Jan 19, 2018

Posted by in Actualitatea literara, Comentarii Critice

Emanuela ILIE – „Mă înspăimîntă ce se află în lăuntrul meu…” Nina Cassian: Confesiuni (ne)trucate (II)

E cert că autoarea Memoriei ca zestre ştie să îşi expună primele decenii ale relaţiei tumultuoase cu partidul multă vreme adorat într-o formă ce dovedeşte, după cum constata într-o cronică de întîmpinare a cărţii Tania Radu, că „Nina Cassian aproape nu cunoaşte autoanaliza. Cînd se uită înapoi, alunecă invariabil spre autoacceptare, autojustificare, autocompătimire. Nimic de regretat. Propriul parcurs e o neîntreruptă auto-propunere de sine ca atare, în virtutea calităţilor pe care şi le vede remarcate la tot pasul. Spre deosebire de alţi autori de jurnale/memorii, o statistică simplă ar arăta că sînt mai multe laudele colecţionate în scris decît atacurile. Mai numeroase succesele decît eşecurile. Cum îi reuşeşte? Prin firea extrovertită pînă la goliciune interioară, prin disponibilitatea fără limite la socializare. Relaţia ei cu semenii este univocă: primeşte afecţiune. Sau nu primeşte, şi atunci relaţia se întrerupe. Cu o natură simplă, ademenitoare, deci puternică, acest adevărat personaj al vieţii literare bucureştene a străbătut deceniile în perfectă a-moralitate, cu strălucirea inconfundabilă a bucuriei de a trăi. […] Spectacolul a fost magnific, fără discuţie, căci autopreţuirea fără fisură a Ninei Cassian a ferit-o de meschinărie şi de ranchiună şi a aureolat-o cu un fel de generozitate aparentă – nimic altceva decît o mare, insaţiabilă sete de viaţă, cum rar se întîlneşte”.[i] Pentru un cititor vigilent, însă, această aureolă e din ce în ce mai fisurată. Consemnările cu pretext socio-profesional ale diaristei adaugă, nu o dată, tuşe îngroşate unui autoportret din care nu lipsesc meschinăria, invidia, spiritul vindicativ. Pe măsură ce vizibilitatea artistei ce se crede excepţională creşte, şi micile sale războaie (de clasă sau de castă?!) se poartă cu din ce în ce mai multă înflăcărare. Paginile de jurnal nu contenesc, desigur, să îi clameze inocenţa şi să o transforme în victima predilectă a atacurilor celor mai diverşi ‚îndrumători” sau „diriguitori” culturali: „Mi se întîmplă din nou tot felul de lucruri contradictorii: duşuri calde şi reci. Sînt sătulă. Clica infamă de carierişti trebuie dinamitată. Dar cum? Tot felul de personaje dubioase ne terorizează ca să-şi asigure spatele, să-şi facă uitate greşelile mai mari sau mai mici, din trecut şi din prezent.”

În tonuri cînd calde, cînd reci sînt schiţate şi figurile marcante ale regimului. Unele sînt memorabile, deşi, cel mai frecvent, apăsarea penelului ţine de afectele – după caz, măgulite ori jignite – ale artistei. Un exemplu elocvent: în noiembrie 1948, Nina ajunge pentru prima dată la un bal la palat. Cu toate că e conştientă de precaritatea propriei condiţii, trăieşte totul cu o bucurie ce luminează şi nuanţele percepţiei protipendadei pe care nu o poate ignora: „Aseară la Palat, eu în rochie lungă, neagră şi argintie, cercei şi pantofi verzi. Totul de împrumut! De altfel, e primul bal din viaţa mea. Am dansat vals pe o podea lunecoasă de marmoră, cu candelabrele rotindu-mi-se în ochi (…) Mă uitam de asemeni la Ana Pauker şi am simţit-o modestă şi mare şi luptătoare adevărată. E maiestuoasă în simplitatea ei.” Cîtă vreme Nina e plină de speranţa realizării sociale ori culturale, corifeii momentului îi apar, similar, în culori cît se poate de luminoase. Dacă diarista înregistrează mai multe asemenea consemnări, mistificate de un oportunism pe care, totuşi, nu şi-l recunoaşte, memorialista intervine adesea pentru a-şi susţine disidenţa continuă, deşi camuflată în spatele unei retorici în fond precaute. A se vedea, din acest punct de vedere, inserţia unor eboşe de portret (updatate ironic abia după stabilirea în America), precum acest „Portret între stupoare şi hilaritate: Mihai Novicov”, strecurat, fără nicio reticenţă psihologică ori scripturală, între însemnările din iulie 1950 interesate îndeobşte de inconvenienţele rutinei maritale: „Rus alb, aristocrat, devenit revoluţionar, cu şuviţă maiakovskiană pe frunte, fost matematician – a rămas celebru pentru distorsiunile lui lingvistice. «L-au primit cu turle şi sobe», «o situaţie ahotică» (la naşterea unui copil al său), «o chichineaţă», «vrabia Mihai Viteazul» (unele i se mai şi atribuiau),  nemaipomenind de puternicul lui accent «băsărăbenesc». Şi acest personaj era unul dintre cei mai puternici «îndrumători»! Fără să aibă masca sumbră a unui Răutu sau Moraru, ne chinuia jovial. Persiflînd-o pe Maria Banuş, zicea: «Ţie-ţi vorbesc, Americă, dă-te jos din biserică!», fiind probabil foarte încîntat că a găsit o rimă în româneşte. (…) Oricum, clovnul drapat în «băiat simpatic», «Mişa» Novicov nu avea nicio autoritate decît pe aceea investită în el de atotputernicul criminal în domeniul culturii, Leonte Răutu…”.

Cînd, dimpotrivă, diarista se simte supusă „hărţuielilor” justificate de invidie, vituperează fără ocolişuri împotriva conducătorilor din lumea culturală. Lungimea şi înflăcărarea notelor diaristice variază, desigur, în funcţie de păcatele acestora din urmă, deşi completările memorialistei susţin întotdeauna motivaţiile tinerei femei sau chiar le interpretează într-o cheie disidentă. Iată, spre edificare, o notă scurtă, datată Sinaia, iunie, 1951: „Ieri, întorcîndu-ne de la cinema, Moraru mi-a spus atîtea prostii că mi s-a făcut greaţă. Ce tip infect şi vanitos – de un mare neant intelectual!”. După douăzeci şi cinci de ani, scriitoarea adaugă Repetiţii şi completări menite nu atît a clarifica sursa enervării Ninei pentru atenţiile exagerate ale activistului, cît a sugera ideea disidenţei de fond a actelor ei: „Despre Nicolae Moraru se înfruntau două păreri. Una că ar fi un fanatic nociv, alta că ar fi o canalie nocivă. În ambele cazuri, nocivitatea era factor comun. […] «Poemul furios» despre care pomenesc într-una din paginile precedente[ii] îl dedicasem «tovarăşului Nicolae Moraru», deşi nu fusese scris exclusiv cu gîndul la el, tocmai pentru a limita (de frică) adresa poemului. Cuprindea strofe ca aceasta (ştiu că le tot repet): «Casa noastră s-o ferim de spargeri/ am fi vrut, dar s-au făcut efracţii./ Ieri cădeau tovarăşii în carceri,/ azi ne cad poemele-n redacţii» – exprimare subversivă, fără îndoială, în anii aceia, ascunsă între manuscrise, dar nu ruptă.” La fel de emblematică este şi o consemnare mai extinsă din august 1952, realizată după apariţia unei cronici defavorabile în „Viaţa românească”, şi anume „O manifestare virulentă a formalismului”, pe care o semnase Paul Georgescu: „Nu-mi pot reveni. E ceva atît de strigător la cer, de nefundat, de neargumentat şi de înverşunat, pamfletar – încît nu ştiu ce să fac. Să mă adresez tovarăşului Dej? Să-i strig despre teroarea care domneşte în lumea literelor şi artelor? Despre regimul dictatorial introdus de Ofelia? Despre bunul plac neprincipial al şelmarilor, morarilor etc.? Despre speţa parazitară, feroce în despotism, şi crasa ignoranţă a «îndrumătorilor» ? Să lupt? Să mă sinucid? Să mă las de meserie? Să mă resemnez? Ce să fac? E în mine un urlet mut care-mi sfîrtecă măruntaiele. Impostura şi necinstea au mai avut un succes. Ce să fac? Unde să mă duc? Cui să-i cer dreptate? Sînt profund demoralizată.” În mod evident, suita de lamentaţii rămîne fără un răspuns cert. Dar intervenţiile imediate ale memorialistei, datate „August 1977”, respectiv „New York 1989”, îi sprijină cauza la fel de ardent: compară „exerciţiile de adaptare” proprii cu „versurile groteşti” ale lui Baconsky (în evidentul dezavantaj al celor din urmă), înfierează perversele obişnuinţe de receptare din epocă şi mai ales încearcă să justifice, fără prea mult succes, ceea ce numeşte „drama terorizării mele” artistice.

Pare astfel că şi relaţia cu Partidul a femeii cu diverse veleităţi creatoare evoluează în termeni similierotici. Gheorghe Grigurcu, în inclementele sale Exerciţii de adevăr, punctează foarte bine această corespondenţă afectivă: „Erosul pîrjolitor al Ninei Cassian, nedispus a omite nimic, s-a extins prin urmare şi asupra Partidului Comunist.[…] Indiferent dacă resimţea sau nu o plăcere «patologică» în «teroarea fizică şi morală», în acceptarea complice a «faptelor negative», de kafkiană alură, concupiscenta poetă a nutrit faţă de partidul ultraabuziv, care a sfîşiat obştea românească şi i-a decimat cultura, o atracţie de care era… integral responsabilă. Erotică până în vîrful unghiilor, Nina se simţea cu atît mai atrasă de funestul idol cu cît constata că nu e suficient de agreată, de « evidenţiată ».” Criticul nu duce lipsă, fireşte, de probe incriminatorii: „Dar Erosul alunecat (împlinit?) pe făgaşul Partidului pe care-l vădeşte Nina Cassian conţine şi alte aspecte ce-i acordă un gust picant. Decepţionată de faptul că Amantul suprem preferă alte persoane gata a-l satisface, poeta se « ocupă » de ele în virtutea unei gelozii explicabile, care, iată, nu şi-a curmat impulsul nici după răstimpuri decenale. D-sa nu şovăie a-şi « luxa » rivalii din domeniul Erosului ideologizat, în stilul ce se ilustrează în mod curent în sferele înalte ale conducerii totalitare, unde lupta acerbă pentru putere se află la ordinea zilei. Intriga, acea «elocvenţă a diavolului», după cum o caracteriza Goethe, devine metoda preferată a poetei în cadrul relaţiilor d-sale intrapartinice. Retrospectiv, Nina Cassian se reclamă de la o puritate «revoluţionară» (un alibi!), contrastînd cu foiala infidelilor «cauzei» , a vezi Doamne, carieriştilor”[iii]. Într-adevăr, toate dovezile aduse în acest sens, în cel de-al doilea şi al treilea volum al Memoriei ca zestre (de la frecventa încălcare a etichetei impuse de regim şi adîncirea într-o boemă deplină la discuţiile cu potenţial ostil purtate în diferite cercuri şi asumarea curajoasă a excentricităţii în şedinţe de partid) nu reuşesc defel să convingă. Cititorul tinde să acorde mai puţin credit memorialistei dornice să îşi fasoneze disident mai vechea identitate decît diaristei înregimentate mai peste limitele permise, inclusiv de… codul propriu-zis amoros. Chiar dacă unele notaţii de gen frizează ridicolul absolut – cum se întîmplă cu o notaţie din 1951, referitoare la disputa erotico-politică pe care o are cu unul dintre iubiţii constanţi, Ioji, pe o stradă din Craiova: cînd acesta încearcă, stîngaci, să glumească pe seama lui Stalin, tînăra femeie îl loveşte cu dosul palmei peste gură, şi îşi explică simplu atitudinea: „spontan, nedeliberat, am reacţionat faţă de ceva care mă durea şi care mă lovea în ceea ce credeam, pe drept, sau pe nedrept”. Detectăm, fără doar şi poate, mult mai multă sinceritate în această declaraţie de dragoste partinică, fie ea şi rizibilă, decît în efluviile larmoaiante ale diaristei care îi slujeşte Partidului cu misticism devotat sau în declaraţiile suspecte ale memorialistei care nu pregetă să îşi clameze fie puritatea (livrată uneori cititorilor drept ignoranţă crasă), fie verticalitatea (simplă iluzie, contrazisă flagrant de realităţile materiale sau datele biografice, recunoscute în aceleaşi pagini): „Şi, mai ales, nu puteam fi cumpărată, nu eram amplasată pe valori materiale, nu voiam privilegii (deşi cam invidiam pe acei colegi care călătoreau sau erau apreciaţi de «foruri»)”. Niciun cuvînt, bunăoară, în asemenea consemnări autojustificatoare, despre nenumăratele beneficii primite în schimbul serviciilor culturale prestate în anii ’50. Şi nici despre impasul creator care i s-a imputat mai tîrziu: scriitoarea evită cu aceeaşi încăpăţînare să admită că presupusa marginalizare resimţită din anii ’60-’70 ar putea fi determinată de propria incapacitate de a se reinventa ori pur şi simplu creşte din punct de vedere artistic.

Aşa încît, la capătul acestor confesiuni tricefale, nu putem să evităm o interogaţie simplă: oare nu cumva „tortura morală de diverse grade” experimentată în mod repetat de Nina Cassian are cu totul alte raţiuni decât cele mărturisite făţiş în carte? Răspunsul ne poate servi la formularea unei concluzii întristătoare: pe cît de convingătoare (deşi şocantă!) este autoreprezentarea strict feminină[iv] din Memoria ca zestre, pe atît de neconvingătoare (deşi pretins onestă!) se dovedeşte încercarea autoarei de a-şi prezenta avatarurile existenţiale drept un lung, chinuitor proces de dezvrăjire ideologică.

Note:

 

[i] Tania Radu, în Omul inexistent, în „Revista 22”, nr. din 30.11.2005, disponibil pe http://revista22online.ro/2238/.html )

[ii] „Am aflat cu un regret scurt şi superficial că poemele mele pentru Partid au căzut şi la «Almanahul» din Cluj. Drept care, alaltăieri, a izvorît din mine un mic poem furios, nu prea rău, la adresa neghiobiei şi a laşităţii celor care taie şi spînzură în poezie” (notaţie din Sinaia, 1951);

[iii] Gheorghe Grigurcu, Exerciţii de adevăr, Editura Timpul, Iaşi, 2011, pp. 145-148;

[iv] Într-un studiu recent pe această temă, Raluca Bibiri arată dificilul proces de edificare identitară al Ninei Cassian, plecînd atît de la datele psihanalitice oferite de biografia scriitoarei, cît şi de la statutul inferior al femeii în epoca imediat postbelică (Autoreprezentarea feminină: o psihanaliză culturală, Editura Universităţii din Bucureşti, 2014).

Revista indexata EBSCO