Jan 19, 2018

Posted by in EDITORIAL

Ioan HOLBAN – Poezia lui Radu Andriescu

 

Poezia din toate cele nouă cărţi tipă­rite pînă acum de Radu Andriescu – Oglinda la zid (1992), Uşa din spate (1994), Sfîrşitul drumului, începutul călătoriei (1998), Eu şi cîţiva prieteni (2000), Punţile Stalinskaya (2004), Pădurea Meta­lurgică (2008), Metalurgic (2010), Cînd nu mai e aer (2016) şi Gerul dintre ei (2017) – circumscrie un peisaj căruia îi spune metarealist şi care scapă referenţilor, legăturilor cu un loc anume (podul Meta­lurgie, malul unui lac din Canada, pădurea şi „aneleurile”) pentru a identifica o lume lăuntrică, secundă, a realului din imaginarul poetului: Radu Andriescu, un poet (prea) discret, etalon, însă, al noii lirici, scrie despre ceea ce se vede pentru a pătrunde în tex­tul unde realul e ceea ce se simte: poezia sa nu creează forme şi nu (re)constituie realul, ca în atîtea paradigme lirice, ci parcur­ge drumul invers, de la creat la increatul al cărui semn este, în Pădurea metalurgică, de pildă, arţarul din curtea şcolii Carol şi cel de pe malul Lacului de cristal din nordul îndepărtat: „Nu cu multe săptămîni în urmă, arţarul/ din curtea şcolii Carol arăta ca un bostan/ uriaş, cu ochi şi gură sculptate/ în frunzele rărite simetric. În depărtare,/ orizontul metalurgic. Tramvaiele de la pod/ Me­talurgie, iar pe dealul din spatele zonei/ industriale, pădurea me­talurgică. Metarealistă./ Sub pod Metalurgie, o haită de cîini/ şi trei bărbaţi cuibăriţi între cartoane,/ în faţa aneleurilor. Burs povesteşte despre arţarii/ canadieni din jurul unui lac fără cusur. Cimitirul/ de vapoare făcute din crengi şi sîrme, ratonii/ simpati­ci din spatele cabanei. Crăpături adunate/ în timp. Suprafaţa murdară se rupe în zeci de insuliţe/ întunecate, înconjurate de un verde / crud. Adunate, însă, culorile şi lucrurile nu/ se încheagă într-o imagine coerentă. Galbenul/ intens al frunzei de arţar, suprapus peste/ imaginea stereotipă a bostanului viu colorat./ Grămezile de şpan şi frunze din pădurea metalurgică./ Oboseala cromatică a cutii­lor de carton de sub/ pod Metalurgie şi combinaţia intensă/ de albastru şi galben lămîie a aneleurilor” (Pădurea metalurgică).

Increatul e ceea ce trebuie să genereze creatul, lumea fantasmelor e ceea ce trebuie să ivească lumea „sigu­ră” a peisajului „metarealist”, într-o geneză reciprocă din care crește, în fond, poezia; acest alt fel de a gîndi lirica vine (și) din refuzul net al paradigmelor poetice (și de sensibilitate) anterioare. O sintagmă precum „suflete pereche” e, iată, „cea mai cretină”, poetul părăsește „mlaștinile siropoase” ale (neo)romantismului pe unde va fi întîlnit „imbecilitatea poetului de curte”, încercînd să iasă din „varza fermentată a comunicării orientale”, din „onirisme sau romanţ”, renunţă, alături de Dan Sociu, la „discursul dominant”, intră şi iese din textul „scămoşat” asemeni puloverelor sale, ar vrea să scrie „fără biografeme”, să fixeze ceea ce „celălalt”, din peisajul metarealist a uitat („încropind”, în text, de exemplu, o roată pe care „handymanul” a uitat s-o ataşeze la maşină); Radu Andriescu se desparte, în ironie demolatoare şi sarcasm, de „elitrele poetice şi imaginarul moldav” din „efluviile de Bahlui” (cuvînt de origine cumană, spune el, care înseamnă „pîrîu mocirlos”), ca şi de „uterul social” din „ţara cumpărăturilor”, căutînd o altă cale poetică, „un discurs alternativ la poezia confesivă care face legea la noi, acum”: nu se războieşte cu „metafora pre-postmodernă”, acceptînd că încă s-ar mai putea face cîte ceva cu ea, dar „într-un dis­curs/ confesiv sau ne-confesiv care nu se încarcă/ de baroc sau de politic”, încercînd să descopere convenţia textului care „eludează esenţialul”, adică, întruchipările (increatul) din realul/ (creatul) „căsăului din Copou” şi observatorului din Biblioteca Centrală, de­parte, spre locul unde „ecoul transpiră” şi de unde va decola o navă plină de îngeri şi de acarieni: „Toate semnele trimit/ spre metafizi­că sau îmbătrînire, aproape că spunea/ Malraux. Frica -/ sau înţelepciunea/ udă grădinile veşnice? Voi afla în scurtă vreme. Dar:/ sunt şi zeii tinereţii. Fie asexuaţi, angelici, acorporali/ dar sexy, înaripaţi,/ transpiraţi de pasiune kosmică/, fie lascivi, antropomor­fi,/ profund animalici, metalici şi falici./ Cred că mai e şi ceea ce nu pot numi decît/ singurătate metafizică. Punctul în care cei din jur/ sau nu mai sunt/ sau par mărunţi. Şi atunci,/ întruchipările. Mesagerii în potcap/ sau cu alte însemne ale castei privilegiate./ Eu mi-am văzut îngerul în observatorul/ bibliotecii universitare, azi dimineaţă. Am urcat/ treptele dintre cele patru ceruri ale cupo­lei/ înainte să vină lanţul viu care duce cărţile/ spre colţurile mai sigure ale clădirii. În ultimul cer/ al bibliotecii este un punct – în mijlocul emisferei/ pe care o ştiam doar ca pe un castron de tinichea -/ un punct în care fiecare fir de tencuială strivit/ sub picior devine o cascadă circulară/ de sunete. Şoapta/ se roteşte de cîteva ori sub ultimul cer/ al observatorului, cer la care se ajunge/ pe o scară spiralată ca melcul metalic din bătrînul/ Potiomkin, căsăul meu din Copou, cîndva/ loc de vesele dezbateri literare./ Îngerul din cupola bibliotecii era îmbrăcat/ în in, după cum se vede şi-n fotografiile telefonului/ Ericsson. Şirul de hublouri înguste/ din jurul navei pline de îngeri/ şi acarieni devine atemporal/ şi me­tafizic într-o imagine de rezoluţie proastă./ Toate semnele/ par a trimite spre un loc în care/ ecoul transpiră” (Toate semnele trimit).

Pădurea metalurgică e cartea cu Miruna, „o promisiune”, confesorul, iubita tăcută, îndrăgostita, în­soţitorul, „celălalt”, din zmeură şi din păcură, destinatarul unor epistole lirice („dragă Miruna” din Pagina lipsă, Crux, Caramel etc.) şi cartea cu Burs, „graficianul superb” care „s-a dus în Canada să urechească/ ratonul pe malul Lacului de cristal”; Miruna şi Burs nu sînt, însă, ceea ce se cheamă, de la romantici pînă în (post)moder­nism, „personaje lirice”: cei doi sînt nefiind în fapt sau, altfel, ies din „biografem”, din faptul biografiei pentru a intra în captivitatea imaginarului: totul se potriveşte „după fantezia mea” şi toţi intră în „fişierul poetice”, scrie poetul; You’re trapped inside my vision, scrie pe fişierul „poetice” al lui Radu Andriescu, cum, altădată, la poarta infernului dantesc, se afla un mesaj pentru cei care, intrînd acolo, trebuie să lase orice speranţă. Mirunei şi lui Burs le sînt luate „cu împrumut” amintirile pentru a le da, în fantezia poetului, „un puls aparte”, la fel cum universul metalic, prăbuşit în deriziunea fierului, gudronului, sîrmelor şi ruginii (pădurea şi orizontul sînt metalurgice, iepurii, melaminaţi, veveriţele sînt „de șpan”, mistreţii, ruginiţi, maşinile de spălat au „suflet”, apa e electrică, brotacul e „din sîrme şi rugină”, iar ciorile „bîzîie şi sfîrîie”), renaşte în „singurătatea metafizică” pe unde se perindă, cum s-a văzut, întruchipările. Universul metalurgic e unul de-format (poate încă din copilărie, se spune în Caramel, în mirosul de gudron fierbinte al trotuarelor din Viena, învelite cu păcură: mirosul acela „îmi încreţeşte pielea de plăcere”), iar unul din semnele cele mai vizibile în poezia din Pădurea metalurgică este iepurele care, iată, e fosforescent, are „picioare de cangur” ori e „din porţelan, cu urechile lipite”; mirosul de „măr caramelizat/ cu păcură şi gu­dron” din copilăria petrecută la „tanti Anni” din Viena şi recele din Cînd nu mai e aer identifică lumea nouă, increată de la zona de contact dintre realitate şi imaginar: „uneori nu mai simt zona de contact dintre realitate şi imaginar”, scrie într-o mărturisire în chip de prefaţă, Nu e vineri, poetul căruia „îi place recele”, după ce, în volumul din 2008, era lăudat de Simona pentru că „se îmbracă” aşa cum scrie: în frig. Radu Andriescu îşi respectă „programul” şi pare că încearcă în Cînd nu mai e aer un discurs alternativ la Pădu­rea metalurgică şi Metalurgic; în fapt, regulile (in)creaţiei, rămîn aceleaşi, dar universul nu mai e metalurgic, melaminat, în şpan, sîrme, gudron şi rugină, fiind dezlocuit de o lume diafană, trans­parentă, cu doi îngeri – Mariana, cu „trei perechi de aripi, ca un seraf” şi Ana, „ca un heruvim cu arc şi săgeţi din zahăr candel/ plus două aripioare” – pe gheaţa patinoarului de la Palas Mall, două năluci cu aripioare de îngeriţă pe „oglinzile fabuloase” de acolo: „Ana şi Mariana se învîrt frumos şi stîngaci pe patinoarul/ de la Palas Mall. Seamănă, sunt surori. Nu ştiu/ cum le cheamă, dar îmi place să le zic Ana şi Mariana,/ sunt multe Ane în familia mea./ Ana – sau poate Mariana – e înăltuţă şi pare să aibă/ trei perechi de aripi, ca un seraf. Mariana -/ sau poate Ana – e micuţă şi plină de gro­piţe,/ ca un heruvim cu arc şi săgeţi din zahăr candel. Plus două/ aripioare, doldora de pene lucioase. Mama lor -/ probabil femeia care le urmăreşte intens şi cu un zîmbet/ împlinit – contemplă zburătăceala fetelor. Trebuie/ să răspundă la telefon. E mamă singură, activă. Rezolvă/ tot ce se poate rezolva cu oastea ei/ de brokeri, dar rămîne mereu/ cu ochii pe Ana şi Mariana, năluci/ cu aripioare de îngeriţă. Pentru ea, gheaţa aceea/ deschide oglinzi fabuloase” (Despre îngeri).

Pădurea metalurgică era cartea cu Miruna şi Burs; Cînd nu mai e aer e cartea cu o mamă care „trăieşte disjunct” şi două fete care patinează, merg la şcoală, găsesc peşti coloraţi în bazinul de la „balenă”, în Copou, lîngă Universitate, aleargă „ca nişte pisicuţe”, îşi sparg capul „cu jucăriile din pătuţ”, dorm în aşternuturi pufoase, întreabă despre o capră „cu şase coar­ne”, ascultă povestea „doamnei peşte balon/ şi a rechinului ciocan, mari iubitori/ de criquet/ pe pajiştea cu corali stinşi”. Mama, obli­gată de cele două îngeriţe să-şi remodeleze imaginaţia „turtită de rutina biroului”, să caute o metaforă într-un bazin cu peşti din cre­tă colorată, să facă o casă în copac, să exploreze, prin ochelarii de catifea, „nebuniile de la marginea muzicii” pe care o ascultă în weekend este, în fond, o ipostază a poetului însuşi care trebuie să iasă din canonul obosit al paradigmelor lirice: metaversul pe care îl construieşte mama pentru Ana şi Mariana e un alt peisaj metarealist: „A fost o seară cam mov./ Ana şi Mariana dormeau printre bure­ţi/ şi crenguţe de brad, într-o pădure/ cu vise brumate. Mama lor/ călătorea departe, pe internet. A citit un articol/ care a speriat-o. În doar cîteva zeci de ani,/ computerele cuantice/ vor fi atît de rapide încît, ca în lumea invizibilă/ din interiorul unui atom, ceea ce e într-un loc/ poate fi şi în altele, în diferite stări./ Imaginaţia ei turtită de rutina biroului/ construia în dormitorul mov/ un metavers în care fetele ei erau pretutindeni/ în acelaşi timp, vesele şi triste, şeful stătea pitit/ în fiecare sertar din ca­să iar oraşul se scurgea/ printre degete. Transpira. A luat hapuri. Articolul/ spunea că la viteza aceea, cam totul/ e posibil. A încer­cat să-şi ia temperatura,/ cu un termometru digital. Multitudini/ de locuri, stări şi cifre se înghesuiau/ pe ecranul minuscul. Avea nevo­ie/ de mercur analog. De un termometru/ care s-o oglindească/ aşa cum este ea./ Singură şi obosită” (Metal analog). La zona de contact dintre real şi imaginar, creşte o lume care „prinde formă şi ceva ne­bunie”, unde Mariana se simte ca un peşte de cretă colorată pe fun­dul bazinului, Ana e o zvîrlugă care „are gura prevăzută/ cu şase mustăţi/ şi o ţeapă sub ochi” şi, împreună cu Ioana şi Alin, un fel de djin din poveştile arabe, „trompeţesc prin văzduh/ galaxii mari şi mici” ori imaginează „creaturi zoroastrice” în „vise brumate”; la acest hotar, după barierele, cît de fragile, trasate cu creta, se află textura imaginarului în care mama e poetul ce transcrie lumea (in)creată de Ana, Mariana şi Alin; caută o carte cu o capră cu şase coarne, trebuie să arate ciufii de la Casa de Sănătate şi „realita­tea, unicornilor”, hrănind cu sirop furnicile aurii dintr-un muşuroi; „ Era muşuroiul ei! Hrănise furnicile aurii/ cu sirop, toată vara. Ie­şeau din colţul dinspre nord/ al tocului de lemn şi mergeau mereu/ pe aceeaşi cărare, la sudul lumii/ dintre cele două foi de sticlă ale geamului, spre oaza/ din valea însiropată, pregătită cu dragoste/ de Mariana. Ana creştea în borcane ascunse sub pat/ cîţiva păianje­ni cu cruce, adunaţi în/ grădina din spatele blocului. Primeau muşte/ săptămînal. Învăţase repede/ să le prindă, cu mîna. Erau cruciaţii ei!/ A urmat o zi pe care nu vor/ să şi-o amintească” (Înaintea apocalipsei). Lumea nouă, cu valea însiropată, se află între cele două foi de sticlă ale geamului, amintind de culoarul de sticlă dintr-o celebră proză a lui Borges: doi tineri aleargă pe un culoar despărţit de un perete de sticlă, îşi fac semne, vorbesc, trăiesc, se iu­besc şi, la capăt, se sărută pătimaş pe sticla care îi arată, dar îi desparte definitiv. Dincoace de foile de sticlă ale geamului sînt o lume „pentru cronicari şi hagiografi”, un site „pentru femei singure, care caută îngeri”, un viitor în care lucrurile nu stau bine deloc, în anul 2069, cu studenţi care „purtau din nou insigne cu Marx” şi, mai ales, povestea unui tată care „a plecat de tot”: astfel, într-un poem antologic: „Ana ascunde în fiecare noapte sub pernă/ şoseta uitată la rufe murdare/ de tatăl ei, cînd a plecat de tot. Iubeşte/ cu tot creierul/ mirosul de transpiraţie/ şi ciupercă veche. Visează mi­rosul/ de transpiraţie şi pantof. Călătoreşte/ împreună cu şoseta/ ascunsă sub pernă” (Şoseta).

Nimic nu se schimbă în lumea lui Escu şi Esca din Gerul dintre ei; Esca, asemeni poetului din Pădurea metalurgică, prelucrînd peisajul metarealist şi celuilalt poet, mama celor două îngeriţe din Cînd nu mai e aer, trece, prin metavers, din real în imaginarul pe care îl „cumpără”, cum internautul un „gift card Roblox”: „E vară, e cald. Cumpără/ în metavers o cabană, la mun­te./ Lupi, urşi, hoţi,/ Peste munţi e război./ Elfi, zeloţi pitagoreni, colonii./ Invită prieteni, face un foc, adaugă umbre./ E seară, mai pune o lună, copii, frică./ Blănuri, ziare. Nanozgomote./ Puţin depăşită de weekend,/ adaugă un Well Salon în pădure./ Spaţii largi, masaj, spa./ Elfii încep să adune pufoşenii vegetale./ Zeloţii secretoşi pun la cale un plan./ Focul din cămin arde oxigenul pixeliform. / Ziua se stinge „ (La margine); în visul din metavers, Esca îşi poa­te cumpăra „poieni şi ponei,/ saloane de well-being, iar pentru adrenalină,/ lupi, hoţi, facturi”, încercînd să afle ce e în zarea de din­colo de margine, acolo unde fiinţa începe să trăiască, să vadă un lu­cru în mai multe feluri pentru că, iată, în metavers, găseşte „un fi­lon de cărţi bune” şi poate imagina scenarii de viaţă: Esca e poe­tul însuşi: „Nu-i e greu să-şi imagineze că întreg universul/ e acolo, în mijlocul camerei,/ în jurul măsuţei rotunde./ Un cerc de munţi din amintiri disjuncte/ sprijină cupola cerului, plină de hublouri/ şi hornul care urcă spre cerul cerurilor/ şi mişcătorul nemişcat./ Sub măsuţa rotundă/ ar putea fi oceanul primordial,/ Tehom și lumea întunecată a umbrelor,/ Sheol. Ştie bine, totuşi, că acolo nu sunt/ decît patru picioare subţiri./ Două dintre ele au monturi simetrice,/ amintiri ale vremurilor în care, aproape perfecte,/ urcau în panto­fi cu toc dealul Copoului./ Cum imaginaţia Escăi recombină mereu,/ construieşte structuri fragile/ doar pentru a le submina, universul mărunt/ al măsuţei se dilată în progresie geometrică./ Escu se înde­părtează şi el, dar în trans-trav,/ cum şi-au imaginat Huzum şi Pintilie/ în Duminică la ora 6, pe un cîmp/ din apropierea Casei Scînteii,/ unde se juca golf, în anii 60” (Duminică la ora 6).

Lîngă Esca stă Escu, „ca Oblio”, căruia încearcă să-i galvanizeze inerţia, cum „în 1781, Luigi Galvani a făcut să sară o broască moartă, aplicînd muşchilor curent electric”, lîngă măsuţa rotundă din mijlocul camerei sau pe o plajă de aşteptări, cu pescăruşi rebegiţi, transferîndu-l în trecute vre­mi fie prin memorie (cu siropul minune din anii treizeci, casa „fără baie” din anii ’50, femeile şi fetele „sterilizate în anii şaptezeci”, muzica de atunci şi studenţia anilor ’80), fie în proiecţia imaginarului freudian al lui Agnostus şi în decorul minimalist, metarealist, cu blocul Expres şi o cutie de halva bulgărească: aceasta e lumea Escilor – două sfere al căror unic semn de viaţă este umbra – care trebuie supusă reconversiei din zona de contact dintre realitate şi imaginar: „Volatili şi aproape imateriali,/ forme improbabi­le de aburi/ cu o conştiinţă limitată,/ Escii plutesc de la o zi la alta,/ în fotoliile din jurul măsuţei rotunde./ Instabil e şi locul./ Camera de zi a unui cuplu de intelectuali/ bătrîni, o plajă de aşteptări/ umplută cu butaforie mucezită,/ un cîmp de cicoare sau cimbru,/ un cîmp de gheaţă./ Într-un index în permanentă reconstrucţie,/ amintirile cele mai vechi şi lecturile recente/ se scurtcir­cuitează reciproc. Dosarele, fişele,/ notele mîzgălite ori tastate în grabă,/ sugestiile şi nemulţumirile, certurile,/ tăcerile/ se şterg sau se recombină, își pierd/ predicatul, se învelesc în foi mai subţiri/ sau mai groase de vorbe ţepene./ Cel mai greu de cîntărit sunt tăcerile/ verboase, reproşurile sugerate,/ certurile rămase în priviri./ Volatili, aproape imateriali,/ Escii” (Aproape imateriali). Nu întîmplător, pasărea poeziei lui Radu Andriescu e ciuful: acela căutat de mama îngeriţelor lîngă Casa de Sănătate, cel cu ochiul ca „o gaură neagră”, meditînd somnolent „plin de flogiston” ori încercînd să găsească o salcie creaţă, ciuful „ciufut” care se cuibăreşte pe Escu, cu ceasul interior stricat, în sfîrşit, parte din butaforia de pe plaja de aşteptări: „Ca parte a butaforiei de pe plaja de aşteptări,/ ciuful – o pendulă de carton/ în formă de buf­niţă, cumpărată la Köln,/ lîngă catedrală, într-o dugheană turisti­că/ ţinută de-un coreean – rămîne cu ochii fixaţi pe pat,/ după ce termină bateria./ Pendulul din plastic auriu,/ zgomotul de mecanism ieftin/ se opresc”.

Toată lirica lui Radu Andriescu, un poet de primă linie este o neîntrerupt căutată alternativă la o lume a cumpărăturilor, sear­bădă, cu imaginaţia surpată în metal, sîrme, gudron şi rugină: via­ţa din metavers, all inclusive.

Revista indexata EBSCO