Jan 19, 2018

Posted by in MOZAIC

Traian GRIGORESCU – Povestiri din războiul întregirii (II) – prezentare și editare Traian D. Lazăr

Regina Maria era la curent cu mersul operaţiunilor militare prin intermediul lui Barbu Ştirbey, aghiotant al regelui Ferdinand sau prin Ernest Ballif, pe care îl trimitea cu această misiune la Marele Cartier General de la Periş. În Jurnal de război (Editura Humanitas, 2014, p.120), regina scria în legătură cu desfăşurarea bătăliei de la Turtucaia în ziua de 23 august 1916: „…Turtucaia este în mare primejdie – s-au făcut greşeli, trupele bulgare erau mult mai numeroase decît estimase comandamentul nostru, trupele noastre dau înapoi în faţa forţelor superioare. Se spune chiar că sînt demoralizaţi, că unii nu s-ar fi ridicat la înălţimea momentului – lucruri urîte! Pe la prînz am primit veşti proaste, pe la cinci şi mai proaste, iar acum la nouă (ora 21, n.n.) erau din nou unele speranţe.

Nota optimistă în care îşi termina regina însemnările din 23 august, nu s-a confirmat însă. A doua zi, 24 august, ea consemnează: „Zi cumplită, cu veşti rele, tot mai rele cu fiecare ceas, pînă cînd, în cele din urmă, am aflat că Turtucaia a căzut. În bătălia de la Turtucaia (19-24 august/ 1-6 septembrie 1916), armata română a pierdut peste 6000 de morţi şi răniţi şi aproape 30000 de prizonieri. Referindu-se la cauzele înfrîngerii de la Turtucaia, regina scria: „…e adevărat că pe frontul bulgar ai noştri nu au făcut alegeri prudente şi nici inteligente. Toate speranţele, dorinţele, ambiţiile lor sînt în Transilvania, aşa că au neglijat partea bulgară. Pe de altă parte, bulgarii s-au mobilizat la maximum, fiind favorizaţi şi de alţi factori: „Bulgarii ne urăsc, au de stins o ranchiună veche (războiul din 1913, n.n.), o jignire, o umilire. Sînt învăţaţi cu războiul (intraseră în război din 1915, n.n.), îi conduc germanii, au artilerie mai grea decît a noastră. Sarrail (general francez, care trebuia să-i atace dinspre sud, n.n.) nu pare să-i deranjeze prea mult…”. ( Maria Regina României, op., cit., p.125)

Resimţind puternic durerea înfrîngerii, regina notează: „…e insuportabil. A fost o nenorocire în toate privinţele, o greşeală cumplită, dezastruoasă.

Judecînd în perspectiva oferită de trecerea timpului şi de victoria finală în război, poetul George Topîrceanu, luptător la Turtucaia şi prizonier în urma pierderii luptei, are o părere mai echilibrată: „Înfrîngerea de la Turtucaia, oricît de dureroasă, nu poate avea nici o semnificaţie în privinţa însuşirilor neamului nostru, care şi-a făcut proba de-a lungul veacurilor. Am avut Turtucaia, dar am avut şi Mărăşeştii!…”.  (G. Topîrceanu, Memorii de război, Editura Humanitas, 2014, p.61)

 

  1. VIII 1916. În zori s-a rupt parcul spre poziţie şi ne-am încolonat în urma bateriei 2-a, care era pe şosea. În dreptul brutăriei, unde se distribuia pîinea, am oprit un moment bateria şi am dat oamenilor pîinea pe care am luat-o cu chitanţă. Oamenii nu mîncaseră nimic din cauza învălmăşelii ce se făcuse cu restul trăsurilor bateriilor, care în timpul luptei au fost toate scoborîte în vale.

Am reocupat poziţia din ajun, unde am tras 1/2 oră, apoi am schimbat de poziţie înainte, unde am tras pînă cînd toate bateriile dimprejur se retrăseseră, infanteria noastră se retrăgea peste noi şi ni se isprăvise complet muniţia. Agentul trimis de la trenul de luptă raportează că nici la depozitul cetăţii, nu mai este nici un proiectil.

Bateria am retras-o în bătaie sub ploaia de proiectile, care părea că ne încadrase. Se bombardau deja cazărmile şi depozitele. Au căzut cîţiva camarazi. Am oprit la marginea de sus a oraşului. Acolo, găsind încă 3 chesoane rătăcite de la alte baterii, am luat muniţia lor şi am plecat la recunoaşterea unei poziţii de unde, cu folos, să pot trage şi această muniţie. –

Pentru a trage mai mare folos din aceste cîteva proiectile, am căutat să cooperez cu vre-o altă baterie, ce ar fi fost deja în acţiune.

Bateria se rupsese de restul bateriilor, care, după spusele adjutantului Regimentului, primiseră ordin de retragere,  ordin care s-a uitat să se dea şi bateriei noastre.

Dînd peste două baterii din Regimentul 3 Artilerie de 75 mm şi una grea, care punea în bătaie, am trecut la alta din direcţia Staroselo, unde am găsit pe domnul căpitan Georgescu Vasile, comandantul divizionului din Regimentul 3, care era cu o singură baterie.

Observatorul într-un pom. M-am pus la curent cu situaţia şi pus la dispoziţie pentru a ajuta, cu muniţia ce mai aveam.

Tragerea era contra trupelor, care veneau valuri în valea cu cişmele dinspre Daidir (pădurea). Rămas lîngă comandantul divizionului în pom, am trimis agentul bateriei,  sergentul Surdu Nicolae să aducă bateria pe poziţia ce-i indicasem.

După pregătirea elementelor de tragere, soseşte agentul trimis cu ordinul la bateria să se întrunească cu celelalte deja sosite la Şeremet, unde se  formează ultima rezistenţă. (Ordinul Domnului comandant al regimentului).

Întors la bateria dusă deja pe poziţia de ultimă rezistenţă de către ajutorul meu  locotenentul,  Lazăr L., mi-am luat observatorul într-un pom însoţit de plutonierul major Dincă Tudor, de unde am condus tragerea pînă la sfîrşit.

Bateriile au fost puse una lîngă alta împreună cu alte baterii vechi şi care cu cîteva resturi de infanterie cu 3-4 ofiţeri (căpitanii Preholtzer, Iroftescu) şi un plutonier cu o mitralieră, au format ultima rezistenţă.

În această situaţie, cu tragere intermitentă, (căci altfel se isprăveau prea iute cele cîteva proiectile ce mai aveam), am rezistat pînă la ora 5,30 p.m., unde sub o ploaie continuă de gloanţe  şi la urmă de bombardare de artilerie, am tras pînă la 600 metri.

Sosind sublocotenentul în rezervă Vitzianu cu ştirea că totul e pierdut şi cetatea s-a predat, am tras cu ordinul domnului colonel ultimele proiectile, am luat cheile de siguranţă şi ordonat retragerea, fiecare cum vrea şi poate. În timpul tragerii, am înmormîntat pe poziţie pe soldatul Micu Alexandru.

Necunoscînd bine realitatea, am spus oamenilor: care vrea, să încalece pe cîte un cal şi să mă urmeze spre Silistra. Nu se poate nimic mai sfîşietor decît să vezi cu ce greutate se despărţeau oamenii de caii şi materialul pentru care căpătaseră atîta dragoste şi îl îngrijeau cu atîta greutate. Ţinecal samar nu a vrut să lase samarul. Am scoborît drept sub malul Dunării şi am luat drumul pe mal (marginea apei, n.n.) spre Silistra.

Mulţi oameni s-au oprit pe mal şi au cercat să treacă înot, dezbrăcîndu-se. Caii erau obosiţi şi nemîncaţi, nu puteau trece. Treceam peste arme şi cartuşe. Drumul era baricadat de provizii de tot felul şi trăsuri. Am spus la cei de pe jos să dea fiecărui călăreţ cîteva arme şi cartuşe şi am trecut de primul debarcader, care era complet baricadat, unde însă în învălmăşeală mi-au trecut cîţiva călăreţi înainte. La ultimul debarcader era aceeaşi grămădeală de trupe şi trăsuri, care m-au primit în goana mea ca pe o cavalerie inamică, „cu batiste albe în băţ”, crezînd că-s inamic.

Nişte ofiţeri din marele grup, ce era sub mal, m-au oprit anunţîndu-mă că sub mal drumul Silistrei este ocupat de 3 ceasuri de bulgari, iar în acelaşi timp, alţi călăreţi anunţă că primii conducătorii ai mei, care-mi luaseră înainte, au fost omorîţi de mitralierele care baricadează complet şoseaua.

Văzînd că nu mai e nici o scăpare, am descălecat şi rămas cu ceilalţi ofiţeri: locotenent-colonelul Petrescu din Regimentul 74 Infanterie, Ionescu Dobrogeanu din 34 Infanterie, maior Stănescu Popescu Stan (Regimentul) 34, etc. Vreo sută şi oamenii făceau impresia de multe sute, chiar peste mie.

Toţi ofiţerii şi trupa aşteptau cu groază noaptea, în întunericul căreia ar putea fi măcelăriţi[1].

Implorat de mulţi camarazi, ce erau acolo, am încălecat din nou şi m-am dus pe drumul ce urca spre poziţiile inamice, pe mal, de unde se trăgea mereu şi de unde nu se vedea nimeni venind, cu toate steagurile albe, ce le fîlfîiau toţi sub mal şi care nu puteau fi văzute de sus.

Toţi se lipeau cît mai mult de mal pentru a nu-i ajunge gloanţele ce fluierau pe deasupra, spre Dunăre, unde din cînd în cînd nimerea cîte un nenorocit în trecerea apei.

La prima cotitură a şoselei, sus, am şi dat cu ochii de o patrulă, care mergeau eşalonaţi şi 2 pe centru, cîte unul pe lături şi care înaintau foarte timid pe drum.

Cei din cap m-au întîmpinat de departe cu vorba românească şi că ei nu vor să ne facă nimic, însă gata de tras.

Le-am spus că sub mal sînt trupe care vor să se predea. M-au condus la un locotenent de infanterie căruia i-am repetat avizul că sub mal sînt trupe care trebuiesc primite înainte de a se înnopta. În drum s-a repezit unul din altă patrulă cu baioneta la mine, neobservînd că-s escortat. Locotenentul a cerut să vie un colonel: i-am spus că-s căpitan şi vor veni pe urmă coloneii.

M-a oprit acolo, lîngă el şi a trimis oameni să aducă toată trupa şi ofiţerii sus, fără a se atinge de cineva. M-a rugat să-i dau calul meu, căci îi place foarte mult (Titania). Mi-a dat un alt cal.

Au fost aduşi toţi ofiţerii şi trupa după ei. Încolonaţi cîte patru, am plecat spre Balbunar. Priveam călare, de pe mal, la toată scena. Olteniţa se bombarda, un vas fusese incendiat împreună cu rezervoarele de petrol, care aruncau limbi de foc. Acuma se bombarda vama şi gara. Soldaţii noştri în coloană aş vrea să zic din inconştienţă…  era sfîşietor. Nu puteam să mă stăpînesc.

Noaptea ne-a oprit la o cişmea. Fără nimic pe noi, ne-am culcat pe rămăşiţele de paie a unui fost bivuac, lîngă cişmea. Toată noaptea am tremurat de frig şi nemîncare.

  1. VIII 1916. Am mers toată ziua cu mici întreruperi şi fără mîncare. Cînd treceam pe lîngă un lagăr de răniţi se repezeau în cîrduri asupra convoiului şi jefuiau oamenii lovindu-i cu cîrjele sau beţele. Garda protesta de formă la cererea ofiţerilor[2]. Şeful gărzii, un caporal. Convoiul cred că număra 1500 oameni. Se sbîrlea părul oamenilor cînd se anunţa „Vin răniţii”.

Seara am sosit în Balbunar, unde am dormit într-o curte mare pe puţine paie. La ora 12 noaptea, ni s-a dat, la ofiţeri, cîte ½ pîine şi o bucăţică de brînză. Soldaţii au primit dimineaţa cîte ¼ pîine, cei care nu ştiau bulgăreşte şi ½, cei care ştiau.

  1. VIII 1916. Plecaţi de dimineaţă fără altă mîncare la Razgrad, cu toată rugămintea de a ne da un repaus, căci mulţi eram cu picioarele rănite.

În Razgrad, ofiţerii separaţi de trupă, am fost cantonaţi în cazarmă, pe o sală, pe jos.

  1. VIII 1916. Ni s-a dat fasole cu ardei în nişte ligheane comune. Ni s-a luat interogatoriul.
  2. VIII 1916. Plecat la ora 1,30 la gară fără mîncare. Ne-au pus în vagoane clasa III-a şi după trei staţii în vagoane de marfă, cîte 70 şi chiar 85 într-un vagon cu uşa-i închisă. Nu era aer, unora le-a fost rău.

La Caspician ne-a mai dat un vagon şi le-a lăsat deschise. Am primit în gară ¼ pîine şi cîte un ou, cu demonstraţia că aici oamenii au suflet bun, că ne dă chiar şi nouă ceva de mîncare (danie de la Crucea Roşie).

29.30. VIII 1916. Drumul spre Tabăra de la Gorne Parnicerevo. La gara Tulovo, după trecerea a 20 tuneluri ne-am coborît şi mers încă 4 km pe jos la tabără, unde am ajuns istoviţi. Am primit mîncare a 2-a zi la dejun.

  1. VIII 1916. Prima zi de lagăr de prizonieri. Dormit pe rogojină cu primii păduchi de lemn, care ne aşteptau şi ei flămînzi.
  2. IX 1916. Venit ordin telegrafic ca Jan Dumitriu şi eu să fim trimişi la Bazargic.

Plecat odată cu sosirea celuilalt grup de ofiţeri (Colonel Grigorescu). Ne-au însoţit cei 11 oameni ai gărzii ce venise şi am dormit în gară.

  1. IX 1916.Cu un tren de aviaţie german în vagonul de manipulaţie (bulgarii zic furgon).
  2. IX 1916. Şumla – Caspician.
  3. IX 1916. Sosiţi la ora 3 a.m. la Razgrad. Mers la Comenduire, unde am aţipit puţin pe o bancă de lemn. La 11 a.m. mîncat la o cîrciumă şi băut must dulce. Ora 1,30 plecarea la Dobrici (Bazargic) cu un maior de cavalerie.
  4. IX 1916. Tot în vagon de manipulaţie cu maiorul şi cu un sublocotenent bulgar şi alţi doi români din Cadrilater, care se lepădau de supuşenia română.
  5. IX 1916. Sosit Bazargic la ora 6 a.m. Totul era scris în bulgăreşte. Mers la Comandament. La ora 8 p.m. luat interogatoriul de un maior de stat major destul de delicat. Nemulţumit de răspunsurile date, sfîrşeşte că şi el ar face aşa în această situaţie, însă să nu avem nemulţumiri. Dormit într-o cămăruţă din localul fostei Banca Agricolă.
  6. IX 1916. Ne-am putut spăla după 5 zile de absolută nespălare. Ne-am mai făcut cîteva cumpărături prin oameni din gardă şi prin un negustor gentil din Varna (acuma la poliţie) Pitchev (Turcul din gardă: Riza Raşidof din Aşiklar <Razgrad>). Ora 7 p.m. plecat la gară pentru Razgrad într-un vagon clasa II-a.
  7. IX 1916. Sosit în Caspician, unde am stat pînă seara aşteptînd tren pentru Razgrad. Ne-au dus în dosul gării să ne culce într-o cameră murdară (baracă) mică de tot, unde pe un pat comun, murdar, erau nişte turci. Nu am vrut să intru şi şeful escortei, văzînd că nu vrem, cu nici un preţ, să intrăm s-a dus să raporteze comandantului gării. Ni s-a dat o cameră curată, într-un han.
  8. IX 1916. Ora 11 a.m. Ne-am urcat în tren însă, din cauza multelor transporturi de trupe, nu aveam maşină. Ora 9, sosit la Razgrad, unde am dormit la comenduire, pe bănci.
  9. IX 1916.Am cerut voie să facem baie şi să ne cumpărăm rufe. Drept răspuns ne-a trimis la cazarmă pe o ploaie mare. Am mîncat la cîrciuma Ciabuc-Ciabuc, cucurigu cu cartofi şi must dulce.

La ora 1 p.m. plecarea la gară cu un faiton cu doi oameni din aceeaşi gardă, Nicola Hadji Iordan, frizer şi Sava Antonof, copist la vama din Vama, amîndoi din Esky Djumaja. Am aşteptat trenul în gara Koreshna într-o societate de soldaţi germani la bufet (Kieger şi minenwerfer). În cheful lui, un soldat mi-a oferit un cognac, pe care l-am vărsat, fără să vadă el şi o ţigară, ca să beau cu el, în sănătatea noastră. Un pictor din Dresda mi-a făcut silueta pe uşa bufetului. Un altul ne-a dat un pumn de ţigări pe ascuns, spunînd să nu vadă bulgarii. Am mîncat brînză şi miere, 5 lei kilogramul.

 

[1] Comunicatul oficial nr 11 al MCG din 25 august/7 septembrie 1916, ora 7 dimineaţa informa populaţia că: „După lupte crîncene, inamicul a ocupat Turtucaia”. MO nr. 118 din 26 august/ 8 septembrie 1916, p. 5750. Ulterior, au fost luate măsuri împotriva celor socotiţi vinovaţi de pierderea bătăliei. La propunerea ministrului de Război, Vintilă  I.C. Brătianu, prin Decretul regal nr. 2890 din 7 septembrie 1916, au fost trecuţi în poziţia de retragere din oficiu, începînd cu 1 septembrie 1916, „ştergîndu-se pentru totdeauna din controale şi fără drept de a mai purta uniforma ofiţerilor din armată”: generalul de brigadă de rezervă Drăgotescu Dumitru, comandantul brigăzii 39 infanterie, maiorul de rezervă Chebac Ioan, comandantul batalionului de miliţie Prahova, maiorul de rezervă Bălşenescu Vasile, comandantul batalionului de miliţii Vasile Lupu. MO nr . 129 din 8/ 21 septembrie 1916.

[2] Este evidentă încălcarea Convenţiei de la Haga – 1907, care prevedea: Prizonierii sînt în puterea guvernului inamic, dar nu în aceea a indivizilor sau a corpurilor (de armată, n.n.) care i-au prins. Trebuiesc îngrijiţi cu umanitate. Tot ce le aparţine personal, în afară de arme, cai sau hîrtii militare, rămîn proprietatea lor. Monitorul oficial 19 august/ 1 septembrie 1916.

Revista indexata EBSCO