Jan 19, 2018

Posted by in Ex libris

Mihaela Paraschiv – O incitantă „drumeţie” lingvistică

 

Paremiologia referitoare la noţiunea de drum este la toate popoarele bogată şi admirabilă prin subtilitatea judecăţilor moralizatoare (e.g. gr. Sept., Prov., 14, 12: Éstin hodós he dokeí orthé eínai pará anthrópois, ta de teleutaía autés érchetai eis pythména hádou – „Există o cale care li se pare oamenilor dreaptă, însă capătul ei duce spre hăul Iadului”; lat. Seneca Philosophus, Epist. 6, 5: Longum iter est per praecepta, breve et efficax per exempla – „Lung e drumul prin învăţături, scurt şi eficient prin pilde”; Idem, Agamemnon, v.242: Sera numquam est ad bonos mores via – „Calea spre bunele moravuri nu-i niciodată prea tîrziu <de urmat>”; Ovidius, Tristia, IV, 3, v.74: Ardua per praeceps gloria vadit iter – „Dorinţa trufaşă de glorie păşeşte pe un drum primejdios”). Acest fapt este explicabil şi prin aceea că un important factor de civilizaţie umană l-au constituit dintotdeauna căile de comunicaţie terestră: „Marile civilizaţii care s‑au succedat în istoria umanităţii s‑au definit şi prin felul în care creatorii lor au înţeles să alcătuiască o reţea facilă şi eficientă de drumuri. În acest cadru, romanii şi‑au cîştigat încă de timpuriu în istoria lor reputaţia de excelenţi constructori de drumuri. Trasarea, construcţia, întreţinerea şi asigurarea securităţii militare a drumurilor au constituit dintotdeauna un element esenţial şi o marcă definitorie a civilizaţiei materiale romane. Vitalitatea imperiului şi a civilizaţiei romane se explică, în mare măsură, şi prin calitatea construcţiilor civile. Imensul imperiu roman era străbătut în lung şi‑n lat de drumuri solid construite care ofereau posibilitatea unor legături sigure şi rapide între capitală şi colţurile cele mai îndepărtate ale imperiului”. Am citat aceste rînduri dintr‑o carte de analiză filologică a termenilor care desemnează noţiunea de drum în limba română, semnată de Lucia‑Gabriela Munteanu (Cîmpul lexical‑semantic drum în limba română, Editura Universitas XXI, Iaşi, 2004), pe care am recitit-o cu plăcere în aceste zile. Coperta cărţii este inspirat ilustrată de o celebră imagine, cunoscută sub numele Peutingeriana Tabula Itineraria, o copie din secolul al XIII-lea a unei vechi hărţi în care figurau drumurile (itinera) principale ale Imperiului Roman, care alcătuiau cursus publicus (sau vehiculatio, serviciul imperial de poştă, pe o distanţă de aprox. 200 000 km.).

Un pionier al antropologiei culturale, francezul Edmond Demolins (1852-1907), preocupat de importanţa drumului ca factor civilizator, observa că o cauză primară a diversităţii popoarelor şi raselor o constituie drumul pe care l‑au urmat, diversitatea drumurilor explicînd nu doar diversitatea popoarelor, ci şi rasa, tipul social şi aşa-numitul geniu naţional (Les grandes routes des peuples. Essai de Géographie sociale. Comment la route crée le type social. Les Routes de l’antiquité, vol.I, Ed. Firmin-Didot &cie, Paris, 1901, p.IX).

Cuvintele noţionale sînt o oglindă deopotrivă a istoriei şi a modului spiritual de a vedea şi desemna lumea, o formă de cunoaştere prin care vorbitorii identifică şi denumesc realităţile cunoscute; în virtutea acestei convingeri, înainte de a cerceta cele peste 100 de cuvinte româneşti care configurează un cîmp lexical bogat şi foarte important pentru istoria culturii noastre, autoarea Lucia‑Gabriela Munteanu realizează un pasionant excurs istoric preliminar privitor la termenii latineşti constituiţi într‑o serie lexicală bine structurată pe domenii de desemnare corespunzătoare tipului de civilizaţie romană. La pagina 42, ni se aminteşte că, alături de vechi elemente lexicale, atestînd tipul de viaţă pastoral‑transhumantă şi montană (callis, trames), şi de elemente lexicale proprii universului rural‑agrar (via, semita, vicus, actus, limes), un loc central îl ocupă denumirile reţelei urbane de căi de comunicaţie (vicus, ambitus, carraria, forum, area, fundula, angioportus, pervium, scalae, platea, ambulatio, porticus), la care se vor adăuga, mai tîrziu, inovaţii cu mare răspîndire în epoca imperială (strata, rupta, ruta, ruga). O documentare remarcabilă (André, J., „Les noms latins du chemin et de la rue”, în Revue des études latines, 28, 1950, pp.104-134; Daremberg/ Saglio, Dictionnaire des antiquités grecques‑romanes, Paris, 1887; Du Cange, Glossarium mediae et infimae latinitatis, Niort, 1883; A. Ernout/ A. Meillet, Dictionnaire étymologique de la langue latine. Histoire de mots, 4Paris, 1985; Wilhelm Meyer‑Lübke, Romanisches etymologisches Wörterbuch, Heidelberg, 31935 ş. a.) permite cititorului să-şi formeze o viziune clară, diacronică şi sincronică, cu privire la această serie lexicală importantă atît în latina cultă, cît şi în cea vulgară, la nivel diatopic, diastratic şi diafazic. Evoluţia acestui fabulos cîmp lexical-semantic continuă elipsoidal, în sensul că, alături de cuvintele latineşti moştenite în idiomurile neolatine, apar împrumuturi savante, compuneri sau calcuri, care-i vor conferi vitalitate şi dăinuire.

Autoarea precizează că singurele elemente lexicale moştenite în limba română comună sînt callis, carraria şi vadum. În aromână există şi un urmaş al lui ruga. Aceste cuvinte, în diferitele stadii de evoluţie a românei, vor suferi interesante transformări semantice, aşa cum o atestă cele 114 micro-monografii ale cuvintelor româneşti ce denumesc diverse tipuri de drumuri în limba română, o incursiune sui‑generis în domeniul lexicografiei, al geografiei lingvistice şi al istoriei limbii.

După criteriul desemnării, L.-G. M. a delimitat un număr de 37 de lexeme al căror sens principal, denotativ, a fost, pe tot parcursul istoriei lor, acela de ‘cale de comunicaţie’ (alee, autostradă, brînă, bulevard, cale, cărare, colnic, drum, fundac, fundătură, hăţaş, hăţău, hăţoagă, horaiţă, hudiţă, hulă, impas, jidovină, joampă, mangă, pîrtie, pistă, plai, potecă, scochină, serpentină, splai, socac, stradă, stradelă, şleau, şnaiţ, şosea, ştraivec, ştrec, trotuar, uliţă) şi un număr de 77 de cuvinte în al căror spectru semantic nota semantică ‘drum’ ocupă un loc secundar (arteră, bandă, bifurcaţie, caldarîm, carosabil, cepaş, cheie, chei, circuit, coridor, culoar, corligă, cotionău, crîng, crov, cruce, curmătură, defileu, dîră, faleză, făgaş, furcitură, galerie, gang, hat, hatnău, hăţiş, hoancă, horn, intersecţie, itinerar, lăsătoare, linie, macadam, mahala, marşă, marşrut, nedeie, obcină, parcurs, pas, pasaj, pasarelă, pod, posadă, pravăţ, prihod, prihodişte, prislop, punte, răscruce, răspîntie, răzor, ruscă, rută, şerpuitoare, strîmtoare, strungă, surduc, şerpuitură, tarniţă, tîră, tîrîitură, tragă, treacăt, traiect, traseu, trecătoare, trecătură, troian, tunel, ţiitoare, ţiitură, ţurană, şar, vad, viaduct).

 Interesantă pentru cititor este şi clasificarea cuvintelor după criteriul etimologic,din această perspectivă fiind dată următoarea taxonomie: a. cuvinte de origine autohtonă, geto‑dacă sau tracică, (1 lexem): strungă; b. cuvinte moştenite din limba latină (6 lexeme): cale, cărare, cheie, cruce, punte, vad; c. cuvinte formate pe teren românesc (20 lexeme): brînă, corligă, curmătură, fundac, fundătură, furcitură, jidovină, lăsătoare, răscruce, strîmtoare, şerpuitură, tîră, tîrîitură, tragă, treacăt, trecătoare, trecătură, ţiitoare, ţiitură, ţurană; d. cuvinte de origine greacă, pătrunse în limba română direct sau prin filieră slavă (2 lexeme): drum, plai; e. cuvinte de origine vechi‑slavă (10 lexeme): nedeie, obcină, pîrtie, pod, posadă, pravăţ, prihodişte, prislop, răspîntie, uliţă; f. cuvinte de origine bulgară (3 lexeme): colnic, potecă, răzor; g. cuvinte de origine ucraineană (3 lexeme): hat, horn, tarniţă; h. cuvinte de origine sîrbă (1 lexem): hoancă; i. cuvinte de origine maghiară (2 lexeme): făgaş, hulă; j. cuvinte de origine turcă (3 lexeme): caldarîm, mahala, surduc; k. cuvinte de origine franceză (21 lexeme): alee, arteră, bandă, bifurcaţie, bulevard, carosabil, chei, culoar, defileu, faleză, impas, intersecţie, marşă, parcurs, pasarelă, pistă, serpentină, şosea, traiectorie, traseu, trotuar; l. cuvinte de origine italiană (1 lexem): stradelă; m. cuvinte de origine germană (4 lexeme):gang, şnaiţ, ştraiveg, ştrec; n. cuvinte cu etimologie multiplă (franceză/ italiană/ latină/ germană sau veche slavă/ sîrbă/ bulgară/ turcească etc. — 23 lexeme): autostradă, circuit, coridor, crîng, crov, dîră, itinerar, galerie, linie, macadam, marşrut, pas, pasaj, prihod, rută, socac, stradă, şar, şleau, traiect, troian, tunel, viaduct; o. cuvinte cu etimologie obscură, nesigură sau necunoscută (14 lexeme): cepaş, cotionău, hatnău, hăţaş, hăţău, hăţiş, hăţoagă, horaiţă, hudiţă, joampă, mangă, ruscă, scochină, splai.

Din perspectivă diacronică, este important şi criteriul primei atestări scrise: în secolul al XIV‑lea (cărare, cruce, pod); secolul al XV‑lea (crîng, drum, nedeie, obcină, pîrtie, plai, potecă, prihodişte, prislop, răspîntie, strîmtoare, strungă, uliţă, vad), secolul al XVI‑lea: cale, cheie, colnic, curmătură, fundătură, furcitură, hat, posadă, răscruce, răzor; secolul al XVII‑lea (făgaş, pravăţ, punte, şleau, trecătoare, troian), secolul al XVIII‑lea (caldarîm, galerie, gang, mahala, socac, surduc); secolul al XIX‑lea (alee, bulevard, chei, circuit, coridor, dîră, defileu, fundac, hăţaş, hăţiş, horaiţă, hudiţă, hulă, intersecţie, itinerar, macadam, marşă, marşrut, parcurs, pas, pasaj, scochină, serpentină, splai, stradă, stradelă, şerpuitură, şosea, tarniţă, traiect, traiectorie, traseu, treacăt, trotuar, tunel, viaduct); secolul al XX‑lea: arteră, autostradă, brînă, carosabil, culoar, cepaş, corligă, cotionău, crov, hatnău, hăţău, hăţoagă, hoancă, horn, impas, jidovină, joampă, lăsătoare, linie, mangă, pasarelă, pistă, prihod, ruscă, rută, şnaiţ, ştrec, ştraiveg, tîră, tîrîitură, tragă, trecătură, ţiitoare, ţiitură, ţurană).

Micro‑monografia lexicologică dedicată fiecărui termen inventariat este bazată pe excerptarea atentă a celor mai importante dicţionare româneşti din ultimele două secole şi a atlaselor lingvistice româneşti, oferindu-i autoarei prilejul unor pertinente judecăţi de valoare: „Din punctul de vedere funcţional şi al răspîndirii însă, nucleul semantic al cîmpului este constituit de cîţiva termeni (drum, cale, cărare), deopotrivă vechi şi permanent prezenţi în vorbirea românilor de‑a lungul întregii lor istorii. Lexemele cel mai de timpuriu atestate, şi anume în documente scrise din secolele al XIV‑lea şi al XVI‑lea sînt următoarele: cale, cărare, colnic, drum, furcitură, nedeie, opcină, pîrtie, plai, pod, posadă, potecă, prislop, răscruce, răzor, strungă, uliţă şi vad. Se observă că, excepţie făcînd cuvintele furcitură şi răscruce, derivate pe terenul limbii române, toţi ceilalţi termeni sînt elemente lexicale primare, moştenite din limba latină sau împrumutate din limbile cu care româna a venit în contact, şi fac parte din vocabularul românesc comun, în sensul că, dincolo de caracterul popular al multora dintre ele, sînt utilizate sau cel puţin recunoscute şi înţelese de toţi vorbitorii limbii române. Altă serie, precum alee, bulevard, gang, stradă, şosea, trotuar etc., sînt termeni relativ recenţi, pătrunşi în limbă începînd cu sfîrşitul secolului al XVIII‑lea şi începutul secolului al XIX‑lea, şi corespund unor realităţi ale civilizaţiei moderne. Intensa lor circulaţie le‑a conferit însă statutul de elemente lexicale ale limbii române comune (pp. 43-44)”.

Pentru întregirea perspectivei sincronice a cercetării, L.-G. M. a întreprins o analiză stilistică şi statistică a cîmpului semantic «drum» în cîteva texte literare româneşti (poeziile eminesciene din ediţia lui Titu Maiorescu, 1884; Basmele românilor în colecţia lui Petre Ispirescu; Ţara de dincolo de negură de Sadoveanu; Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război de Camil Petrescu ), relevînd faptul că, la nivelul discursului, se actualizează relativ puţini componenţi ai cîmpului; atît în limba literară veche, cît şi în cea modernă, se întîlneşte un grup lexical comun, reprezentat de lexemele cale, cărare, drum, potecă, uliţă, care aparţin vocabularului fundamental: „Analiza textuală confirmă datele oferite de studiul filiaţiei istorice a sensurilor, anume că, pînă spre epoca modernă a limbii, cuvîntul cale a fost termenul uzual pentru noţiunea de «drum», avînd statutul de arhilexem al cîmpului în discuţie. Bogăţia frazeologică la nivelul limbii vorbite, pe de o parte, şi echivalarea în traducerea cărţilor religioase fundamentale prin cale a cuvîntului polisemantic grecesc hodós, pe de altă parte, au condus la evoluţia semantică a lui cale spre sensuri derivate, abstracte (p.219)”. Într-adevăr, ca formă, românescul cale este continuatorul latinescului callem (acuzativul lui callis, callis „potecă de munte bătută de turme, cărare”), dar, ca sens, întruneşte atît accepţiile latinescului via („drum, călătorie”), cît, prin calc, şi pe cele ale grecescului hodós („drum, călătorie, mijloc, metodă”).

Abordarea diacronică a cîmpului semantic «drum» la nivel textual, în cîteva ediţii româneşti succesive ale Noului Testament, i‑a permis autoarei Lucia‑Gabriela Munteanu să observe componenţa relativ redusă a cîmpului semantic «drum» şi recurenţa considerabilă a lexemului cale. Constatăm aceeaşi disponibilitate analitică şi acribie epistemologică a sa într-un studiu de excepţie referitor la sintaxa primei versiuni integrale a Vechiului Testament în limba română, conţinut în monumentalul volum colectiv Vechiul Testament – Septuaginta. Versiunea lui Nicolae Spătarul Milescu (Ms. 45 de la Biblioteca Filialei din Cluj a Academiei Române), apărut în urmă cu cîteva luni la Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi.

Revenind la mulţimea drumurilor şi la diversitatea cuvintelor care definesc un asemenea univers referenţial, sîntem de părere că acest volum ar merita o reeditare, pentru a atrage în universul fascinant al istoriei cuvintelor româneşti cît mai mulţi cititori.

Revista indexata EBSCO