Jan 19, 2018

Posted by in Proza

Loredana A. ȘTIRBU – Oglinda Gorgonei

 

Din  locul în care sînt văd pînă departe, acolo unde pădurea  urcă domol pe coamele dealurilor în satele vecine. Pămîntul este umed, zilele trecute a plouat în reprize iar soarele nu a fost suficient de prezent ca să-l usuce. Mi-am pus sub fund o carte, ca să nu îmi fac o pată pe rochie, nu că aş fi eu cine ştie ce mironosiţă, dar dulapul meu nu dă pe dinafară de plin. Rochia asta pe care o port azi e din lînă, cam veche şi scămoşată, odată de un verde pal are acum o nuanţă nedefinită, dar nu-mi  permit să fac mofturi. Multe din prietenele mele  o duc şi mai rău. Noi avem noroc că tata este angajat la stat şi salariul este mai mare, în plus nu trebuie să plătim niciodată cînd mergem cu trenul.  Iar ăsta e un avantaj mare, spune el.

 

Ida, fata vecinilor noştri, e subţirică cu tenul alb ca un porţelan,   părul negru sîrmos îl poartă prins în două cozi împletite. Stă lîngă mine, îşi ţine capul sprijinit în palme. E mai isteaţă ca mine, ca să poată sta tolănită a adus o cergă mică de acasă. În timp ce stă pe burtă îşi bîţîie picioarele.

– A venit tata aseară. Am văzut că-i supărat, dar nu a vrut să îmi spună de ce. Ce s-o fi întîmplat? Ida mă priveşte întrebător.

– De ce mă întrebi pe mine? Nu-s ghicitor în stele .

– Nu, dar tu ştii toate bîrfele şi noutăţile. Păi nu spune nea Ion mecanicul toate veştile cînd opreşte în staţie? Plus călătorii.

– Nu trag cu urechea la ce spun oamenii, dar se mai întîmplă să aud fără să vreau cîte ceva. Toată lumea vorbeşte despre război, şi despre schimbări. Mai nou i-am prins de cîteva ori pe ai mei vorbind în şoaptă. Nu am reuşit să aflu despre ce.

– La fel fac şi ai mei. Iar ce mi se pare ciudat este că tata merge des în oraş, uneori lipseşte zile întregi. O întreb pe mama de el, unde e, cînd vine, dar îmi răspunde evaziv. Nu-s proastă, Margo. Unde mai pui că încep să dispară lucruri din casă. Ştii tabloul ăla de Grigorescu?

-Care, Fata cu mărgele roşii?

-Da. A dispărut, plus tapiseriile vechi şi o parte din tablourile de pe hol. Cînd i-am întrebat pe ai mei unde sînt, au început să dea din colţ în colţ. Pînă la urmă mi-au spus că le-au dus la un evaluator la Cluj.

-Ciudat. Spun asta încercînd să leg lucrurile în mintea mea.

– Bine, hai să mergem  la mine să vezi ce mi-a adus tata de la oraş.   Şi acestea fiind zise îşi strînge cerga şi o ia înainte printre meri.

Aud trenul, tata este deja pe peronul gării ca să îl întîmpine. Nu trec prea multe trenuri pe aici, săptămînal trece unul  singur  dus-întors, vinerea. Dar tata îl salută de fiecare dată de parcă ar fi trenul regal. Cei cîţiva pasageri îi fac bucuroşi cu mîna. Asta este un adevărat ritual. Mecanicul îi face semn, el şi tata se cunosc de mult. De cîte ori opreşte în staţie, mama îl serveşte cu o cană de ceai sau cafea. Uneori  şi cu  prăjitură. Sinceră să fiu, prăjiturile nu sînt atuul mamei, în schimb ciorbele şi tocăniţele… mmm.

Satul nostru ascuns printre dealuri şi livezi e străbătut în aceste zile de un fior anume, un freamăt şi o nelinişte care creşte cu fiecare zi şi asta pînă duminică seara. În curtea şcolii va avea loc Balul Narciselor. Pentru cei care nu  au stat vreodată la ţară nu ştiu cît de important este un bal.  Nu prea poţi face multe ca să te distrezi, duminica mergi cu familia la biserică, iar în restul zilelor se munceşte la cîmp sau în gospodărie. Îmi place toamna cînd merg cu fetele şi femeile la şezători. Cu siguranţă torsul şi ţesutul sînt mai interesante cînd sînt împletite cu poveşti şi bîrfe de prin sat sau satele vecine. Aici zilele de sărbătoare sînt aşteptate de toată lumea cu agitaţie şi speranţă. Ceva se întîmplă….ceva este altfel.

 

Nu avem de mers prea departe, livada se află în spatele conacului în care locuieşte Ida cu părinţii ei. Intrăm prin portiţa din spate. Conacul cocoţat aproape de culme a fost multă vreme un fel de loc misterios pentru mine. Impresionantă prin dimensiuni, construcţia avea un foişor piramidal din lemn, holuri largi de marmură albă şi neagră aranjate ca o tablă de şah. Abia mult mai tîrziu am realizat că aduce mult cu arhitectura caselor din Predeal şi Buşteni. O influenţă austriacă evidentă.

Mama Idei, ne îmbie cu mere dar nu aveam poftă niciuna. Din bucătărie se simte miros de plăcinte. Aşa că mai răbdăm niţel pînă sînt gata. Am aşteptat-o pînă şi-a îmbrăcat rochia adusă de la un magazin exclusivist de la Viena. Tatăl Idei este un om bogat, comerciant din tată-n fiu, are fabrici şi magazine în multe oraşe.      Idei îi stătea bine albastrul acela regal, rochia din catifea fină cu guler de dantelă neagră îi vine puţin mai jos de genunchi şi îi subliniază silueta filiformă, graţioasă.

– Ce spui… îţi place? Apoi se roteşte ca un titirez prin cameră.

– Superbă, aşa ca tine.

– Crezi că o să remarce?

– Cine? Am întrebat făcînd pe proasta, deşi ştiam că era îndrăgostită lulea de Otto Cel Blond. Otto ăsta, era în opinia mea  un tip nesuferit şi îngîmfat  din satul vecin. Iar de cînd cu nebunia asta de rasă ariană devenise şi mai încrezut. Ai lui veniseră de pe  plaiuri germane cu multă vreme în urmă şi munciseră cot la cot cu ceilalţi săteni, dar acum… se credeau mai speciali.

– Cum cine? Îşi pune mîinile în şold şi mă priveşte suspicioasă.

– Numai dacă n-a orbit între timp, dar mă îndoiesc. N-ai tu norocul acesta.

 

 

Se dansează afară în curte, vremea este splendidă, e cald spre marea bucurie a tuturor. Fetele poartă coroniţe de narcise, iar băieţii le au prinse la rever.  Balul Narciselor este o tradiţie aici unde primăvara sînt  cîmpuri întregi de narcise albe.  Cînd eram copil mergeam să le culegem, apoi făceam bucheţele şi le vindeam călătorilor din tren şi asta spre groaza mamei.  Dar ce parfum umplea satul… Şi acum, narcisele sălbatice sînt florile mele preferate.

Rochia mea din şifon alb cu bucheţele mici de panseluţe îmi scoate talia în evidenţă, aşa că nu-i de mirare că simt privirile  bărbaţilor alunecîndu-mi pe corp. Unele sînt jucăuşe, dornice altele de-a dreptul dezgustătoare.

Melodia este una de pe la noi mai ritmată, însă vioara nu a fost acordată şi sună strident, dar dansatorii sînt atît de absorbiţi de dans încît nu-i deranjează. Îl ştiu din vedere pe tînărul care îmi este partener de dans, are palmele fierbinţi lipite de spatele meu din cauze pe care nu mi le explic transpiră puternic şi asta mă irită, îşi lipeşte buzele de urechea mea şi îmi şopteşte nimicuri. Singurul avantaj în toată chestia asta este că am partener şi nu sînt una din fetele care îngroaşă rîndurile pe margine.

Bărbaţii şi tinerii sînt tot mai puţini, războiul care se apropie a făcut ca o mare parte din ei să se înroleze. Mama este foarte îngrijorată, zvonurile care se aud nu sînt din cele mai bune. Situaţia politică a lumii nu se arată prea roz. Ştirile sînt contradictorii, alarmante şi după cum se pare,  Ares va avea din nou cîştig de cauză într-o lume care nu şi-a revenit total după ultimul război.

Tata, este şi el neliniştit, nu vrea să o arate dar îl cunosc. Are o răspundere faţă de noi trei. Doar Firel, prîslea casei nu e afectat de problemele lumii.  Mama spune că singura lui grijă pe lumea asta este să îi scoată ei peri albi.

Tocurile îmi mai intră din cînd în cînd în pămînt, dar asta e una din problemele mele cele mai neînsemnate. Prietenele mele îmi fac semne şi atunci cînd mă uit spre locul indicat de ele, mă ia cu ameţeală. Mai înalt cu un cap decît ceilalţi, îmbrăcat într-un costum alb elegant, aşa cum văzusem într-una din revistele doamnei Adina,  Pasha mă fixa cu privirea.  Aşa îi spuneam eu, Pasha, deoarece mi se părea că umblă ţanţoş ca un paşă. De fapt îl cheamă Alexandru.

 

*

 

Privesc cercurile pe care le face apa atunci cînd piatra îi loveşte luciul. Mai la vale, raţele îşi fac de cap, aparent pare un rai pentru toate orătăniile din ogradă. Este momentul acela din zi în care îmi place să observ natura şi să meditez. Stejarul îmi ţine de umbră, prin ramurile lui nu se vede cerul, e mare si rămuros, un întreg univers pentru furnici şi gîze de tot felul şi un oraş pentru păsări. Pîrîul trece chiar prin apropierea lui şi rădăcinile groase i se văd ieşind din malul lutos. Arunc pietricele plate cît mai departe şi cercurile concentrice devin din ce în ce mai mari.
Plictisită mă întind pe malul bălţii, stau pe burtă cu faţa aproape de apă. Mă privesc atent. Distorsionat chipul meu devine hilar şi grotesc. Cum arăt eu în realitate? Aşa mă vede apa?
Domnul Florescu mi-a spus că filozofia nu este tocmai punctul meu forte şi după părerea lui ar trebui să mă fac doctor, eventual doctor veterinar, deoarece ştie el că eu doftoricesc toate animalele de acasă. Tata şi domnul Florescu sînt prieteni buni, în fiecare vineri seara se întîlnesc să bea un pahar la bufet. Cine ştie ce i-a povestit tata…
Din cauza asta, ca să îi arăt că se înşeală am început să îl citesc pe Platon.  Aşa că iată-mă cu cartea în braţe sub stejarul din ogradă.
E cald. Vacile s-au adunat cuminţi sub un nuc şi pasc scuturîndu-şi cozile ca să alunge muştele. Cîteodată le invidiez, sînt atît de calme, de relaxate. Dina e preferata mea, are un corn rupt de cînd era doar o viţeluşă, un accident nefericit. Mitru m-a lăsat să o hrănesc cu biberonul şi poate de aceea m-am ataşat de ea. Mă urmarea peste tot prin ogradă ca un căţel. Pasha rîde cu lacrimi ori de cîte ori ne vede.
– Ţi-ai luat un ogar pe cinste! Ce rasă e?
– Barzoi! Şi plecam scoţînd limba la el.
– Barzoi sau bărzoi, nu am înţeles prea bine?
Afurisitul, stătea cocoţat pe gard alături de Matei şi fluierau în urma mea în bătaie de joc. Dar ce să te aştepţi de la un puşti de 15 ani şi băiat de primar pe deasupra?
Gîndul la Pasha mă face să oftez. A trecut ceva timp şi băiatul acela obraznic cu pantaloni scurţi şi ochi verzi a crescut, a fost la universitate şi acum… păi acum îmi este tot antipatic. O văd pe mama. Strigă ceva dar nu aud ce spune. Mă ridic în picioare şi răcnesc.
-Vin acum!

*

 

Ce mult s-a schimbat lumea de atunci…  Nu trebuie să mă uit  ca să ştiu că vine spre mine. Partenerul meu îşi cedează politicos şi cu părere de rău locul noului venit.

Îmi ridic privirea spre el şi dintr-o dată mă scufund într-o lume verde, halucinantă.

Nu spune nimic. În mod ciudat paşii noştri urmează melodia fără să conştientizăm asta. Palmele lui mă ard şi mi-e temă că urma lor se va vedea multă vreme pe pielea mea.

– Te-ai transformat într-o domniţă şi încă nu te-am sărutat.

– Parcă povestea era altfel, broscoiul se transformă în prinţ, dar depinde ce versiune ştii tu.

Rîde şi mă strînge mai tare în braţe.

-Ştiam eu că era prea frumos să fie adevărat, temperamentul nu ţi s-a schimbat deloc. Tot bătăioasă, gata mereu de atac.

-Nu-i adevărat, m-am schimbat. Dar cînd sînt atacată ripostez. Ce vînt te aduce acasă?

Pentru o clipă privirea i se întunecă.

– Am să îţi povestesc mîine, dar azi hai să uităm de tot. Uite şi cerul contribuie şi ne oferă un cadru ideal, aş vrea să cred că pentru noi cerul şi-a etalat toate nestematele.

-Un cadru ideal pentru ce anume? Mă prefac, inofensiv de prostuţă.

– Pentru noi, pentru prezent.

Undeva departe se aude un tunet. Nori negri ameninţători se apropie. O să plouă iar.

Revista indexata EBSCO