Jan 19, 2018

Posted by in Proza

Carol FELDMAN  –  JUCĂRII

 

Nu există copil căruia să nu-i placă jucăriile. Nici cu asta eu nu mă deosebeam cînd eram mic de toți ceilalți copii. Sigur că-mi plăceau și mie jucăriile. Ei, jucăriile de-atunci nu le poți compara deloc cu cele de azi. Azi, cu găselnițele tehnicii care se bagă în ele, te minunezi, rămîi cu gura căscată cînd te joci cu ele… Din cauza lor, mai toți puradeii încep să se gîndească să construiască, cînd vor fi mari, roboți…

Un singur lucru comun îl au toate jucăriile din toate vremurile – îi amuză pe copii. Și uneori chiar și pe cei mari… Că și cei mari rămîn pe undeva copii… Copiii doresc jucăriile cu ardoare, normal, ca să se joace cu ele; joaca lor, mai ales prin nevinovăția ei, este esența copilăriei.

…Și ce dacă-mi doream și eu, cînd eram țînc, jucării ca ale lui Titi, prietenul meu? Ce nu avea el? Tancuri care trăgeau cu tunu’, pistoale și puști cu capse pocnitoare (că doar eram în timpul războiului), mașinuțe de cursă, la care dacă învîrteai o cheiță, o zbugheau de zici ce-i aia… – chiar fără șofer! Și cîte și mai cîte… Tot felul de drăcovenii fermecate pe care taică-su i le cumpăra, că –așa se zice – avea mulți bani. Tatăl meu – săracu’ – nu avea. Și atunci, vă întreb, dacă tata se zbătea – vorba mamei – să cumpere de-ale gurii pentru noi, puteam eu să-l mai enervez cu jucăriile pe care le-aș fi vrut? Mi-era rușine să-i spun măcar. Ca să nu-l rușinez și pe el. Silindu-l să-mi spună adevărul… Că… n-are bani… Și-atunci, mă jucam cu ce aveam…

Ce aveam? „Jucării”… ca vai de ele! Un „Hopa Mitică” de lemn, o praștie, o minge neagră din spumă de mare, un „dreidl”– titirez din plumb, o păpușă cheală și cu o singură mînă (nu știu exact cum de-a ajuns la noi; s-ar fi putut să fie încă de cînd mama fusese copilă!), iar din ce primisem și eu cadou, cred că de la bunici, aveam un căluț pe patru rotițe, pe care-l trăgeam cu o sforicică prin casă și curte, și un urs maro, burduhănos, cu care-l speriam pe vecinul nostru, un puștan mucos care rîdea de fratele meu, că are păru’ roșu – „Mă, boule – îi ziceam – dacă nu încetezi, pun ursu’ meu să-ți mănînce puța… ”. Și el – o să rîdeți – înceta.

Fratele meu era cu șapte ani mai mare ca mine. De altfel, după cum v-am spus, mai toate jucăriile pe care le-am avut, erau rămase de la el. A, uitasem – și o tricicletă ruginită, da’ care mă mai ținea și mă ducea… Fratelui meu i se cumpăraseră cînd era mic mai multe jucării decît mie. Tata – așa se zice – cîștiga atunci mai bine.

Mi-a mai rămas de la fratele meu și ceva la care mai tîrziu începusem să țin tare mult și care va fi obiectul ce urmează să mă inspire pentru a scrie – probabil – cartea aceasta: un fel de cilindru-binoclu de vreo 20 de centimetri, de culoare argintie, prin care dacă te uitai de la un capăt, învîrtindu-l, vedeai la celălalt capăt tot felul de forme și culori, care-ți încîntau privirea. „Binoclului” ăstuia i se zicea – uf, un nume tare greu; pînă l-am învățat! – ca-le-i-dos-cop. Era tare vechi și, la început, ori de cîte ori mi se dădea să mă joc cu el, scînceam:

– Mmm… Vechitura asta!… Oglinzile din el s-or fi fărîmițat într-un milion de bucățele…

Mama, cunoscătoare, îmi spunea ca să mă liniștească:

– Un milion, zici? Asta-i bine. Așa ai să vezi și mai multe forme, cu mai multe culori.

– Și dacă s-a spart și lentila?

– Mi-ai devenit deodată specialist! Nu s-a spart lentila. M-am uitat eu mai înainte. Se vede de minune prin ea. Nu vorbi pînă nu te uiți…

– Toate vechiturile mi se dau mie…

– Hai, ajunge! Joacă-te cu ce ai, că taică-tu nu-i Rotschild!…

Firește că nu știam atunci cine e Rotschild, dar îmi închipuiam că trebuie să fie unu’ care o fi avînd mai mulți bani ca tata și deci le poate cumpăra copiilor lui cîte jucării vor.

Caleidoscopul devenise refugiul meu cînd voiam să văd o altă lume… Ei, nu chiar „o altă lume”, da’ în orice caz, ceva mai frumos decît ce vedeam zi de zi în jurul meu… Și puțin roz, nu numai cenușiu… Știu eu? Era ceva frumos, greu de definit, în tubul ăla argintiu. Forme și culori de tot felul… Într-o mișcare permanentă… În care începusem să caut cu pasiune formele și pozițiile neștiute, cu înfățișări și culori atrăgătoare, ce se orînduiau într-o simetrie de neprevăzut… (Nu vi se pare că e o asemănare emblematică – dacă vrem – cu viața omului? Am citit mai tîrziu ceva scris de… nu rețin cine, care atribuia caleidoscopului – metaforic, apreciez – calitatea de a ne prezenta „lumea văzută prin fragmente de sticlă colorată”… Frumos, nu?). Și învîrteam, învîrteam cu ciudă amestecată cu un fel de fascinație, cilindrul fermecat, dorind să mi se arate tot mai multe forme, tot mai multe culori ale lumii…

Mama, văzînd că mă joc cu el, nu-și ascundea mulțumirea, și mă mîngîia pe creștet, spunîndu-mi:

– Vezi de ce nu tot ce-i vechi se aruncă? Uneori mai poate fi de folos. Uite că și cu jucării vechi te mai poți juca.

Pînă la urmă îndrăgisem într-adevăr „vechitura” aia, cu care mama, la timpul său, mă îmbiase să mă joc. Jucării vechi, jucării noi… Fiecare se joacă cu ce are… Mă împăcasem cu „soarta”…

Dar n-am uitat vorbele mamei, pe care mi le spusese odată, cînd nu mai eram copil:

– Joacă-te cu ce vrei, băiete. Dar să nu te joci niciodată cu viața! Viața nu e o jucărie!

 

POVESTEA MIEILOR DE LAPTE

O viață are omul și dacă vrei să povestești cum ai trăit-o – cred că toți, mai mult sau mai puțin, avem ce povesti – uneori aproape că nu reușești să termini ce ai de povestit… Parcă trăiești sentimentul că: „Stai, despre asta încă nu am vorbit!”…

De vorbit, despre ceea ce vreau acum să vă povestesc, am vorbit. Și nu doar o singură dată. Dar de scris, încă nu. Așa cum simt că ar fi poate păcat să nu o fac, îmi „răscumpăr păcatul” – scriu. (Cîte păcate ar putea omul „răscumpăra” și nu o face… Ah, gîndurile astea laterale care-mi sar mereu în gîndire abătîndu-mă de la subiect!… ) Subiectul este: mieii de lapte și bunica Ita, mama mamei mele. Despre ea am mai scris și alte dăți, dar merită și acum.

Bunica Ita, pe care noi o numeam Baba Ita, era un om simplu și tare bun. Deși avea uneori niște ieșiri cam… „caustice”, dacă i se călca pe… „bătături”… Pe mine mă iubea necondiționat. Și eu am iubit-o mult. Să mă ierte Dumnezeu – nu cît i se cuvenea!…

Bunica Ita era o bucătăreasă de casă mare! Nemaipomenită! O spun acum, după ce în lunga mea viață am fost răsplătit și la capitolul gastronomic, generos. Cu cîteva bucătării din familie, una mai bună ca cealaltă! Dacă aș face un clasament, Baba Ita ar ocupa însă locul întîi – permanent!

Normal, cel care avea primatul la bucatele pregătite de ea cu pricepere și migală, era Zeida Zeilic, bunicul. Care nu prididea să o laude: „Așa cum gătește ea, nu mai există!” Și cînd ea mă chema la ei în bucătărie, unde de obicei mîncau, ca să –mi dea și mie cîte ceva din bunătățile preparate de ea – ceea ce făcea destul de des – Zeida spunea cu glas mucalit: „Dă-i, dă-i! Cînd ai să fii bătrînă și el o să-ți dea… ”. Știa el ce știa… Și mie acum, sincer, îmi pare rău că… el a avut dreptate. Tardiv…

Să mă întorc la mieii de lapte…

După cum am spus, Baba Ita făcea niște preparate – poate n-o să mă credeți – ale căror gust parcă-l mai simt și azi! Inconfundabil! De pildă, cum gătea ea friptură, sau borș de miel, sau drob de miel – nu am mai întîlnit pînă azi pe careva care s-o poată egala! Și… aici e aici! Gătea miel, dar nu a mîncat toată viața ei carne de miel. Probabil că se limita doar să guste sosul sau ciorba, cînd prepara bunătățile din carnea nevinovatului animal. Blîndul animal atît de mult jertfit mai ales de Paști! De ce nu mînca Baba Ita carne de miel? Asta-i povestea pe care o voi povesti, așa cum ne-a povestit-o ea.

„Cînd am fost – zicea ea – o fetiță, cred că de vreo cinci, șase anișori, am trecut într-o dimineață pe lîngă un maidan, nu departe de casa noastră și am văzut lume adunată în jurul … a ceva… M-am apropiat și eu. Știam că se aduceau acolo, mai ales în ajun de Paște, miei de lapte la tăiat. Veneau acolo doi măcelari pe care-i știam, și ei se ocupau cu treaba asta… uf!…, așa de murdară! În dimineața aia, îmi aduc aminte, erau acolo oameni și vreo două căruțe de la țară, cred, care aduseseră miei. Din curiozitate m-am apropiat și eu. Dădeau jos din căruțe mielușei așa de frumoși! Mai toți erau albi. Îmi venea să mă duc să-i mîngîi, că aveau blănițele așa de cîrlionțate și albe, curate… Cu botișoarele lor, așa…, negru cu roz… Să fi avut cu totu’ 3-4 luni – cum am aflat mai apoi – și se hrăneau doar cu lapte, de aia le ziceau mielușei de lapte; cu lapte supt de la mama lor.

– Și cum? Așa mici și-i și taie de-acu’? –am întrebat pe unu’ înalt, care se uita și el la ce se făcea acolo.

Nu știu de ce, întrebarea mea l-a făcut să rîdă și fără să se uite la mine, a spus:

– Mieii de lapte îs cei mai gustoși. Au carnea cea mai fragedă.

M-am uitat supărată la el și deodată am auzit un strigăt sfîșietor: „Mmmeee… mmmeee…”. Și se opri. Și iar – „Mmmeee… mmmeee…”. Și iar se opri. Și din nou, altul – „Mmmmeee… mmmeee… eee… Mă gîndeam: „De ce o fi plîngînd așa de tare un copil?! Parcă nu auzisem niciodată un copil să plîngă așa… Să urle așa!… I se face ceva care-l doare tare, probabil… ”. M-am lăsat pe vine, ca să pot vedea printre picioarele oamenilor care erau acolo, și-atunci… N-am vrut să cred ce-mi vedeau ochii… Zvîrliți pe pămînt, printre șomoioage de paie și iarbă uscată, zăceau trei mielușei albi, cu gîturile însîngerate… Sîngele se mai prelingea pe pămînt…

– Ce-i asta? – am strigat.

– Miei pentru Paște, a spus ăla înaltu’. Da’ tu ce te tot bagi să vezi asta? Ia du-te mai bine acasă, că acu-i atîrnă și încep să-i jupoaie… Asta nu-i pentru copii…

„Nu-i pentru copii”…, cred c-am bombănit și am strigat ca o nebună: „Ba e!… Ba e!”… Și m-am uitat din nou la cei trei mielușei care zăceau fără suflare pe pămînt… Și-am urlat:

– Ăștia-s copii, nu miei… Îs copii, ce, nu vedeți?… Copii nevinovați… Ce, n-ați auzit cum plîngeau copiii ăștia? Nu vă e milă de ei?… Sînteți răi… Răi… Și plîngeam în hohote.

– Ia du-te acasă, măi, puradelo! zise ăla înaltu’. N-ai ce căuta aici. Șterge-o cît mai repede… De unde-ai mai scos-o și pe asta, că-s copii și nu miei… Ha, ha, ha…

Ăla înaltu’ rîdea și Ita o luă la fugă plîngînd în hohote.

„…Și de asta – ne spunea bunica– eu nu mănînc carne de miel toată viața. O gătesc pentru voi, că vouă vă place. Vă place și o puteți mînca, că n-ați văzut ce-am văzut eu atunci cînd eram mică. Mieluțul de lapte cînd e tăiat, plînge, săracu’, ca un copil. Ca un copil plînge, că e o ființă neprihănită, ca un copil”…

 

(Din cartea în pregătire Caleidoscopul meu)

Revista indexata EBSCO