Jan 19, 2018

Posted by in Poezii

Victoria MILESCU

Vaya con Dios

Merg pe o stradă mută

nu ştiu ce nume are, ce vîrstă

nici ale cui sînt casele înalte

cu frontoane, capiteluri, coloane

înnegrite de vremuri, cu un cubaj al aerului perfect

straniu, irespirabil, sub pînzele de păianjen

doar paşii mei se aud sonor pe strada

ce i-a oprit din drum pe mulţi, cîndva

cu un sărut, un pumn, un glonte

oare cît sînge a înghiţit, cîte lacrimi

cîte ploi au spălat-o de ciumă, holeră, plictis

cît petrol a curs pe faţa ei caroiată

să nu miroasă a contrabandă

cîţi stîlpi i-au înfipt în inimă să stea dreaptă

cîte torţe aprinse în spinare

să o vadă cei ce călătoreau pe mare

strada tace precum marele mutilat

martor la cumpărare

nobilul prinţ o încarcă pe vapor piatră cu piatră

îi demontează anotimpurile, poveştile, cîntecele

la chitară, mandolină, banjo, arborii

cu fructe mici, roşii, avînd nume secrete

străjerul din turnul cu ceas, foişorul deşi incendiat

moara veche ce măcina făină de stele

bolţile de viţă-de-vie cu strugurii  vineţii

coborînd singuri în butoaiele aduse special

e strada lui, face ce vrea cu ea

o duce la capătul lumii, nici n-a fost scumpă

încarcă şi cîinii vagabonzi, pisicile, viespile

purtînd veninul nemuririi, cioburile porţelanurilor

de Meissen dansînd încă sub amintirea unui hoinar

strada dispare, bărbaţii ei

afundaţi în beciuri, în crame la o plachie, un rachiu

se furişează noaptea prin catacombele seculare

să se îmbarce pe vasul fantomă…

Strada fericirii

 

E o zi bună pentru a răsfoi o carte

sorbind o cafea, privind pe fereastră

strada cu furnici, cîini, pisici, vechi de secole

e o zi bună să ieşi, să respiri în voie, plimbîndu-te printre

cei  ce vor muri mîine dar nu ştiu

citeşti afişele de pe ziduri îndemnînd

la dărîmarea zidurilor dintre plante, animale şi om

e o zi bună să colinzi prin pieţe,

prin magazinele cu manechine vii,

invitîndu-te să-ţi testezi puterile magice

cineva ne fotografiază sufletele, vinovăţiile

induse de afectele fără efect

e o zi bună pentru a crede că moartea e misiune imposibilă

păsările din creştetul statuilor

au o vedere mai largă asupra mersului străzii

cînd dreaptă, cînd încovoiată, cînd învîrtindu-se

în jurul unui fir de praf să te zăpăcească

e o zi bună să mergi pe străzile ce au arta în sînge

ele se îmbată repede cu un pahar pe jumătate plin

ori pe jumătate gol, depinde din ce tabără eşti

lăudîndu-se reciproc, înjurîndu-se-n gînd

pentru un poem prea lung, pentru un tablou prea crud

al vulturului pleşuv devorînd un stîrv inocent

e o zi bună să pui piciorul pe gîtul unui gîndac

să dai tot, să dai mîna cu Beremoth, motanul uriaş,

el te invită la o plimbare pe cea mai frumoasă stradă din lume

strada fericirii crepusculare:

te conduce pe dalele de cobalt,  molibden

abia respiri să nu spulberi casele din safire, ametist răsfirate în aer

ca frunzele de palmier, cu ogive din aur pur

sub arcade, flori gigantice, în culori nepămîntene

nimeni nu le udă, dar sînt mereu proaspete, vii

soarele apare de pretutindeni şi de nicăieri

pare că aici nu locuiesc oameni ci zei

dintr-o curte se aud acorduri de liră, se ciocnesc pahare

strada fericirii duce la spitalul unde ţi se ia sînge, periodic

trece o furgonetă cu sirenă şi megafon: atenţie, atenţie

bătrînii şi copiii să rămînă în case

astmaticii să folosească din plin tuburile de oxigen

astăzi, intoxicarea este la cote maxime…

 

Strada de zi cu zi

 

Strada se deschide, înghite, geme

ca o gură de mamifer

cu stîlpi şi case bine înfipte în fălcile lustruite

să nu fugă, să nu alunece pe gîtul vreunui  însetat

venit pe o plută de liliac

cînd se întunecă, din pavajul dogoritor, se ridică

spectrele celor ce au trecut pe aici ziua întreagă

atenţi ori neluînd în seamă

luminile de semnalizare ale sorţii

e mica răzbunare a străzii

divulgîndu-le identitatea, oroarea

călcînd peste o inimă tare ca piatra

scăpată dintr-un buzunar găurit

e mica revoltă a străzii orizontale

călcată în picioare, murdărită, scrijelită

traversată de melci lăsîndu-i pe faţă o dîră lipicioasă

pentru drumul de întoarcere acasă

dimineaţa, strada îşi deschide ochii albaştri de zorele

îşi flutură-n vînt pletele sălciilor

mîngîindu-i pe cap pe cei porniţi la muncă devreme

ce plăcere să întîrzie la terasele unde se bea whisky, cafea

se stabileşte cursul fericirii

vorbind ca păsările, ele  prind uşor din zbor

cuvintele-cheie ce deschid munţii, seifurile, dalele

de granit să iasă la lumină firele de iarbă, scrîşnind

păpădiile îşi scot capul auriu printre degetele

cîntînd la pian Chopin, Rahmaninov

pînă cînd vîntul le spulberă nimbul, himerele

o pisică albastră cu un clopoţel argintiu la gît traversează

anunţînd un convoi mortuar

strada e prietenă cu limuzinele fumurii,

cu autobuzele burduşite, cu bicicliştii, cu  gunoierii,

cu cîinii fără stăpîn, cu stăpîni ce dispar  fără urmă

cu teii înfloriţi ca într-un  basm de rezervă

unul se apleacă spre urechea mea, conspirativ

nu aud nimic, ploaia

spală strada cu o rafală de mitralieră.

 

 

Nu e decît…

 

O stradă cum orice stradă visează să fie

sprintenă şi zglobie

cu copii şi bătrîni ieşind din cărţi de poveşti

pe patine cu rotile

intrîndu-ţi în casă oricînd, să te colinde

vara se topeşte lîngă cazematele de beton

cu flori la ferestre pentru fericirea, bunăstarea

familiilor cu mulţi copii, cînd

e zgomotoasă, nervoasă, îţi pune piedică

apoi te ridică, îţi dă o batistă de unică folosinţă, ca viaţa

înviorîndu-se la o cafea, la un banc despre ghinionul

de-a fi prea scurtă, prea strîmtă, prea sexy în

viziunea unor specialişti din afară

ea şofează, pedalează, aleargă, ţopăie

din casă în casă, zboară peste viteza legală

nimerind în movila de nisip din poarta primarului

la un viraj brusc intră în secolul trecut

printre casele slăbănoage, coşcovite, cu blazoane ciuruite

de sărbători înalţă lampioane, baloane colorate

ca planetele unui sistem solar

recent descoperit de puştiul olimpic la fizică şi chimie

doar ea ştie unde se află diamantul preţios

ce o face indestructibilă, indivizibilă, suverană

mereu grăbită să prindă un autograf pe pantof

de la vedeta în vogă, să afle cheia succesului

ce ar deschide poarta unui viitor luminos cartierului

ea suportă maşini de lux, autobuze cu călători

treziţi în zori de cearta vrăbiilor de pe antenele

înfipte în acoperişuri, în balcoanele cu vise întinse la uscat

zîmbeşte cînd trec automobile decapotabile, Corsarul roşu, limuzine

conduse de Dumnezeu ştie cine cu viteze

superluminice, niciodată nu se opresc să o întrebe

ce cadou să-i aducă din Proxima Centauri, din Pleiade

deşi o stradă mică, e cultă, recită din Eminescu, Coşbuc

pe băncile din faţa clubului seniorilor,

unde vine o pisică tărcată, ei spun că arată

ca moartea, dar e chestiune de gust

trecînd pe lîngă restaurantul cu boxele asurzind ţînţarii

unii cred că ar trebui să mai schimbe cîte ceva

în felul ei de a se prezenta, ea răspunde:

toate sînt cum am învăţat la şcoală, la facultate

la cursurile de regie şi dezvoltare personală

ce bine că s-a inventat strada

ea ne ajută să ajungem la serviciu, să nimerim la întoarcere

casele în care locuim de ani şi ani

ea strînge ce se aruncă pe geam

vine la biroul de obiecte pierdute, depune bilete de adio

lacrimi încă în stare de funcţionare

pe ploaie, ninsoare, umblă în pielea goală

sau cu o vestă reflectorizantă

dar pe ea nu rezistă nimic prea mult timp

tropăită, scuipată, înjurată

nimeni nu-i cere iertare, nimeni nu se gîndeşte

că şi ea ar vrea să se odihnească, să doarmă o noapte civilizat

într-un pat curat, cald, dar cine să o invite în casă…

Revista indexata EBSCO