Jan 19, 2018

Posted by in Proza

Leon-Iosif GRAPINI – Spectacol de muzică și poezie

 

În sala căminului cultural din sus, sau cel vechi, au loc spectacolele susţinute de artişti din ţară, renumiţi sau nu, îndeosebi solişti de muzică populară, dar şi de cei ai locului, actori ai teatrului nescris din sat, talentaţi, în ciuda condiţiei lor de ţărani, şi de copii de şcoală şi de grădiniţă, aceştia din urmă se dau în spectacol din voia dascălilor şi a educatorilor, altfel, de capul lor, ce să caute pe scenă, cu toate că un caz va fi, în căminul cultural cel nou, câţiva copii de şcoală, prieteni între ei, chiar fraţi de cruce, îi vom cunoaşte pe toţi mai târziu, printre care şi copilul cu păr bălai, se vor urca pe scenă de capul lor ca să facă repetiţii, vor juca în piesa tradiţională Banda Jianu, desigur, fără spectatori, un spectator se va găsi totuşi, nu în timpul reprezentaţiilor, ci când vor părăsi clădirea prin geamul spart al unei uşi lăturalnice, un spectator de vază, directorul şcolii, aflat în trecere prin faţa clădirii, cum rânduieşte Dumnezeu lucrurile, îi va chema la el, ţi-ai găsit, de spaimă, micii actori vor fugi care încotro, dar unul trebuie să rămână pentru a da explicaţii, va rămâne copilul nostru, nu este el şeful bandei, dar e cel mai ascultător, fapta lor, după cum o va numi directorul, se numeşte pătrundere prin efracţie şi se pedepseşte conform legii, legea o va aplica chiar el şi pe loc, îi va trage o palmă peste obraz efractorului, strigător la cer, veţi spune, aşa va considera, probabil, şi judecătorul, de vreme ce nu va aplica alte pedepse şi celorlalţi făptuitori în ziua următoare, dimpotrivă, nu va povesti nimănui de întâmplare. Azi suntem spectatori, se reproduc artiştii de la grădiniţă, vom asculta cântece şi poezii, cântă toţi în cor, câte unul, mai răsărit la voce, ar putea cânta şi singur, însă creează animozităţi printre părinţi, să lălăiască şi al meu ştie, poezii vor recita toţi, din acelaşi motiv, pe-al meu nu-l duce capul de nu l-aţi pus să recite, vor recita creaţii lirice cam de aceeaşi întindere, altfel, acela-i mai cu moţ de i-aţi dat ditamai poezia, oricum, ştim că la grădiniţă poeziile lungi se învaţă pe jumătate sau pe sfert, mintea unui copil nu-i suficient de coaptă pentru a reţine tot ce le trece prin cap unor poeţi care nu ştiu să se oprească din scris, cârteli astăzi nu vor fi, interpreţii au şanse egale de afirmare.

Somnul copiilor poate fi liniştit şi profund, lipsit de griji, de aici zicala doarme ca un copil, îngeri coboară şi le stau alături în vis, sau agitat şi întrerupt, încărcat de frământări, monştrii cel mai adesea tulbură visul credulilor. E o noapte senină de primăvară, care leagă sau desparte, cum doriţi, două zile, sâmbăta şi duminica, stelele îşi văd de rostul lor, clipesc neobosite pe cer, luna învăluie satul şi împrejurimile într-o lumină spălăcită, o noapte numai bună pentru un somn adânc şi tihnit, lumea se bucură de o bună odihnă, mai puţin băieţelul din poveste, dacă ne tragem lângă patul său şi aprindem o lampă imaginară, îl vedem culcat la perete, dincolo de trupul mamei, din când în când se întoarce de pe o parte pe alta ori dă din mâini şi din picioare, fruntea pală şi abătută i se încruntă, întrebări necunoscute nouă forfotesc prin mintea cuprinsă de visare, ochii fac rotiri involuntare sub ascunzişul pleoapelor, văd fantasme care îndeamnă la teamă, iar buzele frumos desenate se mişcă sub imboldul unor cuvinte ce se vor rostite, mama se trezeşte în răstimpuri, îl înveleşte cu pledul şi-l mângâie uşor pe cap, are şi ea parte de un somn frământat, ştie ce nelinişteşte odihna fiului, spectacolul de a doua zi. Toată săptămâna a vorbit numai despre asta, a repetat poezia de o ştie ca pe apă, nu s-a poticnit nici măcar o dată, iar seara i-a înnebunit pe căseni cu recitările, cunoaşte pe de rost nu doar poezia lui, ci şi pe ale colegilor de grădiniţă, cum, bănuim, la fel cunosc şi ceilalţi copii, după ce mama i-a pregătit costumul popular, pantaloni şi cămaşă, îndreptate cu fierul de călcat, cingătoare, pălărie şi papuci de lac, şi l-a aşezat pe lada de haine, el l-a verificat bucată cu bucată nu o dată, lasă-l, puiule, îl asigură mama, că-i acolo, nu l-a furat nimeni, vrei să-ţi mai spun o dată poezia, spune-o, la cât a spus-o, încă o dată ce mai contează, bunica îi ţine isonul, spune-o cât vrei, cu cât mai mult, cu atât mai bine, sora copilaşului, care are serbare duminica viitoare, ea este în grupa mare, întreabă, eu o pot recita pe a mea, în seara asta nu, îi taie elanul tânăra femeie, îl poţi încurca pe fratele tău, atunci o spun eu iarăşi pe a mea, sare vesel, dornic şi încrezător băiatul, acum gata, nu se mai poate, e vremea de mers la culcare. În pat, până să adoarmă, a năucit-o pe mama cu întrebările, ce mă fac de uit poezia, oare va fi multă lume, se uită toţi la mine, eu unde să mă uit când recit, sigur vii şi tu, ai pus şi pălăria pe ladă, dacă sar peste un vers, tu unde vei fi, dacă uit o strofă, unde ai zis să mă uit când recit şi multe altele la care mama îi răspunde pe rând, cu înţelegere şi cu dragoste, spre a-l linişti, se pare că nu a reuşit, cu siguranţă întrebările continuă şi în somn, cu ce imagini şi zbateri ne culcăm în gând cu acelea vom păşi pe tărâmul visării.

Dimineaţa, deşi somnul agitat a lăsat urme de oboseală pe faţa băiatului, acesta pare vioi, sprinten şi lipsit de griji şi de emoţii, când a văzut că nu-i chip să doarmă liniştit, Atotputernicul a chemat ceata de îngeri şi a trimis-o să-i alunge întristările şi îngrijorările, să-i îndepărteze gândurile negre şi valul întrebărilor, luându-l sub aripa lor ocrotitoare, merită atâta bunăvoinţă, s-a rugat înainte de a se aşeza în pat, înger, îngeraşul meu, ce mi te-a dat Dumnezeu, iar Dumnezeu i-a dat nu unul, ci o întreagă ceată, vezi, dacă te rogi, primeşti, spune bunica, să luăm aminte şi noi, aşadar, nici vorbă de agitaţia din ziua precedentă şi de pe timpul somnului. Mama, trezită cu multă vreme în urmă, a dereticat prin cameră şi a pregătit gustarea de dimineaţă, când toţi îşi vor fi pus burta la cale, mama, copilaşul şi sora lui se vor îmbrăca în hainele de sărbătoare şi se vor îndrepta spre căminul cultural din sus, unde se află şi grădiniţa, într-o încăpere alăturată sălii de spectacole, mamă bună, tu nu vii, nu, puiule, răspunde bunica, mă dor picioarele şi am de citit nişte psalmi, iar poezia o cunosc, nu aşa de bine ca tine, dar ceva ştiu, înaintea unui eveniment dătător de emoţii, îmbărbătarea e binevenită, vor fi însoţiţi de cei doi prieteni ai băiatului şi de mama acestora, au şi ei serbare, sunt toţi trei colegi de grupă, iată-i că ies din casă, se îndreaptă spre locul amintit.

Sala de spectacole e aşa cum trebuie să fie, largă şi lungă, să nu ne închipuim un spaţiu prea generos, ne aflăm într-un sat de munte, are scenă şi cortină, pe scenă se urcă prin spate, trecând printr-o uşă cu zăvor şi pe dinăuntru, motive ar fi cel puţin două, unu, să nu fugă artiştii, nu cei de azi, îi poţi aduce înapoi cu uşurinţă, ci marii interpreţi ai muzicii populare, cine ştie ce le trece prin cap şi ne lasă baltă, iar noi am dat o grămadă de bani pe bilet, doi, să nu intre care cum vrea, ce-i de văzut se vede din sală, ce nu-i de văzut trebuie să rămână ascuns, are ferestre dacă nu largi, măcar înalte, acoperite cu perdele de voal şi, pe timpul vizionării filmelor, cu draperii de doc albastru, şi e aşa cum nu trebuie să fie, nu avem scaune, fără pretenţii, nu ne găsim la oraş, dar nici nu stăm pe jos, s-au aliniat de-a latul sălii, de-a lungul ar fi fost un nonsens, ştiu şi ţăranii lucrul acesta, una lângă alta şi unele după altele, nişte bănci de lemn, lungi şi fără spătar, prea mult nu ne deranjează, suntem învăţaţi cu ele, doar la fel sunt şi laviţele din casă sau cele de la drum, gândul fuge şi ne mai obligă la o divagaţie, probabil, grijuliu şi atent cum este, partidul s-a gândit că astfel ţăranii vor sta în banca lor, şi se mai găseşte o sobă uriaşă, de tablă groasă, normal, fără ea am sta acasă iarna, în celelalte anotimpuri stăm buluc pe ea, noi, flăcăiandrii, se vede mai bine spectacolul ori filmul, şi ne vede şi lumea pe noi. Până începe reprezentaţia, ca să nu ne prindă plictiseala, ne aruncăm ochii pe cortina de catifea vişinie, din două bucăţi, cu tragere în lături, pe care au fost agăţate cu bolduri desene pe hârtie decupate în forma personajelor de poveste şi a lucrurilor reprezentate, Albă ca Zăpada cu cei şapte pitici, capra şi trei iezi, Cenuşăreasa, Scufiţa Roşie şi lupul său, ursul păcălit şi vulpea, fata moşului şi fata babei, voinicul de Prâslea şi mere de aur, soare, lună, stele şi câte altele. La un calcul sumar, aţi putea constata că nu încap atâtea personaje, mere şi corpuri cereşti pe o cortină, aveţi dreptate, numai lucrurile atârnă pe suprafaţa ei, personajele stau suspendate pe fundal, tot vişiniu, mai subţire însă decât cortina, tras de această dată peste ecran, am anticipat, pentru a nu mai reveni la materialul didactic afişat de educatoare cu intenţia de a ne transpune pe toţi, artişti şi spectatori, în lumea poveştilor. Vai de noi, era să uităm de stema ţării agăţată pe peretele îngust, deasupra scenei, cu spicele de grâu aurii legate în bandă tricoloră, pădurile verzi, sonda maro, munţii gri-albăstrui, soarele galben cu razele răsfirate şi steaua roşie peste raze închizând cununa, nimeni nu se uită la ea, poate doar în pauze şi în treacăt, se găseşte în sălile publice, în sălile de clasă şi la grădiniţă, face parte din multele obiecte afişate pretutindeni, pe care, tocmai pentru că sunt prea dese, le remarcăm rar, fără a le privi cu atenţie. Sala e plină, arhiplină e numai la spectacolele susţinute de artişti cu nume şi renume, la filmele indiene şi la întrunirile săteşti dictate de partid, acum nimeni nu stă în picioare, toată lumea are loc pe bancă, reprezentaţia copiilor, aşa cum era de aşteptat, a stârnit interesul doar al părinţilor, în special al mamelor, taţii, ca mai toţi bărbaţii, sunt mai insensibili la poezie şi la cântece copilăreşti, a iscat şi atenţia bunicilor de ambele sexe, bătrânii devin melancolici şi nostalgici, ca să nu spunem că dau în mintea copiilor, dar şi curiozitatea fraţilor şi a surorilor mai mari, poate nu atât de curioşi, joaca sau orice altceva s-ar fi potrivit mai bine acestei zile, însă bine motivaţi, faci cum zic, nu avem ce discuta, părinţii hotărăsc în locul lor, cei trecuţi de majorat pot lipsi, au curajul să refuze.

Atenţie, începe spectacolul, ne dăm seama după faldurile cortinei care se unduiesc agitate, da, să facem linişte, cortina se deschide trasă în părţi de mâini necunoscute, vorba vine, ştim că fac asta cele două educatoare, una tânără, înaltă şi bine făcută, lunguiaţă şi smeadă la faţă, cu părul brunet şi bogat, adunat într-un coc ostentativ pe ceafă, cealaltă mai în vârstă, mică de statură şi cam plinuţă, rotundă şi rozalie la chip, roşcată la păr, fără coc, însă coafată şi ea, ambele îmbrăcate de gală, trebuie să arate bine, nu fac parte din spectacol, dar ele l-au pus în scenă, amândouă ascunse după cortina trasă de o parte şi de alta, de unde pot şopti, se întâmplă şi la case mai mari, pot urmări evoluţia prichindeilor, pot corecta atitudini şi gesturi copilăreşti prin semne văzute doar de cei dedaţi la astfel de manifestări neprevăzute în programul artistic, unul se scobeşte în nas, altul cască sau se freacă la ochi, unii se înghiontesc, alţii îşi admiră propria îmbrăcăminte, copiii sunt copii, n-au astâmpăr, se plictisesc repede, sunt imprevizibili, unii sunt emotivi peste măsură, după cum vom vedea, linişte, s-a deschis cortina, grupa mică de la grădiniţă ni se înfăţişează în toată splendoarea ei, căci e o splendoare să vezi acest grup de copilaşi îmbrăcaţi cu toţii în costume populare care mai de care mai frumos, colorate în fel şi chip, le putem admira pe toate şi aproape în întregime, întrucât copiii sunt ordonaţi pe rânduri, fetele în faţă, băieţii în spatele lor, rândurile doi, trei şi patru fiind înălţate progresiv cu ajutorul scărilor care fac parte din recuzită, costume populare ce-ţi încântă privirea, cămăşi bărbăteşti cu flori multicolore cusute la guler şi cu ajur la mânecă, ii cu altiţă, pânzături cu alesături şi cusături de-ţi iau ochii, îmbrăcaţi astfel micuţii, ca să o scurtăm, arată ca nişte păpuşi.

La un semn nevăzut de spectatori, dat de una dintre educatoare, corul începe prima melodie, vine, vine priiimăvaraaa, se aşterne-n toaaată ţaraaa, primăvara a venit deja, am spus mai înainte, însă e bine să tot vină, de nu s-ar mai duce, e dătătoare de noi speranţe şi de bucurii, natura renăscută ne întăreşte şi ne îndeamnă la viaţă, urmează şi alte cântece, În pădurea cu alune, Dacă vesel se trăieşte şi altele, cine-şi aminteşte să spună, apoi, cortina se trage, staţi, nu plecaţi, vor fi şi recitări, cântecul e sufletul spectacolului, dar nici poezia nu e de lepădat, nu degeaba au memorat copiii versuri şi le-au repetat cu obstinaţie până la epuizarea lor şi a ascultătorilor de acasă, vedeţi că am avut dreptate, prin deschizătura cortinei apare o fetiţă, nu se putea altfel, fetele sunt mai îndrăzneţe, aceasta chiar este, priveşte cu încredere în sală, zâmbeşte şi spune poezia, căţeluş cu părul creţ, fură raţa din coteţ, începem cu asta că e cunoscută întregii lumi, chit că e needucativă, ce înseamnă a fura, se întreabă un copil, trebuie să găsim răspunsuri adecvate, să nu dăm micuţilor idei, în timp ce recită, fetiţa prinde fota de colţurile de jos şi o rulează spre brâu, lăsând vederii doar poala albă, spre disperarea mamei sale care, se vede treaba, nu a reuşit să o dezbare de meteahnă, dar şi spre hazul celorlalţi spectatori, gesturile nevinovate ale copiilor sunt hilare, făcându-i şi mai drăguţi decât sunt, urmează iarăşi o fetiţă, somnoroase păsărele, pe la cuiburi se adună, o spune repede, cu un glas scăzut şi cu un ton egal, o fi şi ea somnoroasă, poate nu a dormit bine, urmează un băiat, a venit un lup din crâng, şi-alerga prin sat să fure, iarăşi cu furt, alte poezii nu se găsesc, nu cârtiţi, aceasta este instructivă, cine nu o cunoaşte să o caute, dacă educatoarea i-ar fi repartizat-o băieţelului cu somnul agitat, probabil, de frica lupului, nu ar fi ajuns să trăiască clipe tragice, după cum se va vedea imediat, înţeleg cele tocmai afirmate cunoscătorii poeziei sau măcar ai primei strofe, pe urmă, vine alt băiat, nu al nostru, el va fi următorul, să-l ascultăm pe acesta, un gâscan cu pene lucii, cum trecea pe pod prin sat, şi-ntr-o mân-avea papucii, nu ştiu cum i s-a-ntâmplat, că papucii lui căzură, ce păcat, o, ce păcat, am reţinut mai multe versuri, nu din atenţie sporită acordată acestui interpret, dar e păcat, plagierea e intenţionată, să nu-l vedem cum îşi cuprinde capul în palme, clătinându-l, într-un gest care exprimă regretul, ce păcat, o, ce păcat, apoi, se iţeşte de după perdeaua vişinie copilaşul din povestea noastră, pare hotărât, îşi aruncă ochii peste mulţime, vede privirea oamenilor aţintită asupra sa şi lumina revărsată prin ferestre peste spectatori, o imagine asemănătoare celei din visul avut peste noapte, din care lipseşte chichineaţa albă, zărită acum în spatele sălii, al cărei rost nu-l înţelege, nici nu-i întră în preocupări, e preocupat să spună poezia, fără poticneli, ca pe apă, aşa cum o ştie, să nu sară peste cuvinte, peste versuri sau, Doamne fereşte, peste o strofă, sunt momente când, de emoţie puternică, imaginile şi cuvintele ne trec prin minte în fracţiuni de secundă, întrebările se succed cu mare viteză, învălmăşite, de se învârte totul în jurul nostru, copilul îşi ia inima în dinţi şi rosteşte cu un glas nu foarte tare, neşovăielnic însă, Zdreanţă, de Tudor Arghezi, se opreşte ca şi cum ar vrea să se asigure că toată asistenţa a înţeles titlul şi numele autorului, mai dă o raită cu privirea peste capetele oamenilor, îşi caută mama, nu-i identifică înfăţişarea în mulţimea de feţe, îşi spune în gând, o fi plecat acasă, de ce oare, vocea educatoarei se aude şoptit, l-aţi văzut cumva, şoptirea nu-şi are rost, el nu a uitat începutul, dovadă că, deşi nu ajung la urechea sa şoaptele educatoarei, începe să recite, l-aţi văzut cumva pe Zdreanţă, cel cu ochii de faianţă, dar, în sfârşit, dă cu ochii de chipul mamei, undeva pe la mijlocul sălii, şi, contrar aşteptărilor, îl podideşte plânsul, lăsându-ne cu ochii în soare, l-am putea vedea pe Zdreanţă dacă recitatorul ar continua, dar preferă să se răsucească pe călcâie, să tragă disperat de faldurile cortinei şi, ajutat de cele două doamne ascunse, să dispară dincolo de ea, lăsându-ne uimiţi, compătimitori, îngăduitori, nelămuriţi, curioşi, după cum ne raportăm fiecare la situaţie şi la personaj. Mama nu mai aşteaptă o nouă ieşire la rampă a fiului, îl cunoaşte foarte bine, se ridică de pe bancă, vecinii îi fac loc înţelegători, iese în graba mare printre rânduri, se îndreaptă cu paşi zoriţi spre uşa din spatele scenei, vrea să scape cât mai grabnic de ruşinea care o încearcă, trage de uşă, nu e încuiată, nu sunt motive întemeiate, intră, urcă cele cinci trepte şi dă cu ochii de băieţel, ascuns tocmai aici, în spatele fundalului, nu mai vrea să iasă şi să recite, o întâmpină cu vorba tânăra educatoare, oricât am insistat, degeaba, cum tot degeaba vor fi şi rugăminţile insistente şi promisiunile mai mult decât ispititoare ale mamei, deşi nu mai plânge, nu mai vrea şi pace, îşi şterge ochii înroşiţi cu dosul palmelor, cuibărit în poala mamei, pentru el spectacolul a luat sfârşit, căci, luat de mână de mama şi însoţit de sora lui, va părăsi sala înainte de vreme. Nu cunoaştem cauza acestei purtări, vom şti numai dacă băiatul va vrea să ne spună, cum nu i-a mărturisit nici mamei, aici, acasă, azi, mâine, niciodată, rămâne un mister pe care îl va dezlega fiecare cum se pricepe mai bine, el va urca pe scenă a doua oară abia în adolescenţă, când va recita, în întregime, o poezie creaţie proprie, dedicată mamei, nu şi în prezenţa ei, atunci nu va plânge, îi va tremura doar glasul şi i se vor umezi ochii, de emoţie, firească, şi de impresie, firească şi ea, va fi un concurs de recitări, vor plânge însă spectatorii vădit impresionaţi, mai bine zis spectatoarele, mame la rândul lor, unele cu fiii plecaţi cine ştie pe unde, toate doamne, căci reprezentaţia va avea loc pe o scenă a unei case de cultură dintr-un mare oraş al ţării.

Revista indexata EBSCO