Jan 19, 2018

Posted by in Cronica literara

Dan MĂNUCĂ – Între estetică și comparatism

 

Îndată după sfîrşitul celui de al doilea război mondial, Facultatea de Litere a Universităţii „Al. I. Cuza” începea a fi prinsă în tentaculele primitivismului cultural al bolşevicilor moscoviţi. Călinescu plecase la Bucureşti, Cioculescu fusese dat afară. La fel şi Petru Caraman, Dan Simonescu, Teofil Simenschy. Cîştigînd concursul, titular al catedrei de estetică filozofică va fi numit Victor Iancu. Era în 1944. Nu va rezista însă, nici el, decît pînă în 1947, cînd cade victimă aceleiaşi comisii de epurare condusă de cîţiva foşti ilegalişti. Puşi pe răfuială cruntă. Unul dintre aceştia, ginere al lui Ibrăileanu, nu scrisese, şi nici nu va scrie vreodată, măcar cîteva rînduri despre cutare scriitor. Ne va preda, în schimb – răsplata jertfei patriotice – un aşa zis „curs” despre epoca marilor clasici, pe care îl împăna cu glume deşucheate şi cu vulgarităţi la adresa puţinilor supravieţuitori ai masacrului, între care Alexandru Dima sau N. I. Popa.

Victor Iancu rămăsese un exemplar ce trebuia aşadar extirpat. Şi s-a procedat conform reţetei cominterniste, fiind trimis, pentru re-educare, „la munca de jos”. De unde a fost extras după moartea lui Stalin, încredinţîndu-i-se un post didactic la Institutul Pedagogic din Timişoara. Este cert că acest traseu accidentat l-a marcat profund şi i-a îngrădit posibilităţile de exprimare în presa vremii. Format la universităţile din Viena şi Munchen (aici susţinuse, cu succes, un doctorat, în 1938), era înclinat, firesc, spre estetică şi comparatism. Teza de doctorat dezbătuse „însemnătatea formei în estetică”.

Întors în ţară, evenimentele culturale îl determină să se îndrepte către un cîmp neaşteptat, acela al aderării la principiile Cercului Literar de la Sibiu. Este prea cunoscut manifestul lansat de membrii acestuia. Sprijinul autoritar vizat era al lui Lovinescu, personalitate cultivată de ardeleni chiar dinaintea raptului de la Viena. În 1942, Victor Iancu se alăturase celor care îl omagiau pe criticul sexagenar. În paginile care au apărut în „Societatea de mîine”,Victor Iancu apreciază, cum era de aşteptat, că Lovinescu se situează în descendenţa lui Maiorescu mai ales prin aspectul deontologic al criticii sale. Datorită acestuia, el ar fi contribuit substanţial la „introducerea spiritului occidental în critica literaturii româneşti”.

Citatul l-am extras din Studii de literatură şi estetică, ediţie îngrijită de Sorina Nevodenszki, prefaţa de Alexandru Ruja (Timişoara, Editura Universităţii de Vest, 2010, 230 p.).

Victor Iancu îşi întemeiază aprecierea pe argumente de ordin teoretic: sesizarea valorii estetice fiind de domeniul relativului, cumpănirea acestuia o realizează desăvîrşirea gustului. Iar în judecăţile sale literare, Lovinescu ar fi dovedit mereu un echilibru de tipul moralismului clasic. Rezerve serioase are însă Victor Iancu în ceea ce priveşte atitudinea criticului faţă de literatura ardeleană, pe care ar fi acuzat-o de cantonare în sămănătorism. Replica lui nu întîrzie defel: nu sămănătorismul este „congenital” acesteia, dar „spiritul înclinat spre obiectivitate”, ilustrat de romanele lui Rebreanu. Şi tînărul polemist mărturiseşte că nu a văzut niciodată în principiile sămănătorismului decît „posibilităţi minore de creaţie artistică”. Cum criticul sburătorist susţinuse, mai departe, că o carenţă a literaturii scrise în Ardeal ar fi ignorarea realizărilor literaturii franceze, Victor Iancu este de părere că un contra-argument puternic faţă de această alegaţie este influenţa benefică a literaturii germane, care a facilitat formarea lui Maiorescu şi Eminescu, apreciaţi drept două vîrfuri valorice ale scrisului nostru.

Victor Iancu se înscria astfel în disputa îndelungată asupra dimensiunilor aşa numitei „geografii literare”, fără însă a intra în detalii războinice. Polemica sa este nu numai civilizată, ci dusă pe tărîmul argumentelor de ordin estetic. Era pregătit, prin urmare, să se alăture cerchiştilor sibieni, aceia care, peste un an, vor lansa manifestul intitulat Ardealul estetic. Victor Iancu se afla printre semnatari, alături de Cornel Regman, Radu Stanca, Ion Negoiţescu ş.a. Drept urmare, în 1944, Victor Iancu semnează articolul Idei şi atitudini estetice în Ardeal, ale cărui argumente demonstrează cît de persistente au fost dezbaterile tinerilor polemişti. Victor Iancu aduce în discuţie ceea ce el numeşte „atmosfera pragmatică atît de caracteristică vieţii româneşti din Ardeal”. Sub semnul căreia ar sta şi aceste „idei şi atitudini estetice” de după 1920, promovate de Lucian Blaga, Emil Isac, Liviu Rusu, Radu Stanca, Ion Oană. De această dată, pragmatismul ar fi luminat de „zorii unei conştiinţe filozofice”. Autorul eseului se dovedeşte, o dată în plus, un adversar al implicării conjuncturalului în judecata de valoare, situîndu-se pe o poziţie nu departe de aceea a lui Tudor Vianu, conducătorul „şcolii de la Bucureşti”, al cărei ucenic se consideră Victor Iancu însuşi. Precum mentorul său, susţine că s-a format în spiritul şcolii fenomenologice germane, de la care ar fi învăţat să fie „adept al unei autonomii estetice atenuate”.

Blaga a fost, alături de Vianu, cel care l-a călăuzit pe Victor Iancu spre investigarea „morfologiei stilului”. În 1943, cînd apar Nebănuitele trepte, el scrie pagini de fină analiză, întemeiată pe o viziune integratoare: liricul, dramaticul şi filozoficul nu reprezintă, la autorul noului volum, „domenii autonome”, dar „tot atîtea posibilităţi de manifestare ale unui spirit deplin unitar în adîncurile sale”. Drept urmare, se apreciază că poezia poate fi judecată nu neapărat în contextul celorlalte două ramuri ele operei blagiene, ci prin ea însăşi, deoarece substratul filozofic ar fi identic. Aşadar, principalelor volume ale poetului li se investighează caracteristica zisă esenţială, începînd cu Poemele luminii. Aşezat în familia lui Eminescu şi a unor poeţi germani precum Hölderlin sau Rilke, poetul român s-ar remarca prin îmbinarea dimensiunii metafizice cu meditaţia detaşată asupra autobiografiei existenţiale. De aici, concluzia că, în noul volum, Blaga s-ar fi detaşat de expresionismul anterior, din care a conservat ceea ce i s-a părut „durabil”, îndreptîndu-se „spre o contemplativitate aproape clasică”. Concluzia ar fi aceea potrivit căreia Nebănuitele trepte „se încheagă într-o atmosferă de profundă intimitate, căreia poetul a reuşit să-i dea o expresie de o impunătoare delicateţe”. La această încheiere, exegetul a ajuns nu fără a fi invocat, în prealabil, cîteva premise teoretice.

Acestea îl vor ajuta pe Victor Iancu să aproximeze şi locul lui Eminescu în lirica universală, şi să regrete, totodată, că nu exista atunci, în 1964, cînd a apărut studiul în cauză, o privire de ansamblu asupra receptării acesteia pe teren românesc. Dovedind că urmărea atent viaţa noastră literară, Victor Iancu crede că, înainte de toate, se cuvine a stabili jaloanele esenţiale ale acestei receptări, pentru ca abia după aceea să se poată trece la receptarea cu deosebire în plan european. Nici aceasta nu i se pare însă acceptabilă dacă nu se trece de simpla etichetare de „poet romantic”. Prudent se arată Victor Iancu şi în ceea ce priveşte raporturile cu romantismul francez, subliniind că, aşa cum îndeobşte este apreciat, poetul român se apropie cu mai multă îndreptăţire de romantismul german, fără a putea fi neglijate trăsăturile specifice întregului romantism european.

Nu sînt caracteristici tocmai noi, dar Victor Iancu le argumentează succint şi temeinic, aducînd în sprijin motive, corelaţii, influenţe filozofice ş.a.m.d. Se sprijină, din nou, pe textele lui Tudor Vianu nu numai din simpatia, amintită, a discipolului faţă de maestru, ci şi datorită sugestiilor oferite de acelaşi fond spiritual german comun. Nu-l citează pe G. Călinescu decît cu totul în treacăt şi oarecum din vîrful buzelor. Şi aceasta, presupun, pentru că fostul lui coleg de la universitatea ieşeană nu se înscria în preceptele, foarte agreate, ale aplicării unei „conştiinţe estetice”. Altfel spus, ale subordonării faţă de o grilă teoretică. Deoarece critica literară ar trebui să fie subordonată teoriei şi esteticii, aşa cum susţinuse într-un articol din 1939, intitulat Obiectivitatea esteticei şi sensibilitatea artistică. Ea ar fi datoare, deci, să afle „caracterul obiectiv al structurii” unei opere. Nu trebuie să ne lăsăm înşelaţi de folosirea termenului de „structură”, acesta fiind sinonim, la Victor Iancu şi la esteticienii pe care îi citează mereu, cu acela de „formă”. Nu în zadar teza sa de doctorat se intitula Die Bedeutung der Form in der Asthetik (Însemnătatea formei în estetică). Traducerea unor fragmente din lucrare a apărut în revista sibiană „Saeculum”, din 1943 şi 1944, fiind reluate în antologia de faţă. Din care extrag un citat semnificativ: „legea de fundamentare specifică a operei de artă, în cazul pozitivării estetice valorilor, se va afirma în modul următor: o temă estetic indiferentă sau chiar urîtă, prin ‚veracitatea’ reprezentării devine interesantă sau caracteristică şi în armonie cu frumuseţea ei formală şi cu expresivitatea ei psiho-vitală, îşi pierde accepţiunea indiferentă sau negativă. În acest fel, se stabileşte, în cuprinsul operei de artă, o coordonare de valori, ce merge pînă la o fuziune totală. Din o serie se produce astfel un complex unitar de valori”.

Cît se poate de limpede că ne aflăm în terenul teoriilor despre legăturile dintre „fond” şi „formă”, zdruncinate serios abia de şcoala formalistă rusă şi apoi de structuralism. Dar structuralismul va pătrunde la noi abia către finele anilor şaizeci ai secolului trecut, iar formalismul şi mai tîrziu. Iar Victor Iancu nu avea cum să le accepte, chiar dacă le-ar fi cunoscut. Este ceea ce reiese şi din studiile lui Victor Iancu reunite într-o culegere anterioară, De la estetică la literatură comparată, îngrijit de Mircea Popa, Elena Jebelean şi Elena Torje (Timişoara, Editura Universităţii de Vest, 2006).

Ediţia alcătuită de Sorina Nevodenszki readuce în actualitate figura unui intelectual din stirpea umaniştilor, formată cu deosebire sub oblăduirea lui Tudor Vianu, de felul lui Edgar Papu ori Zoe Dumitrescu-Buşulenga. Iar postfaţa lui Alexandru Ruja scoate în evidenţă meritele unui precursor al filologiei timişorene.

Revista indexata EBSCO