Jan 19, 2018

Posted by in EDITORIAL

Ana BLANDIANA – Și suferința este un patrimoniu. Istorie, memorie, memorial

 

Memorialul de la Sighet, care ţine în viaţa mea locul unor cărţi nescrise, este el însuşi o carte, o carte de învăţătură în înţelesul pe care îl dădeau acestei locuţiuni cronicarii, un manual de memorie, mai precis un abecedar pentru învăţarea alfabetului recuperării memoriei.

Pentru că cea mai mare victorie a comunismului – o victorie de a cărei importanţă ne-am dat seama într-un mod dramatic abia după 1989 – a fost crearea omului fără memorie, omului nou, omului cu creierul spălat, care nu trebuia să-şi amintească nici ce a fost, nici ce a avut, nici ce a făcut înainte de comunism. Memoria este o formă de adevăr şi ea trebuia distrusă pentru a se putea distruge sau manipula adevărul. Distrugerea memoriei – crimă în acelaşi timp contra naţiunii şi contra istoriei – este opera primordială a comunismului.

Realizarea Memorialului Sighet n-a fost pentru noi un scop în sine, ci un mijloc. Nu ne-am propus să realizăm doar o capodoperă de muzeografie unde crimele istoriei recente să fie aranjate artistic şi ştiinţific pe rafturile unde să se depună grăbit praful indiferenţei contemporane. Ceea ce ne-am propus şi am căutat cu disperare a fost un mijloc de resuscitare a definiţiei unei generaţii căreia, spălîndu-i-se creierul, nu mai ştia nici de unde venea, nici spre ce se îndrepta, o generaţie incapabilă să transmită generaţiilor următoare ceea ce era de transmis. Muzeul Memorialului Sighet este locul în care tinerii învaţă memoria pe care nici şcoala, nici părinţii lor nu au fost în stare să le-o transmită. Într-o adevărată pedagogie a neuitării, ei citesc aici documente, văd imagini, ascultă analize şi mărturii despre monstruoasele mecanisme ale funcţionării istoriei în ultima jumătate a secolului 20 pe baza urii de clasă şi a reprimării celor mai elementare drepturi ale omului, pe baza urii înţeleasă ca un combustibil al istoriei.

De altfel, ura şi fanatismul continuă să existe chiar dincolo de dispariţia formelor instituţionale în care au proliferat. Căci, într-adevăr, comunismul a dispărut ca sistem, dar nu ca metode şi mentalităţi, astfel încît analizarea lui este un proces la fel de util pentru trecut şi pentru viitor. Este destul să ne gîndim că membrii organizaţiilor teroriste din deceniile 6,7,8 se antrenau în tabere militare şi cîmpuri de tragere din Europa de Est, utilizînd arme de provenienţă cehă şi sovietică, pentru a înţelege că studiul comunismului şi al metodelor sale poate fi folosit şi ca un instrument inteligent de înţelegere şi rezolvare a problemelor mai recente ale lumii.

Decenii la rînd, libertatea fusese pentru noi replica pe care reuşeam, sau nu, să o dăm terorii şi, odată teroarea dispărută, ne-am dat seama cu spaimă că de fapt nu ştiam ce înseamnă să fii liber. Este mai uşor să defineşti noţiunile prin contradicţie cu opusul lor decît investindu-le cu un conţinut autonom. Românii sînt astăzi un popor care, ţară să fi avut răgazul să-şi revină după o jumătate de secol de teroare comunistă, descoperă spaima în faţa unui capitalism sălbatec structurat de corupţie şi dominat de aceeaşi minoritate socială reciclată politic, care se sprijină pe vechile reţele şi relaţii de putere. Ceea ce creează sentimentul neliniştitor că schimbarea nu e decît o stratagemă de a inventa mai răul pentru a păstra răul neschimbat. Iar această remarcă este valabilă şi pentru celelalte popoare din Est.

Vorbesc de „popoare din Est” pentru că mi se pare evident că, în fapt, continuă să existe două Europe: una, occidentală, care timp de secole a ignorat cu superbie ceea ce se petrecea la cîteva sute de kilometri dincolo de frontierele sale şi care încă se mai întreabă cum se numesc ţările baltice şi dacă Budapesta este capitala României sau a Ungariei; şi cealaltă, orientală, care a visat mereu să îi semene celei dintîi, idealizînd-o tocmai pentru că îi era inaccesibilă. Cele două părţi şi-au rămas la fel de necunoscute una alteia, chiar dacă necunoaşterea ţine în primul caz de subestimare şi în cel de al doilea de supraestimare. În timpul descoperirii reciproce, ocazionată de integrarea europeană, decepţia este un risc major, mai ales pentru cei ce înaintează de la Est spre Vest. Mi se pare, de altfel, esenţial ca acest proces de integrare să unească nu numai strategiile economice şi diplomatice, dar şi obsesiile. Şi să nu uităm că Europa de Est aduce occidentului suferinţa pe care a trăit-o, ca pe o zestre care se adaugă patrimoniului comun european. În timp ce Occidentul a adus Europei de Est drepturile omului.

În acest sens, unul dintre paradoxurile integrării europene (care nu este decît o parte a mondializării) este că în timp ce reunificarea continentului este mai presus de toate o difuzare a libertăţii de la Vest spre Est, spiritualizarea acestei libertăţi poate să înainteze dinspre Est spre Vest. Printre cauzele şi explicaţiile acestui fenomen, două sînt cele mai importante: pe de o parte precaritatea sau chiar absenţa libertăţii timp de decenii au dat un plus de substanţă şi de responsabilitate redescoperirii ei, iar, pe de altă parte, patrimoniul suferinţei a şters diferenţa dintre estetic şi etic, dintre morală şi artă. Pentru că o jumătate de secol a fi liber n-a fost în Est o consecinţă a legii, ci un risc şi un talent, un talent care uneori se confunda chiar cu talentul literar.

Aşa se explică faptul că în ultimii 25 de ani principala mea operă nu a fost literatura pe care am continuat să o scriu, ci primul Memorial al Victimelor Comunismului din lume, un mare muzeu (de mai mult de 50 de săli) realizat sub egida Consiliului Europei într-o veche închisoare stalinistă din România.

Una dintre întrebările care ni se pun adesea în legătură cu Memorialul este „De ce la Sighet, cînd există alte închisori mai mari şi mai teribile?” Răspunsul simplu pe care l-am dat întotdeauna a fost „Pentru că Sighetul a fost începutul. Pentru că Sighetul a fost locul unde cu o claritate aproape teoretică au fost puse în practică, demascîndu-se astfel, procedeele şi etapele represiunii care, pentru a deveni cu adevărat eficace trebuia să distrugă înainte de toate elitele. Sighetul este locul unde a început eliminarea elitelor politice, culturale, religioase, dar de asemenea sociale, profesionale, morale. La Sighet au fost tăiate într-un fel profilactic vîrfurile de orice fel ale societăţii, eliminîndu-se astfel posibilitatea reconstituirii societăţii civile şi pregătindu-se terenul pentru crearea omului nou.

În 1993 am propus Consiliului Europei, proiectul realizat împreună cu Romulus Rusan, de transformare a închisorii de la Sighet într-o instituţie internaţională a memoriei represiunii comuniste, din proiectul primului memorial al victimelor comunismului din lume, pe care Consiliul Europei l-a luat sub egida sa. Peste patru ani, în 1997 Parlamentul României a declarat muzeul de la Sighet ansamblu de interes naţional. Aşa cum se prevedea în proiect, muzeul are 52 de săli în care sînt parcurse cronologic şi tematic cei 45 de ani de comunism în România. Pentru a da o idee celor care nu le-au vizitat, voi înşira cîteva nume de săli: Falsificarea alegerilor din 1946, 1948 – anul sovietizării, Crearea şi funcţionarea Securităţii, Colectivizarea forţată a agriculturii, Distrugerea partidelor politice, Deportările, Munca forţată, Distrugerea Academiei, Demolările, Persecuţiile împotriva bisericilor, Represiunea contra culturii, Represiunea minorităţilor etnice şi religioase, Rezistenţa din munţi, Poezia în închisori şi multe altele. Acestora realizînd o prezentarea a comunismului românesc, li s-a adăugat, la propunerea doamnei Sustrova, purtătoarea de cuvînt a Cartei 77, 4 săli de prezentare a rezistenţei la Comunism în celelalte ţări comuniste: Răscoala din

1953 în Berlin şi Turingia, Revoluţia din Ungaria, Solidamosc şi Mişcările din Gdansk, Primăvara de la Praga, ca şi marea expoziţie Cronologia Războiului Rece conturînd cadrul mondial al comunismului. Fiecare dintre aceste săli a fost rodul cercetărilor Centrului Internaţional de studii asupra comunismului, care împreună cu Muzeul de la Sighet formează Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei. În urmă cu 21 de ani,cînd am început acest demers,nu existau istorici specializaţi în istoria comunismului şi nici bibliografia de azi pe această temă, am organizat simpozioane, am editat cărţi (cele mai importante sînt cele 7000 de pagini ale Analelor Sighet şi Cartea Morţilor, de aproape 1000 de pagini) ca şi colecţiile „Documente”, „Ora de istorie”, „Biblioteca Sighet”. Departamentul de istorie orală a realizat 6000 de ore de înregistrări dintre care o parte depuse la Hoover Institution din Stanford, California. Am făcut expoziţii itinerante în ţară şi străinătate. Cele mai importante – reprezentînd rodul unor cercetări de ani de zile ale micului grup de cercetători condus de Romulus Rusan, care este şi curatorul expoziţiilor – sînt Comunismul şi ţăranii, Cronologia Războiului Rece, Canalul – un cimitir programat şi Rusaliile Negre ,a cărei versiune germană de mai bine de un an a fost expusă în Berlin, Munchen, Tübingen.

…Şi, bineînţeles, cele 18 ediţii anuale ale Şcolii de Vară, prin băncile căreia au trecut înjur de 2000 de adolescenţi.

Astfel, întregit prin Şcoala de Vară, Memorialul de la Sighet reprezintă locul şi mijlocul prin care adolescenţii de azi, neatinşi de aripa întunecată a malformării trecute, învaţă ceea ce propriii lor părinţi n-au ştiut să le spună: ceea ce sînt ca rezultat genetic al istoriei şi ceea ce pot deveni, ca opere ale lor înşile. Prin Şcoala de Vară, Muzeul Memorial devine un muzeu viu, o instituţie a memoriei, făcînd să treacă de la o serie umană la alta adevărurile în absenţa cărora nu se poate înainta.

Prin Şcoala de Vară, Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei părăseşte pereţii închisorii din Sighet pentru a se muta între tîmplele celor – pînă acum – 2000 de tineri, încercînd să înţeleagă istoria pentru a se înţelege pe ei înşişi.

Nu numai existenţa Şcolii de Vară, ci şi procentajul tinerilor în publicul vizitator al muzeului (peste 40%) , grupurile de elevi, studenţi ai unor facultăţi de istorie din România şi Germania care vin pentru a-şi ţine cursurile sau a face practică în muzeu, tot mai numeroasele teze de licenţă avînd ca temă Memorialul şi tematica sa, transformă Memorialul într-o veritabilă instituţie de învăţămînt. Idealul ar fi, dacă am dispune de suficiente fonduri, ca printre participanţii la Şcoala de Vară să se numere tineri provenind şi din alte ţări decît România şi Republica Moldova, veniţi să asculte profesorii specialişti în istoria comunismului sosiţi din Franţa, Anglia, Germa­nia, Statele Unite şi, desigur, din celelalte ţări foste comuniste. S-ar face astfel un pas înainte spre apropierea celor două Europe care, pentru a deveni cu adevărat una singură, ar trebui – înainte de a se uni – să se cunoască şi să îşi pună în comun nu numai economiile, ci şi amintirile.

Între cele două Europe Memorialul Victimelor Comunismului este un simbol al acestui patrimoniu, un loc geometric capabil să reînnoade legăturile tăiate timp de o jumătate de secol.

Marele număr de vizitatori occidentali ca şi faptul că Memorialul figurează în marile ghiduri turistice europene vorbeşte nu numai despre recunoaşterea lui internaţională, ci şi despre faptul că cele două Europe încep să simtă nevoia de a se descoperi şi cunoaşte. După o jumătate de secol de ignorare de-o parte, de idealizare (la fel de propice necunoaşterii) de alta, în mod evident toată lumea începe să simtă că procesul integrării trebuie să unească nu numai strategiile economice şi politice, ci şi obsesiile jumătăţilor atît de diferite ale continentului nostru. Europa de Est aduce occidentului suferinţa care a marcat-o ca pe o zestre, adăugînd-o patrimoniului comun. Pentru că, în toate marile Construcţii istorice, suferinţa este un patrimoniu.

Muzeu, institut de cercetare şi de învăţămînt în acelaşi timp, – şi, prin concomitenţa acestor trei caracteristici, instituţie unică în felul său – Memorialul de la Sighet nu este o instituţie de stat, ci o realizare a societăţii civile din România şi o dovadă că această societate civilă a reuşit să renască.

În numele acestei societăţi civile distrusă într-un mod atît de programatic şi care se reface atît de greu, Memorialul nu pledează pentru sau împotriva unei anumite culori politice, ci pentru nevoia de adevăr şi de respect al fiinţei umane, a tuturor şi a fiecăruia în parte. Nici o ideologie din lume nu va putea legitima o crimă şi într-o crimă politică nu este vorba de raportul dintre dreapta şi stînga, ci de cel dintre victimă şi călău. Distrugerea memoriei care cuprindea şi aceste adevăruri a fost obsesia şi scopul comunismului. Căci, spre deosebire de toate dictaturile şi terorile istoriei lumii, comunismul nu pretindea supuşilor săi doar să fie supuşi, le pretindea şi să fie fericiţi că sînt supuşi. Umilinţă şi aberaţie pe care numai memoria le putea împiedica, pentru că memoria este scheletul oricărei societăţi şi, în măsura în care ea este distrusă – iar comunismul aproape a reuşit această performanţă societatea devine un monstru moale, dezarticulat, modelabil de către fantezii oricît de criminale.

De altfel, toate aceste idei, susţinute şi urmărite de noi de ani de zile, primesc în atmosfera vieţii publice româneşti de azi valenţe noi şi ecouri amplificate.

Memoria, ieşită în sfîrşit din umbra ilicită a intereselor uitării, este cea care a dezlănţuit toate pasiunile, toate surprizele, toate exultările, toate dezamăgirile, toate spaimele, toate speranţele, toate emoţiile şi toată oroarea care agită societatea noastră intrată în ebuliţie.

Românii sînt astăzi un popor care, fără să fi avut timp să se refacă după cei cincizeci de ani de teroare, sînt cuprinşi de spaima în faţa unui erzaţ de capitalism sălbatec şi fără ruşine, dominat de aceeaşi minoritate socială reciclată politic care se sprijină pe vechile structuri şi reţele de putere. Ceea ce lasă sentimentul neliniştitor că orice schimbare nu este decît o stratagemă de a inventa mai răul pentru a păstra răul neschimbat.

Memoria este vîrtejul care scoate mîlurile la suprafaţă şi pune în mişcare apele moarte şi urît mirositoare ale istoriei, tulburîndu-le ca să le poată limpezi. Tot ce se întîmplă din acest punct de vedere în jurul nostru, azi, este o dovadă că memoria poate fi resuscitată, învăţată şi poate deveni eficientă chiar şi după o jumătate de secol de aneantizare.

Pe acest fundal nesigur şi încărcat de nelinişte, noi – şi mă refer de data aceasta chiar la români – asemenea fiecăruia dintre celelalte popoare, avem obligaţia nu numai să ne urmăm destinul, ci să-l şi înţelegem. Sîntem aşezaţi pe o linie pe care harta Europei a fost îndoită de multe ori şi este mereu ameninţată să se rupă. Datoria noastră este nu doar să facem tot ce putem pentru acest lucru să nu se întîmple, ci şi să ne încăpăţînăm să rămînem mereu pe partea dinspre Occident a eventualei rupturi. Pentru că nu numai noi avem nevoie de Europa, oricît de critic am privi-o, ci şi Europa are nevoie de noi, oricît de puţin şi-ar da seama că în experienţa suferinţei trăită de noi cei din Est, s-a conservat o autenticitate umană – cu tot ce poate fi bine şi tot ce poate fi rău într-o astfel de sintagmă – pe care, prin integrare, o aducem ca pe o zestre patrimoniului comun european.

Căci suferinţa este un patrimoniu.

Răspunsul la întrebarea dacă poate fi reînvăţată memoria este în mod hotărît DA, nu numai ca o formă de optimism, dar şi ca singura cale posibilă pentru a ne salva din trecut.

Revista indexata EBSCO