Jan 19, 2018

Posted by in EDITORIAL

Alexandru ZUB – Unitatea românească: un proces istoric de durată

 

La un secol de la Marea Unire, ziua naţională a României impune reflecţii din multiple unghiuri, dat fiind că această zi, contestată de unii ab initio, n-a încetat să alimenteze aprehensiuni, de parcă s-ar putea închipui, în istoria naţiunii, un moment mai demn de rememorare decît acela cînd şi-a văzut împlinit visul unităţii sale de stat. Dincolo de valoarea simbolică a momentului, rămîne realitatea însăşi, în plan istoric şi etnocultural, una demnă de interes în orice caz, o realitate multiplă, fecundă, inepuizabilă. De la 1 decembrie 1918 pînă acum, ea a produs, de aceea, numeroase restituţii, fragmentare sau de ansamblu, nu o dată în dezacord, căci în dezacord s-au menţinut, după tratatul de la Versailles, unele state semnatare.

Accentul, în vasta bibliografie a zonei, a căzut mereu pe secolul XIX şi pe istoria mai veche a „ţărilor“ ce alcătuiau „romanitatea orientală“, din cadrul căreia s-au desprins, la 1859, ca să formeze un stat modern, Moldova şi Ţara Românească, stat unitar, ajuns independent la 1877 şi capabil de a juca un rol semnificativ în sud-estul european. S-a întîmplat astfel în vremea ultimului război balcanic, cînd guvernul român, prezidat de Titu Maiorescu, a avut misiunea să arbitreze conflictul.

Epoca modernă a însemnat mai peste tot formarea de naţiuni, cu state suverane, paralel cu destructurarea formaţiunilor din care ele se detaşau. Pentru poporul român, intrat mai tîrziu pe scena istoriei europene, atunci cînd vecinii îşi consolidaseră deja statalitatea, situaţia era destul de complexă, aparent insolubilă, dat fiind că au fost siliţi a combate veleităţile dominatoare ale regatelor din jur, apoi să înfrunte agresiunile turceşti, ca să ajungă la o existenţă cvasi autonomă, secole în şir, sub suzeranitate otomană. Cînd imperiul succesor lumii bizantine, născut din război şi nutrit din jaf, n-a mai fost în stare de expansiune, el a intrat în criză, devenind „omul bolnav“ al Europei. Imperiile concurente, cel habsburgic şi cel ţarist, au întreprins mereu campanii militare pentru a-i prelua moştenirea. Aflate pe drumul spre Constantinopol, „în calea răutăţilor“, principatele române au fost, timp de secole, teatru de luptă şi sursă de rapt pentru puternicii lor vecini.

Pe la jumătatea secolului XIX, ţările care formau „concertul european“ au ajuns la concluzia că un stat-tampon între imperiile rivale din zona est-centrală a continentului ar fi indispensabil pentru amortizarea conflictelor şi dobîndirea unui nou echilibru. Asemenea raţiuni explică interesul sporit pentru ţările române extracarpatine, lăsate să formeze un singur stat la 1859, sub garanţie colectivă şi cu misiunea de a asigura liberul schimb la Dunărea de Jos, acolo unde a şi funcţionat multă vreme, tocmai în acest scop, o comisie internaţională[1]. Noul statut favoriza o integrare a ţării în „concertul european“, ceea ce însemna deopotrivă relaţii cu lumea şi reforme modernizatoare.

Interesul extern pentru romanitatea carpato-danubiană se leagă aşadar de un context geopolitic, însă şi de resursele ei naturale, de capacitatea localnicului de a subzista în condiţii vitrege. Datele istorice puteau fi înţelese acum şi în lumina etnopsihologiei, a literaturii comparate, a antropologiei, a folclorului, domenii de un interes tot mai larg la începutul secolului XX, cînd activau consensual D. Drăghicescu, D. Gusti, C. Rădulescu-Motru ş.a., în timp ce N. Iorga scria o nouă sinteză de istorie naţională, întemeind Frăţia Bunilor Români, gazeta Neamul românesc şi un partid politic menit să-i sprijine proiectele. În acelaşi timp, Liga Culturală şi reţeaua ateneistă cultivau sentimentul naţional, pe linia năzuinţei de unitate. S-a creat astfel o stare de spirit favorabilă luptei pentru întregirea neamului.

Cu toate astea, cînd a izbucnit marele război, în 1914, românii se confruntau cu o mare dilemă. Ei aveau un angajament secret cu Puterile Centrale, ceea ce însemna să renunţe la Transilvania şi Bucovina de Nord, în timp ce o bună parte a clasei politice susţinea, cu adeziune populară, afilierea la Antanta, ceea ce implica sacrificarea Basarabiei. S-a decis momentan neutralitatea, în aşteptarea unui moment prielnic, numai că peste doi ani, guvernul român a fost somat de Antantă să i se alăture, pe baza unui acord negociat, aşa că în toamna lui 1916 „batalioanele“ române au trecut Carpaţii, cum se clama într-un cîntec ostăşesc. Numai că războiul a evoluat în defavoarea lor, statalitatea însăşi le-a fost pusă în pericol, capitala ocupată de inamic, autorităţile superioare silite a se retrage la Iaşi, de unde, cu sprijin francez, au organizat rezistenţa, ajungînd chiar să-i pună în dificultate pe ocupanţi în luptele de la Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz etc.

Defecţiunea de pe frontul rusesc, motivată de revoluţiile din 1917, a creat mari probleme României şi aliaţilor săi. Ieşită brusc din război, „marea vecină“ a dezechilibrat frontul şi a complicat enorm situaţia geopolitică.

„Între Rusia bolşevică şi Germania spartakistă“ (expresia lui Lloyd George)[2], Europa căuta, la finele războiului mondial, un nou echilibru. Ea a avut noroc, momentan, iar România mai mult ca alte ţări, căci fusese constrînsă de Puterile Centrale să încheie pace separată, în condiţii severe, iar presiunile Rusiei Sovietice erau pe punctul să impună sistemul bolşevic într-o arie destul de largă. Ungaria cedase deja, sub guvernul lui Belá Khun, astfel că România a trebuit să facă faţă agresiunii sovietice la Nistru şi celei maghiare la Tisa. În ambele direcţii, ea s-a impus ca un factor de stabilitate, adjudecîndu-şi dreptul de a negocia cu mai multe şanse la Paris[3].

Ceea ce s-a numit, cu un eufemism, „defecţiunea rusă“ din toamna lui 1917, a avut urmări importante pentru evoluţia războiului. Trupele ruse în debandadă creau peste tot panică, la Chişinău se instala teroarea bolşevică, ceea ce a dus la trimiterea unor trupe de ordine, cu scopul de a reinstala normalitatea în zona de peste Prut[4]. Guvernul Rusiei sovietice a rupt legăturile cu România, arestîndu-i pe reprezentanţii săi diplomatici de la Petrograd, sechestrîndu-i tezaurul depus în custodie şi iscînd tulburări la graniţă. Ostilitatea guvernului sovietic şi veleităţile dominatoare ale Ucrainei i-au făcut pe românii din Basarabia să adopte mai repede hotărîrea de a se uni cu ţara-mamă.

S-au publicat de curînd acte diplomatice care atestă proiectul sovietic de anihilare a României, ca mijloc de a extinde revoluţia bolşevică. Împotriva statului român abia întregit trebuia să se abată în acest scop o triplă lovitură, de către ruşi, ucraineni şi unguri. Din fericire, românii au reacţionat ferm, oprind atacul sovietic de la Nistru şi pe cel unguresc, astfel că nu s-a putut sincroniza agresiunea plănuită. Mai mult, armata română a trecut Tisa, ocupînd Budapesta şi eliminînd din joc guvernul prosovietic, ceea ce a salvat cumva Europa de extinderea molimei revoluţionare[5]. Aliaţii n-au privit cu ochi buni acţiunea românească, somînd guvernul de la Bucureşti să sisteze campania de la Vest, ceea ce românii n-au admis, decît după război. Fermitatea lor a produs destule nemulţumiri, la tratative, ca şi în rezolvarea crizei din Ungaria[6]. Chiar şi mai tîrziu, iniţiativele româneşti au continuat să nască aprehensiuni, îndeosebi la vecinii indispuşi de consolidarea României întregite. În termeni de Realpolitik, se poate înţelege sensibilitatea statelor nemulţumite de „sistemul de la Versailles“, nu şi în lumina principiilor wilsoniene, invocate totuşi, de cele mai multe ori, ca soluţie de ordine şi echilibru în lume. Să nu se ignore faptul că înainte de a se opune militar expansiunii sovietice în Ungaria, românii au făcut acelaşi lucru la Chişinău, la Cernăuţi şi într-un anume sens chiar la Viena şi la Praga, unde Iuliu Maniu a reuşit să facă din ardelenii săi trupe de ordine, în acele metropole de imperiu în disoluţie[7].

Pentru Transilvania, Maniu a conceput un regim de autonomie, direcţie pe care a stimulat-o în limitele proiectului panromânesc de unitate statală. A învins, după cum se ştie, linia unirii necondiţionate, reprezentată de gruparea lui Vasile Goldiş, vechi militant şi publicist, care se afla în strînse legături cu A.D. Xenopol şi alţi „regăţeni“. Mai multă autonomie locală, atunci, ar fi fost poate în avantajul societăţii româneşti în ansamblu, însă momentan a prevalat ideea consolidării Unirii, iar Maniu nu a voit să forţeze nota autonomistă[8].

Se închipuie azi anevoie explozia de entuziasm produsă de răsturnarea situaţiei pe front, în toamna lui 1918, cînd orice şansă părea pierdută pentru noi, după încheierea păcii separate cu Centralii. A fost o explozie de bucurie a libertăţii şi de recuperare a mîndriei naţionale, după ani de umilinţă, deziluzii, privaţiuni, într-un orizont ce părea definitiv închis. După o catastrofă naţională (aşa le apărea multora), lumea românească se redresa parcă peste noapte, miraculos, cu resurse pe care nimeni nu le-ar putea defini convenabil. Un bun analist al perioadei a invocat tocmai de aceea „norocul“ nostru, asociindu-l însă cu „dreptatea dumnezeiască“[9]. După adînca deprimare din primăvara anului fatidic, a venit toamna „minunilor“, cu schimbări insolite pe harta războiului, cu armistiţiul salvator şi spectaculoasa redresare a României. Ea se întregise deja la Est, prin opţiunea basarabeană din 27 martie, se completa cu Bucovina la 28 noiembrie, întregindu-se apoi în graniţele visate prin decizia transilvănenilor de la 1 decembrie. Un contemporan, care se întîmpla să fie şi avizat în psihologia colectivă, a remarcat atunci „delirul de entuziasm“ al capitalei, ieşită să aplaude armata şi familia regală. „Cine n-a trăit aceste clipe nu-şi poate da seama ce înseamnă un popor fericit.    N-am trăit cu siguranţă în întreaga mea viaţă clipe mai  înălţătoare“, nota C. Argetoianu[10], care cunoscuse neliniştea anilor de neutralitate şi drama războiului pentru a preţui cum se cuvine bucuria finală, greu de imaginat pînă nu demult, neverosimilă pentru unii şi acum.

Spiritul epocii, deschis, generos, era fixat din capul locului de un militant ardelean, Iuliu Maniu, care avea să joace un rol proeminent timp de trei decenii, pentru a rămîne un simbol de împlinire naţională şi deontologie politică. „Numai într-un regim democratic putem întări ţara noastră românească, mai ales cînd trebuie să ţinem seama de cerinţele vieţii moderne de stat“, astfel conchidea amintitul luptător pentru cauza naţională în adunarea de la Alba Iulia, în memorabila zi de 1 decembrie 1918[11], adoptată apoi, după abolirea sistemului comunist, ca zi naţională a României[12].

Spre deosebire de celelalte provincii, în Basarabia unirea nu s-a făcut dintr-o dată şi definitiv, ci a trecut prin două etape: unirea condiţionată la 27 martie şi anularea condiţiilor la 27 noiembrie 1918, cînd Sfatul Ţării a fost abolit prin decret regal[13]. După acest ultim pas, diplomaţia şi-a asumat sarcina de a dobîndi recunoaşterea statutului nostru internaţional, nu fără ezitări şi vicisitudini, cu opoziţia netă a Statelor Unite, ratificări tardive (Marea Britanie în 1922, Franţa în 1924, Italia în 1927, Japonia deloc), campanii revizioniste, întreţinute cu multă fervoare.

Motive diverse au contribuit ca entuziasmul produs de marea întregire a statului să fie diminuat cu timpul, făcînd loc unor decepţii afine cu disperarea. Comentînd primul deceniu postbelic, Mircea Eliade avea  să-l echivaleze cu „pierderea beatitudinii, a iluziilor şi a optimismului care dominaseră“ înainte[14]. Era Întoarcerea din Rai[15], căderea din ideal, trezirea la o realitate ce nu mai corespundea aşteptărilor. Clasa politică s-a dovedit a fi sub nivelul acestora[16], iar noile realităţi geopolitice prea dure pentru ca lumea românească să nu le simtă presiunea.

Contrastul dintre ceea ce trăiseră românii pînă de curînd şi entuziasmul declanşat de realizarea unităţii de stat, la 1 decembrie 1918, era aşa de mare, încît exista impresia că se întîmplase o minune. „În chip aproape miraculos, se întregise ţara şi spre răsărit şi spre apus“, constată un istoric dintre cei mai reticenţi în asemenea analize[17]. Nu e o remarcă nouă. Scriind chiar o istorie a războiului de întregire, pentru marea sinteză enciclopedică editată de Dimitrie Gusti, un elev al acestuia, Mircea Vulcănescu, o termina cu succinta reflecţie despre „norocul românesc“, aşa de vădit în timpul marelui război. „Norocul acesta nu trebuie însă înţeles ca un capriciu al întîmplării, sublinia autorul, ci ca un resort ascuns, care împinge toate aşezările lumeşti spre matca firii lor adevărate“[18]. El înseamnă totodată şi justiţie divină, dacă luăm în seamă „un alt chip, mai adînc“, al poporului nostru[19].

Între această perspectivă şi restituţia critică a istoriografiei de mai tîrziu nu trebuie să se vadă un dezacord. Revoluţia bolşevică e un fapt ce a permis românilor din Basarabia să se desprindă de imperiul rus şi să voteze unirea cu ţara-mamă, la 27 martie 1918, după cum destrămarea imperiului austro-ungar avea să-i îndrepte în aceeaşi direcţie pe românii din Bucovina (28 noiembrie) şi Transilvania (1 decembrie), încheind simbolic un proces multisecular, marea serie a unităţii naţionale pe care o identificase A. D. Xenopol, spre a rămîne lesne de recunoscut pentru orice istoric atent la idei şi fapte deopotrivă.

„Minunea“ nu a durat prea mult, fiindcă la 26 iunie 1940, în înţelegere cu germanii (Pactul Ribbentrop-Molotov), sovieticii au somat statul român să abandoneze Basarabia şi Bucovina de Nord, zonă pe care au şi ocupat-o numaidecît, în condiţii nespus de dramatice pentru autohtoni[20]. Se poate explica de ce recuperarea acelei zone, peste un an, a fost pentru români şi  o chestiune de onoare. Satisfacţia revanşei a fost scurtă, iar destinul României, după ultima conflagraţie mondială, cel impus de sovietici, cu tancurile, unei bune părţi a continentului[21].

Însă marea împlinire naţională din 1918 n-a putut fi uitată, căci însemna, cum s-a spus, „afirmarea unui drept şi întărirea unui ideal“[22], elemente decisive în construcţia statului modern.

 

(Dacia literară, XX, 1(82), ianuarie 2009, p. 1-3; Epifania, e-mail 2017, Convorbiri literare, 12.2017)

 

 

[1] Asupra acestei teme, încă actuală, a se vedea analiza făcută de Andrei Oţetea, Contribution à la question d’Orient. Esquisse historique, suivie de la correspondance inédite des envoyés du roi des Deux-Siciles à Constantinople, 1741-1821, Bucureşti, 1930, cu o versiune română, din care cităm, în vol. Scrieri istorice alese, Cluj-Napoca, 1980, p. 69-184.

[2] Cf. I. Agrigoroaiei, „Principiul naţionalităţilor a învins furtuna socială“, în Revista română, XIV, 3(53), 2008, p. 13-14.

[3] Cf. G.I. Brătianu, Acţiunea politică şi militară a României în 1919, Bucureşti, 1939 (2001).

[4] Cf. Rodica Porţeanu, Alexandru Porţeanu, Începutul înfăptuirii Marii Uniri din 1918. 90 de ani de la Unirea Basarabiei, în vol. Românii din afara graniţelor ţării – 90 de ani de la întregirea Regatului României, Iaşi, 2008, p. 60-67.

[5] Cf. Florin Constantiniu, După 1 Decembrie 1918: Consolidarea Marii Uniri, comunicare la Academia Română, 28 nov. 2008.

[6] Cf. G.I. Brătianu, op. cit.

[7] Cf. Ilarion Ţiu, Soldaţii români, apărătorii Vienei, în Jurnalul naţional, 28 nov. 2008, p. 14.

[8] Idem, A vrut Iuliu Maniu autonomia Ardealului?, în Jurnalul naţional, 28 nov. 2008, p. 14.

[9] Mircea Vulcănescu, Războiul de întregire a neamului, Bucureşti, 1999, p. 138-139.

[10] Apud George Damian, Miracolul întregirii,  în Ziua, 1 dec. 2008, p. 8.

[11] Ibidem.

[12] Cf. Dan Berindei, Zi de fericită amintire, firesc aleasă ca zi naţională, în Ziua, 1 dec. 2008, p. 3.

[13] Ion Ţurcanu, Învăţăminte ale Marii Uniri din 1918 cu o privire specială asupra Basarabiei, în vol. Românii din afara graniţelor ţării – 90 de ani de la întregirea Regatului României, 2008, Iaşi, p. 110-111.

[14] Ibidem, p. 114.

[15] M. Eliade, Memorii, 1907-1960, Bucureşti, 1997, p. 256.

[16] I. Ţurcanu, op. cit., p. 115.

[17] N. Djuvara, O scurtă istorie a romanilor povestită celor tineri, ed. V, Bucureşti, 2007.

[18] Mircea Vulcănescu, op. cit., p. 138.

[19] Ibidem, p. 139.

[20] N. Djuvara, op. cit.,p. 245-248.

[21] Ibidem, p. 250-259.

[22] G.I. Brătianu, op. cit., p. 139.

Revista indexata EBSCO