Jan 19, 2018

Posted by in Actualitatea literara

Ioan LASCU – O chestiune pur franceză

 

În Franţa primilor ani postbelici a fost acută problema epurării. Chestiunea viza mai degrabă pedepsirea şi nu neapărat lichidarea colaboratorilor fostului regim de ocupaţie nazist. Aceasta pentru a evita ca o campanie de ecarisaj social să se transforme într-o vînătoare de vrăjitoare. Una din conştiinţele vigilente ale vremii a fost Albert Camus. Ideea lui de bază statua că nu trebuie să se epureze mult ci să se epureze bine: nu cantitate a condamnaţilor ci justeţe a pedepselor. Camus se situa pe poziţii rezonabile, pe cîtă vreme tabăra adversă îi strîngea laolaltă pe destui adepţi ai pedepsei capitale aplicate colaboraţioniştilor. În jurul revistei Les Lettres françaises şi al Comitetului Naţional al Scriitorilor (CNE) se formase un cerc al „ultra„-şilor care cereau răzbunare şi moarte trădătorilor. Între ei: Louis Aragon, Paul Eluard, Vercors, Julien Benda, Morgan, Jean-Paul Sartre, Simone de Beauvoir… Se constituise şi un comitet de epurare unde se regăseau Jean Fayard, Francisque Gay, Pierre Seghers, Jean-Paul Sartre. Jean Fayard era scriitor şi ziarist, director al Editurii „Fayard” şi cîştigător al premiului Goncourt în 1931. Francisque Gay a fost editor, deputat, ministru, diplomat. A fost director fondator al hebdomadarului La Vie catholique şi al ziarului L’Aube (Zorile). Pierre Seghers a pus bazele, în perioada interbelică, editurii care i-a purtat numele pînă în 1969, a activat în Rezistenţa antinazistă şi a publicat la „Editions de Minuit” (editură clandestină în timpul ocupaţiei) poeziile mai multor camarazi din Rezistenţă. Cît despre Jean-Paul Sartre, el nu mai are nevoie de nicio prezentare. Epuratorii se întruneau cu regularitate undeva, într-un hotel particular de pe Champs-Elysées, şi cereau ferm de fiecare dată pedepsirea celor compromişi.

Era una din atitudini, cea radicală, faţă de cei vinovaţi, însă, în privinţa condamnărilor, existau diferenţe de la o personalitate la alta. Filozoful existenţialist catolic Gabriel Marcel, de exemplu, cerea moderaţie, iar scriitorul François Mauriac, şi el catolic fervent, reclama milă şi îndurare. La circa o lună după Eliberare, în septembrie 1944, criticul literar şi publicistul Jean Paulhan, fost şi viitor director la Nouvelle Revue Française (NRF), a demisionat din comitetul de redacţie al revistei Les Lettres françaises şi din Comitetul Naţional al Scriitorilor. Motivul: Les Lettres françaises dăduse publicităţii o listă ce cuprindea vreo sută de scriitori pasibili de a fi acuzaţi şi excluşi din viaţa publică.

Campania de epurare a fost marcată de o polemică întreţinută de tînărul, pe atunci, Albert Camus (31 de ani) şi de seniorul François Mauriac (59 de ani), amîndoi viitori laureaţi ai premiului Nobel în 1957, respectiv în 1952. Polemica s-a extins şi în anul următor, 1945. Camus demisionase şi el din Comitetul Naţional al Scriitorilor, motivînd că: „Mă simt de-a dreptul jenat să mă exprim într-un climat în care spiritul de obiectivitate este perceput ca o critică obligatoriu răuvoitoare şi în care simpla independenţă morală este atît de greu tolerată”. În mijlocul unor astfel de evenimente confuze dar ostile Albert Camus era tot mai ispitit să se închidă în tăcere. Dar a socotit că nu era încă momentul… François Mauriac, spirit burghez şi catolic, se gîndea la milă (charité) şi la iertare. Reconcilierea naţiunii franceze era vital necesară după război şi nici Camus nu respingea ideea. Totuşi, Mauriac ascundea ceva: el se gîndea cum să-l scoată basma curată (şi) pe fratele său, Pierre, care, sub regimul de ocupaţie nazist, fusese preşedinte al ordinului medical. Autorul Cuibului de vipere scria, între altele: „Cu niciun preţ nu trebuie ca a IV-a Republică să încalţe cizmele Gestapo-ului.” (Le Figaro din 8 septembrie 1944). E lesne de ghicit că el făcea aluzie la asprimea justiţiei franceze, comparînd-o, nici mai mult, nici mai puţin, cu teroarea proprie poliţiei politice naziste. Cît despre Albert Camus, justiţiar înnăscut şi apărător al dreptului la viaţă, el avea oroare de pedeapsa capitală şi de accesoriul ei sinistru – ghilotina. De altminteri, Camus repudiase pedeapsa capitală, spunînd că este de două ori absurdă: odată pentru că era aducătoare de moarte, prin ea însăşi absurdă, şi, în al doilea rînd, pentru că era impusă, programată de nişte oameni împotriva unor semeni de-ai lor.  O făcuse în Străinul (1942), o va face în Cei drepţi (1947), iar în 1957 va publica eseurile Reflecţii asupra ghilotinei şi Pedeapsa capitală, ultimul în colaborare cu Alfred Koestler.

Era limpede, cel puţin pentru Camus, că problema epurării aducea în discuţie nişte reguli de morală şi, nicidecum în ultimă instanţă, justeţea unor condamnări la moarte aplicate unor colaboraţionişti. În primii ani postbelici Franţa avea nevoie, mai mult ca oricînd, de un „limbaj al unei morale bărbăteşti [care] să-i amintească datoriile necesare”, considera Camus. Ea trebuia să se debaraseze de „mecanismul concesiilor care i-a condus pe atîţia francezi la slăbiciune şi la trădare.” Albert Camus ştia prea bine că, în condiţii de război, proliferase „morala uşurătăţii şi a dezabuzării” prin concesiile şi indiferenţa în faţa compromisurilor, prin toleranţa faţă de injustiţie. În acele momente ar fi trebuit ca injustiţiei să-i fie opus simţul onoarei şi puterea de a spune „nu”. Intransigenţa şi demnitatea erau aşadar cele dintîi principii ce trebuiau repuse în drepturi într-o Franţă ce suferise umilinţele ocupaţiei vreme de mai bine de patru ani. În ce-l privea, Camus era tare susceptibil vizavi de epurare, de justeţea măsurilor adoptate şi respingea din toate puterile pedeapsa capitală ce le acompania. Ceea ce el cerea cu insistenţă era ca sistemul judiciar să facă dreptate cu discernămînt. „Apropo de epurare, de fiecare dată eu am vorbit de dreptate.” (Combat din 11 ianuarie 1945). Articolul apărut în Combat, unde Camus era redactor şef, se dorea a fi o replică dată lui François Mauriac care îi aruncase mănuşa acuzîndu-l de „dispreţ faţă de iertare” într-un articol despre care autorul Mitului lui Sisif a spus că nu era „nici just, nici în spirit caritabil”.

În linii generale, polemica dintre cei doi scriitori şi jurnalişti aducea faţă în faţă justiţia şi mila, cu alte cuvinte raţiunea lucidă şi justă se opunea clemenţei creştine, indulgenţei şi toleranţei lacrimogene uneori. Mauriac pretindea că justiţia mereu invocată de Camus pleda pentru ură: faptul de a dori moartea cuiva era egal cu respingerea iubirii şi a iertării creştine. La o privire critică, se înţelege că fiecare avea dreptate prin raportare (subiectivă, e adevărat!) la convingerile proprii, anume: Mauriac în planul milei şi al iertării, componente ale moralei şi credinţei creştine, Camus în planul moralei laice şi virile, care nu admitea niciun rabat de la principii. Erau două poziţii aparent ireconciliabile. Ele se puteau concilia numai dacă morala şi justiţia divină veneau în incidenţă cu justiţia umană şi cu morala laică. Cei doi combatanţi refuzau însă, implicit şi explicit, soluţiile propuse de preopinent. Camus nu agrea detestarea şi înduioşările: „Unii dintre noi refuză în acelaşi timp strigătele de detestare ce vin de la una din părţi şi solicitările înduioşătoare ce vin din cealaltă parte.” Rămînea de aflat „vocea justă ce va reda fără jenă adevărul”. Altfel spus, soluţia căutată şi necesară se ascundea în adevărul proclamat cu orice riscuri. Adevărul conţinut în această soluţie avea însă nuanţele lui particulare: se situa în afara oricărei reţineri, antrena dorinţa de claritate şi angajament prin pasiune şi inteligenţă. În cazul lui Camus, totul se lega de raţiune, umanism, justiţie şi iubire pentru viaţa fiecărei persoane. Propunea o soluţie acceptabilă pentru ambii, pentru el şi Mauriac, prin concilierea justiţiei cu respectul pentru viaţă. Camus se dovedea deci conciliant în limitele rezonabile ale unei justiţii puse în serviciul vieţii semenilor vinovaţi de colaboraţionism. Aşadar – un „nu” exprimat consecvent faţă de pedeapsa capitală! Justiţia nu avea cu nimic de a face cu mila în viziunea moralistului şi justiţiarului Camus. De altminteri, el credea că François Mauriac nu-i înţelesese intervenţiile din presă şi-l considera pe acesta mai degrabă un scriitor umoral decît unul raţional. Pretenţia că Albert Camus dispreţuia mila şi iertarea nu era deloc oportună fiindcă ceea ce se aştepta din partea lui Mauriac era acceptarea unei evidenţe – aceea că justiţia era pur şi simplu necesară. Camus mai aducea vorba de civism, concept ce excludea iertarea trădătorilor de care se pomenea adesea în acel timp. Umanismul şi civismul lui Camus nu erau străine de justiţie, iar el refuza pînă în ultima clipă o îndurare divină care i-ar priva pe oameni de dreptatea lor.

Şi unele raţiuni superioare precum căutarea unei noi morale sociale şi renaşterea franceză guvernau gîndirea unor personalităţi ale epocii. Imediat, în anii postbelici, Franţa avea nevoie de reforme morale şi politice de fond, aşa cum accentua şi Camus într-un articol apărut în Combat la 30 august 1945. Tot atunci el constata că: „Cuvîntul epurare era destul de penibil prin el însuşi. Problema a devenit odioasă.” Trebuia găsită o cale de mijloc între „clamorile urii” şi „pledoariile unei rele conştiinţe”. Camus cerea justeţea pedepselor şi se referea direct la procesul intentat ziaristului pacifist René Gérin care, în timpul războiului, publicase doar cronici literare într-un jurnal tendenţios. El primise o pedeapsă disproporţionată de opt ani de muncă silnică în timp ce un colaboraţionist declarat, Albertini, fusese condamnat doar la cinci ani de muncă silnică. Albert Camus a cerut prin urmare revizuirea procesului Gérin. A fost eliberat în 1946.

Duelul cu François Mauriac încetase de peste şase luni. Camus nu renunţase la principiile lui, deşi preopinentul încercase să-l minimalizeze spunînd că el vorbea „de la înălţimea unei opere viitoare”. Totuşi confruntarea celor doi fusese bună la ceva punînd de justeţe problema responsabilităţii scriitorului şi a ziaristului sub ocupaţia nazistă. Traiectul pledoariei lui Albert Camus cunoscuse, de-a lungul mai multor luni, cîteva meandre. Astfel, în septembrie 1944, Camus se referea la o „justă pedepsire a impostorilor şi a trădătorilor” pentru ca, peste o lună şi jumătate să simtă nevoia unei precizări: „Trădătorul este mai greu de definit decît impostorul.” Deci, cînd are de-a face cu trădători, justiţia trebuie să reducă la tăcere mizericordia, conchidea el. Jurnalist cu sînge rece şi cu o gîndire tranşantă, Camus distingea foarte clar între milă, justiţie şi necesitatea de a scrie fără ieşiri temperamentale. Un necredincios declarat ca el prefera justiţia umană, cu toate că imperfectă, în locul justiţiei divine, al indulgenţei şi iertării creştine predicate de Mauriac. Admitea deci şi faptul că această justiţie imperfectă putea duce la nedreptăţi şi la aberaţii. E insinuată aici şi justiţia absurdă ce se făcuse cunoscută în Străinul.

Din nefericire, între timp Georges Suarez şi Paul Chack fuseseră executaţi. Primul osîndit la moarte, Georges Suarez, devenise colaboraţionist prin editarea ziarului Aujourd’hui (Azi) controlat de nazişti, dar şi prin publicarea unei biografii a lui Pétain. Paul Chack, merituos ofiţer de marină şi scriitor, a prezidat între 1941 şi 1945 Comitetul de acţiune antibolşevic, devenind anticomunist şi antisemit. A fost executat la 9 ianuarie 1945, cu o lună înaintea lui Robert Brasillach, condamnat pentru „crime intelectuale”, sentinţă de altfel controversată. Albert Camus alături de Paul Claudel, Paul Valéry, Jean Cocteau, Jean Anouilh, Colette ş.a. a semnat pentru comutarea pedepsei lui Brasillach, dar Charles de Gaulles a cerut expres executarea acestuia. Petiţia semnată de scriitori fusese pusă în circulaţie de François Mauriac. Brasillach editase ziarul Je suis partout (Sînt pretutindeni), care susţinea nazismul şi-l sprijinise pe un important colaboraţionist, Jacques Doriot. Au fost împuşcaţi şi alţii în urma unor procese, între ei Jean Luchaire, fost director al publicaţiei colaboraţioniste Les Nouveaux Temps (Timpuri noi), şi Jean-Hérold Paquis, editorialist la Radio-Paris, care-şi termina intervenţiile spunînd: „Anglia, ca şi Cartagina, va fi distrusă.” După Eliberare a fugit în Germania şi Elveţia, dar a fost extrădat şi executat în octombrie 1945. Charles Maurras, cunoscut scriitor şi şef al organizaţiei extremiste de dreapta L’Action Française, a fost condamnat la închisoare pe viaţă şi la decăderea din drepturile civile. Cît despre generalul Philippe Pétain, acesta a fost osîndit la moarte, dar Charles de Gaulle i-a comutat pedeapsa în închisoare pe viaţă. A murit în 1951, la 95 de ani, la scurt timp după ce i se aprobase mutarea din penitenciar la spital, unde, grav bolnav fiind, nu a mai apucat să ajungă.

După atîtea sinuozităţi, pentru Albert Camus soluţia echitabilă dar greu de aplicat părea că se găseşte în actul de reconciliere dintre justiţie şi libertate. E una din tezele fundamentale ale gîndirii civice camusiene. El constatase că: „Procesul epurării ridică probleme morale şi metafizice […] însă dificultatea constă în a nu pierde niciodată din vedere că ea [libertatea, n. n.] trebuie să solicite în acelaşi timp justiţia.” Aşa, cel puţin, opinează unul dintre biografii lui recenţi, Olivier Todd, în Albert Camus, une vie (1996). Să admitem că este o punere corectă în ecuaţie a raportului justiţie-libertate şi o concluzie raţională ce viza indirect şi chestiunea epurării. Într-un text inserat în Actuelles II. Chroniques: 1948-1953, altruistul şi obiectivul Camus, după o reflecţie extinsă de-a lungul unui an, conchide: „Libertate înseamnă să pot apăra ceva în care nu cred, chiar într-un regim sau o lume pe care le aprob. Înseamnă să pot da dreptate adversarului.” Valorile libertăţii rezidă în puterea de a protesta împotriva nedreptăţii şi a absurdului unei justiţii greşit aplicate. Rezidă încă, într-o manieră şi mai incomodă, în recunoaşterea libertăţii celuilalt.

În anii 1945-1946 şi chiar în primele luni de după Eliberare (septembrie-decembrie 1944) cel puţin două probleme majore au marcat viaţa naţiunii franceze: pedepsirea colaboraţioniştilor sau epurarea (l’épuration), inclusiv cu componenta ei economică, şi reînnoirea societăţii (la rénovation française). În ambele procese s-au implicat, cu simţ civic dar şi cu exagerările explicabile pentru o perioadă confuză şi agitată în acelaşi timp, intelectualii şi scriitorii ale căror voci se făceau auzite şi erau ascultate în spaţiul public. Angajamentul acestora, care ar fi trebuit să se manifeste cu aceeaşi forţă şi înainte de război, urca spre apogeu, măcar după experienţa unuia dintre cele mai mari dezastre din istoria Franţei.

Revista indexata EBSCO