Jan 19, 2018

Posted by in Comentarii Critice

Adrian Dinu RACHIERU – Alexei Mateevici, după un veac

 

Reactualizat spectaculos, meteoricul Alexei (Alexie) Mateevici (1888-1917)  n-a avut norocul longevităţii; altminteri, îndrăznea o profeţie G. Călinescu, „ar fi fost un poet mare”. S-a stins la 29 de ani, înainte de întregirea hotarelor, aşteptînd încrezător „soarele renaşterii” (cum se mărturisea într-o scrisoare expediată din Zaim, din „inima Buceagului”, către Ioan G. Pelivan, în octombrie 1906; şi iscălită Alexeiu Matveeviciu). Creaţia sa poetică este de mică întindere, „cîntăreţul basarabean” avînd „multă dragoste” pentru poporul părinţilor, încercînd a-i descătuşa „puterile minţii şi ale inimii” (v. Ce ne trebuie nouă?, 1906). S-a născut la 16 martie 1888, la Căinari, în fostul judeţ al Benderului, în familia preotului Mihail, fiind primul copil. Va urma seminarul teologic din Chişinău (1902-1910) şi Academia Kieveană (cu întreţinere sinodală); firesc, va debuta (sub pseudonim) „atacînd” Chestia preoţească în gazeta Basarabia (tot în 1906). Interesat de viaţa religioasă şi tipăriturile bisericeşti va risipi numeroase articole; exegezele teologice nu puteau lipsi din aria preocupărilor sale, dar Alexei Mateevici se va afirma şi ca traducător ori culegător de folclor, cu cercetări etnologice. În iunie 1914 îşi susţine examenul de licenţă, avînd ca subiect (temă propusă de către profesorul P.P. Kudraiţev) Concepţia religioasă-filosofică a lui G.T. Fechner, stăpînind „ca un nativ” limba germană, cum ne informează Mircea Coloşenco. Devine preot militar un an mai tîrziu, pleacă pe frontul galiţian, apoi pe cel românesc unde va contracta fatala febră tifoidă. Moare la 13 august 1917, la Chişinău, lăsînd neamului o vibrantă odă închinată limbii, o poezie-manifest, un veritabil discurs identitar (am spune azi). Acea „serie de definiţii” (observase G. Călinescu), evident metaforice, funcţionează ca o reacţie nucleară (cf. M. Cimpoi). Iar postumitatea lui Mateevici stă sub „mirajul unei poezii”, pe care E. Lovinescu, cercetînd-o la pachet (alături de creaţiile lui Ion Buzdugan şi Pan Halippa, ca „dovezi de continuitate culturală”), o găsea „citabilă”.

Pe cînd „studenţea” la Kiev era interesat, în cadrul societăţii Deşteptarea, de „folklorul românilor noştri”; cu privirile „îndreptate la deşteptare” aştepta mărturisitor „venirea zorilor”, înţelegînd că românimea basarabeană află în cei de dincolo de Prut „fraţi de luptă”. Şi că nu e vorba de „două viţe cu totul deosebite”. Încît, veghind „la straja intereselor naţionale” şi-a asumat, cu versificări îndemînatice şi suflu profetic, greul unui grai sperînd în învierea lui, anunţînd un nou început. Veneticii „ne-au încălecat”, s-au vărsat „mări de sînge” iar păstrarea limbii pare un miracol. Preotul Mateevici va cunoaşte (şi recunoaşte) o „foamete de cărţi în limba mumă”. Şi după o prelungă pauză lirică (1914-1917), confiscat – bănuim – de experienţa frontului, va dovedi, tot pe front fiind (zona Tecuci-Mărăşeşti), o teribilă febrilitate creatoare, răscumpărîndu-şi tăcerea.

Este de admirat vizionarismul său social, nimbat de un creştinism cosmic. Vara, fiind „mai slobod”, va lucra „din răsputeri” (aflăm dintr-o epistolă) pentru cei ce ţin ţara (v. Eu cînt). Ascultînd Glasul vieţii, el nădăjduia, oracular, în înfrîngerea robiei „bietului plugar” şi, desigur, proorocea „înviorarea ţării”. Dealtminteri, prima poezie publicată era intitulată Ţăranii. Acest Homo christianus, cum l-a văzut Mihai Cimpoi, adevărată figură apostolică, credea în valoarea religioasă a vieţii. Ca poet „mărturisitor”, pledînd înflăcărat pentru drepturile naţionale, recunoscînd „sfinţirea cu sudori” a gliei prin truda robilor pămîntului va sugera chiar o „împămîntenire”: natura divină se răsfrînge binefăcător, caută „răsunetul” comuniunii, află o existenţă concretă în omenire (fie şi ca „împărăţie căzută”). Christos, aşadar, e o măsură vie, în simbolismul luminii desluşim urme tolstoiene (marele rus fiind frecventat asiduu), memoria, individuală sau colectivă, poartă aceste însemne (valori) morale. Poetul desfăşoară un discurs liturgic, în cheia predicilor (cf. Ana Bantoş), încît scoaterea din uitare a liricii religioase într-un timp ateu, dezvrăjit, ne-ar oferi un Mateevici integral, recuperat cu întreaga „roadă” a gîndurilor sale. Din păcate, constatăm, nici scrierile în limba rusă (rămase netraduse) n-au stîrnit interesul exegeţilor pentru acest „autor bicefal” (cf. Mircea Coloşenco)*), rămînînd „în aşteptare”.

Sensibilizînd colectivitatea (trezită din letargicul somn al nepăsării), vizionarul Mateevici vrea, de fapt, recuperarea memoriei, veritabil patrimoniu. Or, echivalenţa memorie / grai coboară în vremea „vechilor cazanii”, îndepărtînd colbul, slimul, mucegaiul etc. „În adîncuri înfundată”, limba trebuie să-şi recapete „zgomotul de slavă” şi să conducă la unire: „Jale mi-i că moldovenii/ Încă nu s-au înfrăţit” (v. Frunza nucului). Cîntecul şi plînsul neamului află în limbă adăpostul Fiinţei (în limbaj heideggerian). Dar acest testamentar poem imnic, avînd destinul capodoperei se cuvine analizat în complementaritate cu poemul lui A. Mureşanu şi, negreşit, într-o subtilă continuitate cu Eminescu, cum demonstra temeinic Dumitru Irimia. Să reamintim apoi că, aflat la Chişinău, preotul Mateevici va citi Limba noastră la şedinţa festivă a cursurilor pentru învăţătorii moldoveni (18 iunie 1917), fiind întîmpinat cu o „ploaie de aplauze”, cum mărturisea Elena Alistar, directoarea Liceului Eparhial de fete; capodopera sa a fost publicată imediat în gazeta Cuvînt moldovenesc (nr. 49/21 iunie 1917), încetăţenindu-se ideea că ar fi autorul unei poezii doar. Tonul mobilizator al odei închinată Limbii pune în discuţie, cu patos şi militantism, destinul fiinţei naţionale. Poetul-preot denunţă o stare de fapt, invocă „vechi izvoade” şi înţelege că limba, reînviată, „trebuie mult să ne îmbărbăteze”; altminteri, ştergerea urmelor („ce-a mai fost pe-aici şi nu-i”, spunea cu un alt prilej) înseamnă un atentat la identitate.

Examinînd, pe urmele altora, soarta capodoperei vom recunoaşte că, în timp, foarfecele cenzurii a intervenit, izbindu-ne, şi în acest caz, de „blestemul croşetelor” (strofa a VII-a fiind cea vizată de vigilenţa „bodiuliştilor”); s-a pledat, îndreptăţit, pentru un Mateevici integral, recuperîndu-se poezia ecleziastică. Mateevici a înţeles că miracolul rezistenţei limbii, în absenţa mişcării de emancipare, nu ajunge. Avertismentul lansat în poema Basarabenilor (Mărăşeşti, 10 iulie 1917) nu îngăduie echivocul; pătrunsă de fior mistic, poezia cere imperativ-salvator apariţia unui proroc: „Să ştiţi: de nu veţi ridica/ Din sînul vostru un proroc, În voi viaţa va seca,/ Zadarnic soarta veţi ruga,/ Căci scoşi veţi fi atunci din joc/ Şi-ţi rămînea făr’ de noroc”.

Ca spaţiu periferic sau, mai exact, ca răscruce interculturală, Basarabia e condamnată la martiraj, la un „destin hristic”; revenirea spectaculoasă la românitate e chiar salvarea, ieşirea din înstrăinare, lichidînd grava polarizare moldovenism/ românism. Mateevici era ferm: „N-avem două limbi şi două literaturi, ci numai una, aceeaşi cu cea de peste Prut”. Vorbele lui, învederînd o adevărată religie a limbii n-au temperat zelul strategic al ficţionarilor, inventînd moldoviniaska. Lupta cu aceşti „rătăciţi”, ignorînd Istoria şi atentînd la memoria neamului continuă. O lectură în paralel pe filiaţia Mateevici-Vieru, propusă de Ana Bantoş, punea în evidenţă tocmai tranziţia de la memorie la Istorie [v. Limba română, nr. 1-4 (163-166) / 2009, p. 94-103] şi grija de căpătîi pentru graiul matern, chezaş al fiinţării şi rezistenţei într-o vreme care aruncă identitatea în criză. Prin vocea lui Mateevici, Basarabia, confruntată cu vitregiile Istoriei, îşi strigă, dureros, înstrăinarea. Oda poetului-preot rămîne o bornă axiologică şi un semnal de alarmă (actual, din păcate), nicidecum o curiozitate regională sau un text îmbătrînit, cercetat în răstimpuri cu pioşenie muzeală.

*

Discutînd cîndva Despre obiectivitate în jurnalism, Andrei Pleşu ataca şi „grava problemă a limbii române”, notînd sarcastic că „patriotismul sarmalelor” eclipsează, la noi, patriotismul limbii. Şi că asistăm la întronarea unui nou limbaj de lemn (neologistic), chiar dacă, prin naturalizare, neologismele, ca efect benefic, „dezmorţesc” limba. Sîntem însă martorii unui fenomen îngrijorător. Limba, un organism viu, în prefacere, suportă în ultimele decenii, dincolo de invazia anglicismelor, un alarmant proces de sărăcire şi „birjărire” (ar spune Constantin Călin), acompaniind explozia vulgarofilă. Degradarea vieţii societale, dezinhibarea limbajului odată cu erupţia libertară (întreţinînd iluzia permisivităţii) au încurajat acest atentat, impunînd, pe vectorul globish, o limbă corcită (aşa-zisa romgleză), împănată cu înjurături neaoşe. Încît ne întrebăm: o mai fi „dulce şi frumoasă” limba ce-o vorbim? S-ar impune, credem, o largă dezbatere privind soarta limbii române, în impas, supusă agresiunilor de tot felul, să recunoaştem, pe ambele maluri ale Prutului. Şi nu doar în şcoală, cu acele manuale „obeze”, găzduind un „galimatias informaţional” (cf. S. Marcus). Fiindcă limba e chiar sufletul neamului. Or, în aste vremuri potrivnice, forţele adverse, fie din exterior (tăvălugul globalizării, ca proces inevitabil, în primul rînd), fie din interior (limba română umilită, „funcţionînd” ca „limbă străină” pentru atîţia români!), constituie o ameninţare cît se poate de reală, primejduind fiinţa neamului. Patriotismul limbii, clamat în atîtea ocazii, nu e vorbă goală!

Deşi „carte de boierie” a unui neam, cum ne reamintea Caragiale, limba – o moştenire sacră şi o fiinţă vie, modelînd sufletul colectiv – e astăzi cumplit maltratată, uitînd – cu vinovăţie – de vechiul îndemn al lui Kogălniceanu de „a ne ţine de limbă”.

*) Comentînd Poezia axiomă a lui Alexei Mateevici (v. România literară, nr. 45/2017, pp. 16-17), text publicat şi în Limba română (Chişinău, nr. 4/2017), Mircea Coloşenco se răfuieşte (răutăcios) cu „istoriografia locală” a lui M. Cimpoi, refuzînd ca „sigiliu definitoriu” sintagma de homo christianus. El afirmă că, după 1914, Mateevici şi-ar fi schimbat tematica, „fiind un vector occidental spre Universalitate”! Ceea ce ar rămîne, credem, de demonstrat…

Revista indexata EBSCO