd pe underground-ul atît de generos al spaţiul în care trăim, Sînziana Şipoş îşi adună notaţiile poetice în cartea de debut – Somnul din conducte, Editura Charmides, 2016 –, în speranţa că va ilustra o stare, nu numai reală şi tristă, ci şi de spirit, din care extrage poezia din mizeria existenţei de zi cu zi. „Camera” în sine este spaţiul pe care-l explorează, spaţiu pe care-l analizează de la intimitatea în care locuieşte la marele spaţiu al universului, pe care-l reduce la dimensiunile dorite, în proporţii cum ar fi, de exemplu, cel al soarelui, care devine bec, care luminează o cameră cum este pămîntul: „Un soare poate fi înlocuit cu un bec, a zis el şi a montat unul. După ce a plecat, pământul a devenit o cameră. Stăm cu limbile lipite de dopurile scoase. Când sunt mânjite bine, le aruncăm să spargem becul. Nu o să mai vadă sticlele, nu o să mai vadă muştele care se plimbă de o vreme pe blana mortului.” (p. 5). Într-un astfel de spaţiu, macabrul devine element evident, caracteristic textului pe care poeta îl elaborează, aşa cum aduni frazele într-un reportaj literar, care trebuie să redea totul cu fidelitate, ţinînd cont şi de impresia artistică pe care trebuie să o incumbe. Astfel cartea se adună într-o sumă de fragmente, care fac sumarul unor note despre o lume reală, iscată într-un spaţiu imaginat cu talentul unui scriitor ce ştie să scoată din „bube, mucegaiuri şi noroi” frumuseţi şi sensuri noi, gata să se transforme în literatură. Reţeta nu este nouă. Nici modalitatea. Formula se îndreaptă şi ea spre acel „loc comun” de nouă factură, care dă posibilitatea celor agili să dacă impresia că ştiu totul şi că, mai ales, inventează acum totul. Minimalismul îmbibat de un mizerabilism evident sunt spaţiile paradigmatice în care Sînziana Şipoş se încadrează şi pune în pagină realizări perfectibile. Nimic din ceea ce elaborează astfel Sînziana Şipoş nu are stîngăcii, chestiuni nesigure, bîjbîieli. Totul iese ca dintr-o mînă şi minte experimentate. Lumea este una de taină, de suspans şi evidentă absurditate. Radu Vancu îndrăzneşte să o apropie de titani ai genului: Kafka, Urmuz şi Daniil Harms. Zice el: „Toate sunt coşmaruri ultra-precise, absurde şi policrome”. Şi mai spune că Sînziana Şipos „are toate calităţile pentru a continua această şcoală extrem de exclusivistă la cel mai bun nivel.” Nimic adevărat. Toate fragmentele au această rupere monstruoasă, ca într-un oniric ieşit în imagini coşmareşti şi, totuşi, reale: „Ai murit  cu ochiul stâng întredeschis, dar n-ai văzut cum m-am apropiat şi ţi-am furat toate sticlele de jur. Ne vei rămâne veşnic o amintire. Vecinii de pe scară.” (p. 7). Nota este relevantă pentru maniera reportericească, în care redă o realitate deloc fericită, dar relevantă pentru o lume a subteranului, a camerelor mici, ascunse într-o imensitate pentru foarte mulţi neobservabilă. Griul ce străbate cartea de la un capăt la altul este unul reprezentativ pentru astfel de imagini, ce sunt ale unui prezent şters, dar din ce în ce mai apăsător şi definitoriu pentru o atmosferă crepusculară. Dacă ar fi ales, să spunem în tot acest scenariu ce se vrea şi pictural sau filmic, tehnica sfumato, ne-am fi descoperit într-o lume a efectelor artistice căutate, aranjate. Însă în situaţia dată, lumea în care ne trezim în cartea Sînzianei Şipoş este asemănătoare ca acea lume scoasă din altă realitate, nu prea îndepărtată, ci chiar vecină, a lui Kusturica din Underground: „Era înainte de mâine, şi totuşi mâine părea la fel de bine un bărbat intrat în cameră. Gâtul mi-a înţepenit în direcţia lui şi i-am şoptit: o să facem inundaţie, o să vină vecinii şi nu o să le putem deschide, am lăsat prea mult florile să crească. Ne împleticim prin casă, ne împiedicăm de tulpini, ne-am obişnuit aşa. Stătea nemişcat. O fântână arteziană se-ntindea la picioarele mele. Am început să-mi mişc degetele în spumă şi nu mai era el, era marea şi câtă fericire mai poate încăpea.” (p. 9) Stilul este apropiat de cel al lui Aglaja Veteranyi, venită tot din acelaşi spaţiu sondat artistic de Kusturica.

Tot ce există şi poate fi atins devine obiect de poetizat, de trecut în text, de personalizat: frigiderul, lîngă care poeta alege să doarmă, în caz că se trezeşte, este împodobit cu „magneţi cu Paris şi Londra”; plapuma, aşa cum este şi firesc, îi ţine loc de cald, deşi ea „trăieşte pe lîngă”, cum îi spune mama; luna are gropiţe; sticlele lasă să se strecoare în ele noaptea; luna e o burtă umflată cu viermi; somnului ei i se face ruşine de somnul lui; lumina este văzută ca „un monstru lipicios” şi aşa mai departe. Nimic nu-i scapă şi torul este topit într-un imaginar ce nu poate fi expus decît într-un spaţiu estetic consacrat, aşa cum este cartea. Aşa cum redă Sînziana Şipoş tot ce vede şi ce simte, dar mai ales tot ce-şi imaginează, ţine de o lume pe care cei din jur nu o percep, deşi este lumea lor, a acelui underground generos şi nemilos. Adaptarea la această lume se face prin text, prin redarea întocmai a viziunilor ce par halucinatorii.

Cartea Sînzianei Şipoş se citeşte cu uşurinţă şi chiar dacă poeta a încercat o îndepărtare de poezie, aşa cum este ea încetăţenită, în forme şi fonduri recognoscibile, poezia este foarte prezentă peste tot şi dă în clocot acolo unde crezi că totul este îngheţat. Nu cred că poeta şi-a propus acest lucru. Ci mai curtînd a dorit să fie aşa cum este în fiecare zi, în fiecare gînd, naturală şi descătuşată de orice prejudecată. Nu îi este frică atunci cînd scrie că horror-ul, coşmarescul ar putea-o exclude din rîndul celor ce visează la poezie ca la un spaţiu al candorii, al inefabilului sau chiar al unei realităţi ce trebuie redată doar în frumuseţile ei. Ea caută umbrele acestor trupuri inventate, cenuşiul, înserarea, obscurul, ceea ce de regulă este înlăturat. Cum ar putea privi un puritan un astfel de text ce se vrea poezie?: „Trei limbi îi ieşeau din gură. S-a apropiat şi mi-a mestecat părul. Mă uit de pe margine. Pe străzile pe unde trece, arunc mâncare. Se apropie şi mă încuie în casă. Îmi afund degetele în acvariu şi las peştii să se hrănească.” (p.21).

Spaţiile închise (camera, apartamentul, etajul – şi el personalizat şi pus pe bancheta din spate şi legat cu centura de siguranţă – etc.) sunt cele explorate de poetă. Acolo este inventată lumina, umbra devine o fiinţă care se poate îndepărta de trup, aşa cum trupul îşi uită geneza şi devine independent şi finit, lăsînd doar o amintire în urmă, care poate fi coşmărescă, stafie, vampir, vîrcolac, altă lume. Starea de disconfort, de boală, este şi ea notată astfel: „Tot mai des, un apartament gol, necunoscut. Nici gândacii nu ies de sub mobilă. Deschid ochii, un tip de la SMURD, aplecat asupra mea, îmi ridică bluza. Ceva rece mi se lipeşte de piele.” (p. 24). Lumea poetei noastre este fărîmiţată, ruptă în bucăţi, dar trăieşte, umblă prin casă, este prezentă. Copiii, de exemplu, „vin de sub pat. Au peruci, sunt spălaţi, împachetaţi şi mişună printre maşinile care aşteaptă la semafor.” (p. 32). Detaliile contează foarte mult în astfel de texte, în care obiectivitatea ascunde subiectivitatea, ficţiunea face din realitate un spaţiu redat în limbajul adecvat, fără a înflori ceva pentru a farda un chip sau a-l ascunde sub o mască. Masca este aici un tot, iar din „somnul din conducte” iese o lume pe care nu ai cum să nu o recunoşti, fiind a ta sau a unei realităţi din care chiar dacă vrei să fugi te înscrii, ca într-o mişcare centrifugă în opoziţie cu o alta centripetă, iscînd astfel micul uragan în care se formează coşmarurile atît de recognoscibile ale Sînzianei Şipoş din prima ei carte, care o înscrie în rîndul debutanţilor remarcabili ai postdouămiiştilor.

Revista indexata EBSCO