Jan 19, 2018

Posted by in Istorie literara

R. ROSETTI – Gînduri despre vitejie în trecutul românesc

DISCURS ROSTIT LA 27 MAI 1935 ÎN ŞEDINŢA SOLEMNĂ A ACADEMIEI ROMÂNE DE GENERALUL R. ROSETTI

*

Ajung acum la ultima parte a cuvântării mele, în care-mi propun să lămuresc ce se înţelege prin cuvântul vitejie şi să arăt cum s’au înfăţişat, la noi, de-a-lungul veacurilor, faptele de vitejie.

În ceea ce priveşte înţelesul cuvântului vitejie, găsim în cronică, expresiile: «făcea vitejii la oşti», «vitejia Moldove­nilor, carii era gata au să moară au să isbândească»; pe steagul lui Eremia Movilă, aflat azi la Dresda, stă scris: «vitejia direaptă să biruiască»; în doine se vorbeşte de: «codrul cu veselie şi cu dalbă vitejie» şi: «te las naibei sărăcie şi mă duc la vitejie», iar în poezia modernă: «să ieşim la vitejie», şi; «Mihai! frate de arme cu dalba vitejie» şi încă:

«Am cântat în tinereţe strămoşeasca vitejie,

Vitejie fără seamăn pe-acel timp de grea urgie».

Aceste câteva citaţii arată ce mare este, în limba română, sfera noţiunii exprimată prin cuvântul vitejie, pentrucă ea cuprinde tot ceea ce se exprimă, în limba franceză, prin cuvintele: bravoure, héroïsme, vaillance, prouesse, exploit, iar în limba germană prin: Tapferkeit, Heldenmut, Heldenmuttum, Heldenmuttat.

Cuvântul viteaz, care în înţelesul său obişnuit se traduce prin brave şi prin Held, mai are în limba românească şi un alt înţeles, ne mai folosit azi, acela de oştean de curte şi acesta este înţelesul lui în documente şi cronice, când se vorbeşte de «lanăş viteazul» sau se arată că «pre mulţi viteji i-au prins vii» sau «Ştefan Voivod (cel Mare) făcu atunci mare ospăţ mitropoliţilor şi vitejilor săi şi tuturor boierilor de la mare până la mic» sau în sfârşit «şi mulţi viteji făcu atunci».

Limba română folosea şi foloseşte, dar mai puţin, verbul a viteji, verb ce nu există în alte graiuri, ca de pildă cele englez, francez sau german. Spre pildă stă scris: «carele vitejesc îm­potriva sufletului» sau «acela să vie cu mine ’n frăţie ca să vitejiască». Vitejia a avut deci, în trecut, pe lângă înţelesul său de azi, care adeseori se mărgineşte la înţelesul mai restrâns al neologismului bravură, şi alte înţelesuri. Înţelesul său a evo­luat, lucru firesc şi dovadă că reprezintă o noţiune vie.

Dar nu a evoluat numai înţelesul cuvântului, ci a evoluat şi chipul de îndeplinire a faptelor de vitejie. Şi de această preschimbare a vitejiei ne convinge o privire în trecutul de­părtat şi în cel apropiat. Spre a înţelege mai bine însă înfăţi­şările care ni le prezintă istoria în această privinţă, trebue să ne reamintim că vitejia nu este un ce firesc fiinţei omeneşti. Aceasta ţine la vieaţă şi instinctul său primordial este de a o apăra. Ceea ce este instinctul firesc al omenirii este frica, pe când vitejia este un ce dobândit şi de aceea şi atât de slăvită.

Ce ştim despre făptuiri vitejeşti în trecutul nostru?

Pentru îndepărtatul trecut întunecat, rămăşiţele fiarelor sălbatice conlocuitoare cu cele mai vechi fiinţe omeneşti din cuprinsul României de azi ne fac să întrezărim, prin negura vremurilor, nenumărate drame petrecute atunci când omul, slab înarmat, a trebuit să facă faţă acelor fiare. Faptele de în­drăzneală şi de sacrificiu făceau parte atunci din vieaţa de toate zilele; ele erau făptuite mai mult sub imboldul instinctului de conservare decât erau un ce judecat sau voit.

Când omul se lupta contra altor oameni, faptele de vitejie îi aduceau foloase, prin prestigiul ce-i dădeau atât faţă de ceilalţi bărbaţi cât, mai ales, faţă de femei. Interesul social ca şi chipul cum se dădea lupta atunci – trebuia a învinge, pentrucă a fi învins însemna a fi măcelărit, schilodit sau, în cazul cel mai prielnic, a fi transformat în sclav, adică în vită de muncă – cereau ca bărbaţii să fie luptători dârzi până la eroism, altmintrelea atât individul cât şi grupul erau ameninţaţi cu peire. De aci a rezultat acea proslăvire a vitejiei care alcătueşte temeiul marilor poeme eroice rămase la alte popoare, în vechile literaturi, iar la noi fără urme scrise.

Trecând la începuturile vieţii istorice, scriitori vechi înce­pând cu Herodot, precum şi monumente precum coloana lui Traian şi altele, ne arată pe locuitorii părţilor noastre făptuitori nu numai de acte de vitejie individuală, ci alcătuind şi colectivităţi viteze. În ciocnirile supreme, care au dus la cucerirea Daciei de către Romani, la organizarea temeinică, la hotărîrea şi la vitejia de sânge rece a celor din urmă, Dacii au opus o hotărîre tot atât de dârză şi multă vitejie cu darnică jertfire de vieţi, nevoită este adevărat, de lupta pe vieaţă şi pe moarte ce o duceau, dar desvoltată şi prin credinţa dacică în nemurire.

Cucerirea romană şi pacea ce a urmat nu au făcut să înceteze prilejurile pentru fapte de vitejie. Răscoalele locale, apărarea faţă de incursiile barbarilor, vânătoarea, au prilejuit fapte de vitejie, precum asemeni fapte nu au fost străine Dacilor cari au slujit, pe alte meleaguri, sub acvilele romane.

Perioada însă în care au fost cele mai multe prilejuri de vitejie şi în care, desigur, s’au făptuit mai multe acte vite­jeşti, a fost acea a mileniului ce s’a scurs dela evacuarea Daciei de către legiunile romane şi până la întemeierea principatelor. Se poate spune că locuitorii de atunci ai României de azi au trăit în stare de permanentă vitejie şi că mulţumită numai acestei neostoite vitejii au putut dăinui firele urzelii poporului nostru, fire care ne-au transmis limba şi conştiinţa romanităţii noastre. Dacă nu sunt documente care să fi înregistrat acele fapte, tot ce ne-a fost transmis prin tradiţie, prin legende, prin ceea ce au însemnat, ici şi colo, câţiva scriitori străini, ne îndrituieşte să facem această afirmare.

Trăind în mici comunităţi împrăştiate la adăpostul văgăunelor munţilor, prin păduri şi mlaştine, aceşti strămoşi erau expuşi la neîncetate atacuri de cete prădalnice sau la acele a întregi popoare în căutare de noui locuri de hrană şi de traiu. Vestirea din vreme a acestor atacuri cerea o necurmată iscodire – în­deletnicire întemeiată pe îndrăzneală, pe sânge rece şi dând loc la fapte de vitejie – şi o tot atât de neîncetată pază. Iar, când venea la luptă, numai prin fapte de iscusinţă şi de vitejie puteau acele mici comunităţi să-şi apere fiinţa.

Şi, pe acele vremi de grea urgie, ca şi în cele precedente, vitejia nu era apanajul bărbaţilor în puterea vârstei, ci a tu­turora. Flăcăiandri păzind vitele în preajma satelor, femei având grija căminului, a pruncilor şi a cinstei lor, moşnegi, toţi erau siliţi să făptuiască vitejeşte. Vitejia era astfel atunci o condiţie a vieţii, sub pedeapsa nimicirei. Nevoia ei era atât de inerentă încât, desigur, ea nu era pe atât de proslăvită pe cât era de hulită sau chiar pedepsită lipsa ei.

Că acei locuitori ai pământului românesc au făptuit vite­jeşte dovedesc multe fapte dar, mai ales, două: existenţa, arătată la izvoarele vremii, de Români (Valahi), existenţă care nu se poate datora decât rezistenţei ce au opus aceştia, deşi au fost mereu în bătaia tuturor furtunelor, şi găsirea, dela început, în capul lor, de căpetenii ostăşeşti, ceea ce implică îndeplinirea de fapte de vitejie, recrutarea de asemeni căpetenii nefăcându-se, pe acele vremuri, decât pe baza făptuirii lor.

O dovadă că nevoia şi dorul de îndepliniri vitejeşti nu au lipsit Românilor este faptul că-i găsim luptând pe câmpuri de luptă depărtate, cum au fost: alături de Cumani pe Oka, în 1147, în contra Bizantinilor în Balcani, în 1187 şi 1188, cu Tătarii contra Ruşilor pe Kalka, în 1224, în oştirile regelui unguresc, în Boemia, în 1260, etc.

Dacă faptele nu au fost mai numeroase, dovezile de îndepli­niri viteze individuale şi colective se înmulţesc dela întemeierea principatelor încoace. În documente, în cronice, în scrieri de ale străinilor, găsim repetate menţiuni despre asemeni fapte şi nu numai în principate ci şi în afara graniţelor lor, de pildă aceea a tatălui lui Ioan Huniade, înnobilat pentru fapte de vitejie.

Cercetarea mai de aproape a celor făptuite, precum şi chipul cum se scrie despre ele, ne arată că felul de a privi vitejia şi de a o făptui se deosebea mult la ai noştri de acel al vecinilor. În Apusul Europei, ca şi la Poloni şi la Unguri, vitejia era socotită ca un apanaj al nobilimii, care căuta a îndeplini ase­meni fapte din dor de glorie, din neocupare, cu inima uşoară şi cu cât mai multe zorzoane. La Musulmani faptele de vitejie izvorau atât din plăcerea luptei cât şi din făgăduinţa raiului pentru credinciosul căzut în luptă.

Nu aşa era văzută şi preţuită vitejia la Români. Aceasta era slăvită şi nu se poate apăsa de ajuns asupra nevoii ce era ca să fie slăvită de domni, de biserică şi de toți acei cari deţineau bunuri. Slăvirea însă arată o nuanţare, căci nu găsim o slăvire a vitejiei pentru vitejie, nu avem nicio urmă de ceva asemănător cu chansons de geste. Atunci când vreau să aducă o slavă deo­sebită, vechii noştri cronicari spun: «La lucru de răsboiu meşter, unde era nevoie însuşi se vâra, ca văzându-l ai săi să nu îndărăpteze şi pentru aceia rar răsboiu de nu biruia şi unde-l biruia alţii, nu pierdea nădejdea, că ştiindu-se căzut jos, se ridica deasupra biruitorilor» şi iarăşi: «şi dând răsboiu vitejeşte, Martie 7, nu mai puţin de vitejia Moldovenilor, carii erau gata au să moară au să isbândească decât de meşterşugul lui Ştefan Vodă, Radu Vodă pierdu răsboiul».

Chipul acesta de a atribui o valoare precumpănitoare vitejiei socotite, chibzuite, se potrivea de altfel cu chipul de a se război, chemând codrul, prăpastia, mlaştina întru întărirea puterilor oştilor pământene şi cu chipul cum acestea se înfăţişau în luptă. Cuminţi şi socotiţi, apărătorii gliei strămoşeşti alcătuiau o oaste «întunecoasă la vedere» dar părând una cu codrul şi cu glia. Strălucirea armurelor, înzorzonarea lor cu panglici şi cu ştofe de colori bătând barbar la ochi nu se po­triveau nici cu sărăcia, nici cu simţul estetic şi nici cu cuminţenia socotită a Românului.

Antinomia ce exista între aceste două soiuri de a privi şi făptui vitejia este învederată mai apriat de acel desăvârşit pricepător al firii şi simţirii româneşti, care a fost Eminescu, când pune pe Mircea să zică sultanului Baiazid:

Te făleşti că înainte-ţi răsturnat-ai val vârtej

Oştile leite ’n zale de ’mpăraţi şi de viteji ?

Tu te lauzi că Apusul înainte’ ţi s’a pus?

Ce-i mâna pe ei în luptă, ce-a voit acel Apus ?

Laurii voiau să-i smulgă de pe fruntea ta de fier,

A credinţei biruinţă căta orice cavaler.

Eu? îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul!

Şi deaceea tot ce mişcă ’n ţara asta, râul, ramul,

’Mi-e prieten numai mie, iară ţie duşman este;

Duşmănit vei fi de toate fără a prinde chiar de veste.

Şi cine alt a înfăţişat mai desăvârşit această vitejie, decât bărbatul întreg, înzestrat cu prisosinţă de fire, gospodarul vrednic, iscusit în negocieri diplomatice, meşter în ale răz­boiului, viteaz necruţător de sângele său, dar de-a-pururea socotit, care a fost Ştefan, în adevăr Cel Mare, întruchiparea cea mai desăvârşită a firii româneşti din acea a doua jumătate a veacului al XV-lea, când Românimea a alcătuit, după afir­marea unui istoric englez, zăgazul care a ţintuit locului înain­tarea musulmană.

Şi acest fel de a pricepe vitejia şi de a o făptui a fost nu numai al lui Ştefan, ci a fost şi al boierilor săi, cari, ca la Războeni, după plastica expresie a d-lui Iorga, se închinară frumos înaintea morţii şi o primiră în faţă. El a mai fost şi al ţăranilor, nu numai ai lui Ştefan «în luptă tot în luptă de patruzeci de ani», ci a tuturor acelora cari din vremi străvechi şi până la sfârşitul veacului al XV-lea făcură acele minuni de vitejie care le îngăduiră, în adevăr, să-şi apere «sărăcia şi nevoile şi neamul».

Şi această constatare a unităţii chipului de a înţelege şi de a făptui vitejia este încă un sprijin pentru părerea că, până la sfârşitul veacului al XV-lea, nu se produsese, în societăţile româneşti, o diferenţiere pronunţată între clasele sociale. În­treaga societate forma un tot armonios, ai cărui membri, simţind şi făptuind la fel, se socoteau deopotrivă legaţi de îndatoririle către glie şi neam, deopotrivă de îndrituiţi la fo­loase; solidaritate a cărei existenţă au vădit-o mai ales eve­nimentele din tragica vară a anului 1476, în Moldova.

Transformările ce le-au adus veacul al XVI-lea şi cele urmă­toare, schimbând raporturile dintre locuitori şi glie şi dintre muncitorii de pământ şi acei cari, din ce în ce mai mult, se credeau proprietari deplini ai solului, au adus sărăcirea ţără­nimii şi au micşorat interesul ei pentru apărarea obştei. Clasa stăpânitoare, pe de altă parte, având din ce în ce mai multă nevoie de braţe de muncă, s’a împotrivit înarmării muncito­rului de pământ, masa mare a luptătorilor din trecut, şi a făcut tot ce i-a fost în putinţă spre a lega muncitorul de glia pe care o rodea.

Puternic influenţată de spiritul «cavaleresc» (în înţelesul medieval al cuvântului) al nobilimii polone şi maghiare, cu care avea tot mai multe legături şi ale căror şcoli mulţi din fiii ei începeau a le frecventa, impresionată de romanele de vitejie ca Alexandria şi altele, care circulau atunci, boierimea română a început şi ea să înţeleagă vitejia în înţelesul occidental-medieval al lui. Şi o manifestare a acestei noui stări de spirit este pomenirea în cronice, dela mijlocul veacului al XVI-lea înainte, de «halce», identice cu «tournois» din Occident. O alta este cutreierarea de către fiii de boieri a diferite ţări străine şi parti­ciparea la războaie în locuri depărtate.

Mulţi fost-au acei a căror amintire ni să păstrează, făptuitori de fapte de vitejie, dar acela care a întruchipat mai puternic vitejia, în înţelesul său mai nou, a fost de sigur Mihai Vodă Viteazul. Cu un dispreţ al primejdiei şi al morţii mai presus de orice laudă, dar nu totdeauna socotit, parcă umblând chiar după una şi după ceilaltă, în nenumărate lupte şi de mai multe ori în aceeaşi luptă – acel prin care s’a îndeplinii întâia dată unirea Românilor a făptuit vajnice fapte de vitejie, fapte încununându-l cu o aureolă care nici până azi nu a pierdut nimic din strălucirea ei.

Această schimbare în chipul de a se înţelege vitejia, de către boierime, accentuată încă după intrarea în rândurile ei a familiilor străine de neam, s’a desăvârşit în decursul vremii. În veacul al XVIII-lea şi la începutul celui de al XIX-lea găsim boieri, duşi de gustul făptuirii războinice, luptând sub steaguri străine, în afară şi în lăuntrul graniţelor ţării. De pildă hatmanul Răducanu Roset, călăreţ de frunte, dibaci mânuitor al săbiei şi trăgător fără greş cu pistolul, care a luptat, pe rând, cu Austriacii şi Ruşii contra Turcilor la Focşani şi la Mărtineşti, cu Turcii contra lui Pasvantoglu la Vidin, cu Ruşii contra Turcilor la Ismail, unde fu rănit şi vitejia-i îi aduse Crucea Sfântului Gheorghe, de soldat.

Literatura occidentală şi, mai ales, cea romantică, trecerea prin şcolile din Apus, întăriră şi mai mult, la clasele culte, acest chip de a privi făptuirea vitejiei, o răspândi şi făcu să fie făptuită până în zilele noastre de unii ca bătrânul boier Gheorghe Donici, angajat ca voluntar la vârsta de 68 ani şi găsind moarte de viteaz în năvala eroică asupra tunurilor vrăjmaşe la Robăneşti (1916).

*

Ţăranul nostru, ca şi cel din alte ţări, nu putea să facă un joc sau, cum s’ar spune azi, un sport din vitejie. Cei dintr’ânşii cărora vânătoarea, apărarea de hoţi şi luptele ce aveau să le deie contra incursiilor vecinilor nu astâmpărau dorul de făptuiri primejdioase şi mai ales acei al căror caracter mai dârz nu se putea supune impilărilor de acasă, se tocmeau în steagurile de lefegii ai ţării sau sub steaguri străine. Acestea din urmă îi duseră pe meleaguri depărtate, unde, fie că luptau sub steaguri polone, fie că luptau sub steaguri ruseşti şi suedeze, au purtat cu cinste numele de Români.

Nu puţini dintre ţărani apucau însă o altă cale, bine văzută atunci de locuitorii dela ţară, aceea a haiduciei. În haiduci po­porul vedea, şi vedea din ce în ce mai mult cu trecerea vremii, pe reprezentanţii revoltei contra obijduitorilor, pe făptuitorii de fapte de îndrăzneală, de îndemânare şi uneori pe dreptate. Faptele lor, adesea sângeroase, erau socotite drept fapte de vitejie. De ele şi de slăvirea lor este plină literatura noastră populară, care ne înfăţişează astfel încă o nuanţă a noţiunii de vitejie. Această nuanţă, vădind diferenţierea în concepţie, aruncă lumină şi asupra lipsei de solidaritate dintre boierime şi ţără­nime, care a culminat în veacul al XVIII-lea şi la începutul celui de al XIX-lea.

Neparticiparea în masă la războaie nu a făcut însă ca ţără­nimea română, de pe toate meleagurile locuite de dânsa, să fi devenit neputincioasă pentru îndepliniri de vitejie pe câmpul de luptă. Dovada ne-o dau atât faptele acelor răsculaţi, având în frunte pe Horia, pe Cloşca şi pe Crişan şi a celor ai căror căpetenii au fost Avram lancu şi soţii lui, mase nearmate în­destulător, în mijlocul cărora nu pregetau a lua parte şi femeile ca la Fântânele de pildă, cât şi unităţile formate din Români. Luptând, fie sub steag străin ca grănicerii năsăudeni la Arcole şi pandurii lui Tudor Vladimirescu şi ai altor căpitenii, în luptele dela începutul secolului al XlX-lea din Oltenia, fie sub steag propriu, ca sentinela din Dealul Spirii, care uitată de ai noştri, în ziua de 13 Septemvrie 1848, deşi era nemâncat de 24 de ore, şi deşi cazarma fusese ocupată de Turci, a refuzat să-şi pă­răsească postul la somaţiile acestora şi a fost omorît de dânşii, şi ca ostaşii cari prin vitejia cu care au luptat la Griviţa, la Rahova şi la Smârdan, în 1877-1878, au acoperit cu cinste numele de Român. Dar, şi în aceste sângeroase dovezi de vrednicie, cercetarea nu ne arată decât vitejie chibzuită, vitejia oamenilor cunoscând primejdia la care se expun şi totuşi o înfruntă. Nu cunoşteau ei, de pildă, acei cari luptau cu Avram Iancu, în Munţii Apuseni, primejdia ce era de a înfrunta trupele ungureşti mai bine înarmate şi totuşi nu numai că Ie-au atacat, dar au reînnoit atacurile lor? Nu au văzut oare dorobanţii şi vânătorii noştri moartea pe care o semănau, în rândurile lor, focurile turceşti, şi totuşi au atacat şi reatacat redutele dela Griviţa, în zilele de 27 August, 30 August, Septemvrie şi 7 Octomvrie şi le-au reatacat de câte două şi trei ori în aceeaşi zi? Se putea arăta oare mai bine că în concepţia poporului român rămăsese adânc tipărit chipul strămoşesc de a privi vitejia şi de a o făptui ?

În sfârşit am fost cu toţii martori la faptele de vitejie ale ostaşilor români în decursul marelui războiu din care a ieşit întregirea neamului, fapte în deobşte cunoscute şi recunoscute de lumea întreagă.

 

*

În faţa tuturor faptelor de vitejie de până azi, cunoscute şi necunoscute – şi cât de multe sunt acestea din urmă – ne închinăm cu adâncă smerenie dar şi cu o bine întemeiată mândrie, căci vedem că vitejia românească nu este nesocotită, nu izvorăşte din porniri nechibzuite, ci este socotită, arătând izbânda judecăţii şi voinţei asupra slăbiciunilor trupului.

Prin fapte de vitejie socotită şi-a păstrat Românimea fiin­ţarea ei. De îndrumarea energiilor sufleteşti spre asemenea fapte este nevoie, în stările de astăzi, pentru ca poporul român să dăinuiască, pentru ca să nu fie numai una din strajele, la adăpostul cărora alte popoare să poată purta făclia civilizaţiei, ci să ia şi el parte la purtarea acestei făclii, cu atât mai mult cu cât face parte din ginta latină care:

… poartă ’n frunte o stea divină

Lucind prin timpii seculari.

Menirea ei tot înainte

Măreţ îndreaptă paşii săi,

Ea merge ’n capul altor ginte

Vărsând lumina ’n urma ei.

Revista indexata EBSCO