Jan 19, 2018

Posted by in Proza

Daniel DRAGOMIRESCU – În tabără la Năvodari

 

Pentru Irina, care a fost în tabără la Năvodari

Unul dintre visele dragi ale copilăriei mele a fost, multă vreme, să merg la munte sau la mare, fiindcă prin locurile pe unde mă perindasem cu familia noastră nu văzusem şi nici n-aveam să văd nimic mai de seamă decît dealurile de la Gostinari, de peste Argeş, şi nici o apă mai mare decît lacul Pustnicu, de la Mănăstirea Pasărea. Însă cu mijloacele de care dispunea tata, acesta vis părea hărăzit să rămînă un vis, şi atîta tot. Nici el şi nici mama nu putuseră să-şi permită vreodată, de cînd se căsătoriseră, să meargă la mare sau la munte. Cînd era în toane bune, mama visa romanţios la o drumeţie prin munţi cu ONT Carpaţi şi îi vorbea uneori lui tata despre asta, iar tata o asculta dînd din cap şi fără să zică nici da nici ba. Singurul care reuşise, cum-necum, să facă o drumeţie la munte (cu căruţa pînă la Vidra, apoi cu mai multe trenuri personale), ca să ajungă la Băile Herculane pentru un tratament contra durerilor de şale, fusese Bunicul, probabil după ce obţinuse un bilet cu tarif redus de la Casa de Pensii.

Tata nu putea să-şi permită un concediu la mare, dar folosindu-se de mica lui influenţă ca şef de birou la secţia financiară din Vidra, a reuşit în mod miraculos să obţină pentru mine un loc în tabără la Năvodari, unde urma să fiu trimis prin iulie împreună cu un grup de şcolari din clasele primare ale raionului. Şi tot în mod miraculos (căci lucrul acesta nu ni s-a mai întîmplat niciodată după aceea), a reuşit să-i aranjeze şi frăţiorului meu mai mic trimiterea la preventoriul de la Ţigăneşti, chiar dacă asta nu însemna nici mare, nici munte. Fratele meu fusese grav bolnav de plămîni şi stătuse cîteva luni bune internat prin spitale pînă se pusese din nou pe picioare, dar rămăsese cu sechele, care mai necesitau îngrijiri medicale. Era un mare succes! Nici sejurul meu la mare, nici al fratelui meu nu îl costau pe tata mai nimic; chilipir pentru buzunarul lui de om sărac, care visa să-şi poată odată şi odată cumpăra o bicicletă cu motor.

Nu ştiu dacă pe fratele meu l-a bucurat aşa de mult vestea trimiterii lui la acel preventoriu, unde aveau să-i facă injecţii şi să-l îndoape cu pastile vreme de vreo trei săptămîni, dar eu unul, cu mirajul taberei de la Năvodari în minte zi şi noapte, nu-mi mai încăpeam în piele de bucurie. Odată cu mine se bucura şi tata, care avea mulţumirea că măcar mie îmi era dat să văd marea, pe care el nu o văzuse niciodată. Cu un entuziasm aproape copilăresc, el îmi descria cu anticipaţie călătoria pe care urma să o fac cu trenul şi de fiecare dată îmi spunea, plin de încîntare, că aveam să trec peste podul lui Anghel Saligny de la Cernavoda şi să văd de sus, pe fereastra vagonului, Dunărea curgînd în valuri albastre pe sub acel pod măreţ. Despre Mare nu-mi spunea nimic, fiindcă nu ştia cum arată cu adevărat. Dunărea, în schimb, o văzuse odată, în tinereţe, cînd fusese la Silistra, la recrutare, şi îi lăsase o amintire de neşters.

Mama se bucura şi ea pentru mine, la rîndul ei. Cum a aflat de la tata că mă vor trimite în voiaj, a şi început, cu multă migală şi chibzuinţă, să-mi pregătească tot ce credea că îmi va fi de trebuinţă acolo, în tabără, la Năvodari. Nu cred că vreodată, după aceea, mama a mai desfăşurat atîta energie, abnegaţie şi ingeniozitate ca în acea vară, ca să mă echipeze pentru vreo excursie sau tabără, pentru bunul motiv că niciodată pînă la sfîrşitul şcolii nu s-a mai pus problema trimiterii mele în vreo excursie sau în vreo tabără. A fost momentul astral al vocaţiei sale materne. Cu cîteva săptămîni înaintea plecării mele, mi-a pregătit o întreagă garderobă volantă, compusă din o mie şi una de lucruri şi lucruşoare, care nu îmi puteau sub nici o formă lipsi: perechi de şosete, de maiouri, de chiloţei, de batistuţe, de tricouri, de săndăluţe, de papucei, de cîte şi mai cîte. De pus pe cap, ca să nu mă lovească insolaţia: o şepcuţă de jocheu cu cozoroc drept şi o băscuţă bleumarin cu un paratrăsnet mare. Pentru spălat pe dinţişori (deşi nu aveam obiceiul): un tub nou cu pastă  de culoare roz, marca „Cristal” şi o periuţă din păr de porc. Pentru spălat pe faţă şi pe mîini (deşi, iarăşi, nu prea aveam obiceiul): un săpun albastru, de forma unui ou de gîscă, binemirositor, marca „Azur”, pe care tata îl declarase cel mai bun săpun din RPR. Costa cam mult, faţă de săpunul „Cheia”, dar merita banii. Mi s-a mai dat şi o cutiuţă rotundă din tablă cu cremă „Nivea”, care nu ştiam la ce mi-ar fi putut folosi, un pahar din cerculeţe de plastic care se strîngeau unele într-altele şi încăpea într-un buzunar, ba chiar şi un pix transparent adus mai de mult de tata de la Tîrgul de Mostre din Bucureşti şi un carneţel de mîzgălit, atunci cînd m-ar fi apucat plictiseala. De-a lungul celor cîtorva săptămîni de pregătiri asidue, trusoul meu a fost completat de mama, care, de cînd bunica îi dăduse maşina ei de cusut Gritzner, se apucase să lucreze croitorie, cu alte piese vestimentare de folos, printre care o pijămăluţă din finet ori diftină şi o pereche de pantalonaşi scurţi de culoare negricioasă dintr-un material nou apărut pe piaţă numit antijeg şi, desigur, foarte bun pentru mine, care mă tăvăleam prin praful de pe uliţă şi îmi turnam uneori şi ţărînă, cu pumnul, în cap, cu o plăcere drăcească. Mi-a mai tras la maşină chiar şi nişte batistuţe cu tiv ondulat, şi pe toate lucrurile acestea, făcute de ea în casă ori cumpărate atunci sau mai demult, a cusut cu multă grijă iniţialele numelui meu de botez şi de familie. Parcă o văd cum stătea, seară de seară, îngenuncheată lîngă pat, scriindu-mi şi iar scriindu-mi cu aţă albastră, maro sau neagră iniţialele pe cămăşuţe, chiloţei, şoseţele, batistuţe, pijămăluţe şi cîte şi mai cîte, la lumina lămpii cu gaz, în timp ce eu stăteam în spatele ei şi mă uitam cum coase. În ce-l priveşte pe tata, care nu cosea şi nu trăgea la maşină, el nu uita, de cîte ori avea prilejul, să-mi amintească de viitoarea mea călătorie la Năvodari, al cărei dublu punct culminant îl reprezentau în mod abisal: trecerea Dunării şi podul lui Anghel Saligny.

Cu cît dorinţa mea de a pleca în acea călătorie era mai mare, cu atît zilele de aşteptare mi se păreau mai lungi. Asigurările tatei, cum că aveam să văd Dunărea de pe podul lui Saligny şi toate celelalte, nu mă mai mulţumeau şi ardeam de nerăbdare. Voiam să mă văd urcat în tren odată.

A sosit, în sfîrşit, şi ziua plecării, cea mult aşteptată. Trenul pentru Năvodari nu pleca, bineînţeles, din gara Vidra, care era aproape de noi. Era un tren special, cred, pentru şcolari, cum era pe atunci, care pleca din Gara de Nord dimineaţa devreme. Ca să ajungem din timp la Gara de Nord, nu mai reţin dacă am plecat de acasă cînd se lumina de ziuă, cu autobuzul care îi transporta pe navetiştii şi pe ţăranii zarzavagii la oraş sau am plecat din seara zilei precedente şi am dormit peste noapte la una din rudele noastre de la oraş, dar n-are prea mare importanţă. Important este că în dimineaţa zilei Z eu, mama şi cu tata, încărcaţi cu bagaje şi plini de emoţie, păşeam grăbiţi prin largul spaţiu de acces în gară, frumos podit cu pietre de pavaj împărţite în mici pătrăţele de culoarea cafelei cu lapte şi cu acoperişul din sticlă colorată care închipuia un fel de mozaic celest, de mare efect în ochii provincialilor care veneau sau plecau din capitala ţării. N-am fost în întîrziere, dimpotrivă. Am avut chiar timp să mănînc, la un chioşc, o eugenie, tata, să pufăie dintr-o ţigară, iar mama, să se răcorească şi ea cu un pahar de limonadă. Ca să nu mă chinuie setea în tren, mama a avut grijă să-mi cumpere şi să-mi pună în buzunar mai multe tuburi cu mentosan, în timp ce tata mă vestea că momentul întrevederii mele cu podul lui Anghel Saligny era aproape. Am luat-o la fugă înainte pe peron, crezînd că doar trenul pentru Cernavoda ne aştepta pe noi acolo, dar cînd m-am pomenit în faţa a zece locomotive de la zece garnituri feroviare trase la zece peroane diferite şi forfota de pasageri care veneau sau plecau, m-am oprit dezorientat. Nici mama nu ştia să se orienteze mai bine, dar tata primise îndrumări precise şi ne-a condus fără ezitare spre peronul numărul unu, în stînga, unde era tras într-adevăr trenul nostru special. Unele grupe de şcolari deja se urcaseră şi îşi căutau locurile prin compartimente, alte grupe de copii în uniforme de pionieri se urcau sau aşteptau să urce în vagoane, sub îndrumarea unor supraveghetoare cu aer autoritar, îmbrăcate în nişte taioare bleumarin şi cu insigne la rever. Cum arăta supraveghetoarea noastră, cea care se obligase să mă ia şi pe mine cu grupa ei la mare, nici eu, nici mama nu ştiam. Tata însă o ştia şi, după ce a văzut-o în uşa unui vagon, nu departe, ne-a lăsat la capătul peronului şi s-a dus să-i dea de veste că venisem.

În acele clipe m-a copleşit o adîncă emoţie şi m-am văzut în compartimentul de tren trecînd Dunărea peste podul lui Anghel Saligny ca într-o apoteoză eroică. Un vis mare, care se făcuse şi mai mare, era pe cale de a deveni realitate. Tata, amabil şi zîmbitor, a salutat-o pe supraveghetoare şi a început să-i spună ceva. Lucrurile fuseseră aranjate cu mult timp înainte în ceea ce privea plecarea mea în tabără, aşa că am aşteptat ca tata să mă dea în primire supraveghetoarei şi să-mi ureze drum bun şi petrecere frumoasă la Năvodari. Ce alt deznodămînt ar fi putut urma?

N-a fost să fie, însă, aşa. Supraveghetoarea, care promisese să mă ia cu grupul ei în tabăra de la Năvodari, a refuzat categoric să-şi ţină promisiunea, pe motiv că nu mergeam încă la şcoală, deşi ştia foarte bine acest lucru. Toate pregătirile atît de laborioase ale mamei şi toate speranţele mele de a vedea marea s-au năruit în acea dimineaţă, pe peronul gării, dar nu datorită vreunor forţe oarbe ale naturii. Mai nocivi decît aceste forţe putem fi chiar noi, cei înzestraţi cu raţiune şi empatie.

Revista indexata EBSCO