Jan 19, 2018

Posted by in EDITORIAL

Adrian LESENCIUC – Cultura română, între drumul propriu și „imitațiune”. Reperul Maiorescu. Reversul teoriei formelor fără fond „Autonomia Ținutului secuiesc este un deziderat al politicienilor unguri deghizați în secui”

 

– Domnule Vasile Moiş, sunteţi un romancier de anvergură, istoric şi un fost politician de primă mână. În acest moment, în România a fost repusă pe tapet  problema autonomiei Ţinutului Secuiesc, existând pe ordinea Parlamentului chiar un proiect de lege, promovat de către persoane aparţinând minorităţii maghiare. De ce credeţi că a fost reluată această provocare la adresa Statului Român?

 

– Trăim vremuri cât se poate de tulburi şi istoria trece pe lângă noi, fără să ne dăm seama, jucându-ne feste. În condiţiile în care industria şi agricultura au fost distruse, când populaţia consumă fructe şi legume aduse din Australia, Asia de Sud-Est, America Latină, Turcia şi Ungaria, când guvernanţii drenează fondurile publice şi împrumuturile externe spre propriile lor buzunare, când pădurile ţării sunt jefuite fără milă, când tinerii şi forţa de muncă emigrează masiv, când fenomenul corupţiei s-a generalizat la toate nivelurile, când clanurile mafiote prosperă, iar taxele şi impozitele cresc în fiecare an, viitorul României se prefigurează sumbru.

Politicienii mărunţi, care se pretind, vezi Doamne, bărbaţi de stat, îşi risipesc timpul şi forţele în dezbateri sterile, urmărind doar perpetuarea la putere şi umplerea buzunarelor proprii, fără să se preocupe de problemele vitale ale ţării şi ale populaţiei, îngroşând, în cele din urmă, rândul celor care aşteaptă la uşile procurorilor anticorupţie.

Ca şi cum problemele noastre economice şi sociale nu ne-ar fi de ajuns, au apărut numeroase voci, pretinse a fi autorizate de marile cancelarii occidentale, care azi pun sub semnul întrebării actualitatea statelor-naţiuni sau chiar pentru redesenarea frontierelor, stabilite în urma celor două războaie mondiale. În acest context, asistăm la o amplă acţiune orchestrată de către iredentiştii unguri, îndreptata împotriva unităţii şi suveranităţii României, care vizează, într-o primă fază, autonomia teritorială a unor regiuni, pe criterii etnice, urmată de federalizare, confederalizare sau chiar secesiune, într-o ultimă fază.

Mircea Eliade, în studiul „Teroarea istoriei”, spunea: „Printre neamurile fără noroc, ne numărăm în frunte noi, Românii. Ca să supravieţuim în Istorie, ne-am istovit mai mult decât s-au cheltuit alte neamuri ca să cucerească pământul. (…) Neamul Românesc se va forma pe o întindere imensă – din Balcani şi până în munţii Tatrei – dar destinul lor politic va fi limitat la Dacia. Politiceşte, romanitatea sud-dunăreană va fi condamnată; ca şi Thracia, după Alexandru Machedon, România orientală va servi destinele altora (…)

Toată lumea e de acord că dacii se aflau aşezaţi pe pământul nostru cu cel puţin o mie de ani înainte de Christos, şi cu toate acestea am fost singurul popor european căruia i s-a contestat dreptul de a stăpâni ţara pe care au locuit-o moşii şi strămoşii lui. Istoria Neamului Românesc n-a fost decât o lungă, necontenită, halucinantă hemoragie. Ne-am alcătuit într-un uragan şi am crescut în vifor (…)”

Trebuie să recunoaştem că poporul român, a cărui etnogeneză în spaţiul carpato-danubiano-pontic s-a cristalizat după războaiele daco-romane, a trăit, până la 1848, pe o altă bandă de timp, în comparaţie cu popoarele Europei Occidentale, fiind tributar, religios, cultural, politic şi militar, puterilor politice de la fruntarii. În timp ce pământul românesc era pustiit de valurile succesive de migratori şi locuitorii lui încercau să se salveze ca popor şi să închege primele formaţiuni statale, în vestul Europei se clădea o cultură materială şi spirituală clasică. Aşa se explică faptul că atunci când, la 1521, Neacşu din Câmpulung redacta primul document într-o limbă română arhaică, adresată judelui Johannes Benkner din Braşov, Boccaccio scrisese, cu aproape 200 de ani mai devreme, Decameronul, la 1359.

Absenţa scrierilor româneşti, timp de aproape 1000 de ani, este o simplă scorneală. Limba română a fost scrisă, în istoria sa, pe răbojuri cu vechi „rune” europene, pe documente cu alfabete latine, greceşti, glagolitice, paleo-slave, alfabete de tranziţie şi în final din nou latine. Limba slavonă fusese introdusă în ţările române înainte de Sinodul de la Ferrara-Florenţa, respectiv în secolele X-XII, după creştinarea bulgarilor. Prima tipăritură în limba română, scrisă cu alfabet latin, este Carte de rogacioni pentru evlavia homului chrestian, a lui Samuil Micu, tipărită la Viena în 1779. În Muntenia, la 1850, se tipărea, de către Jos Copaining, piesa Macbeth, a lui William Shakespeare, în limba română, cu alfabetul chirilic de tranziţie. Scrierea latină avea să fie introdusă, oficial, de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza, abia în anul 1860.

În ceea ce-i priveşte pe maghiari, aceştia, călăuziţi de chazari, au rătăcit câteva secole până să ajungă în Pannonia, unde s-au sedentarizat şi s-au catolicizat. Adoptarea religiei catolice s-a dovedit colacul de salvare a lor ca naţie. După sedentarizare şi catolicizare forţată, ungurii au străbătut istoria când agăţându-se de pulpana Papei de la Roma, când sprijinindu-se pe sabia împăratului de la Viena, mai apoi pe naziştii lui Hitler sau pe fasciştii lui Mussolini, pentru a cotropi şi subjuga populaţiile autohtone din jur.

De când au apărut în Europa, ungurii au jinduit după Ţara Ardealului, binecuvântată de Domnul, cum spunea Bălcescu, încât tratatul de la Trianon, prin care Ungaria a fost redusă la dimensiunile sale fireşti, a constituit o adevărată tragedie şi o psihoză naţională, un adevărat sindrom specific poporului maghiar, Sindromul Trianon.

1918 avea să fie anul astral pentru români, anul în care s-a făurit Statul Român Unitar, dar şi anul în care vor începe acţiunile cercurilor iredentiste maghiare pentru destrămarea lui.

Argumentele invocate de către promotorii doctrinei pan-maghiare, pentru secesiunea Transilvaniei şi alipirea ei ulterioară Ungariei, vor fi identice cu cele formulate de către delegaţia ungară la Trianon: „Din punct de vedere intelectual şi economic Transilvania este cu o sută de ani mai avansată decât România, de aceea alipirea ei la România va avea o influenţă nefastă asupra dezvoltării sale şi poate provoca tulburări cât se poate de serioase”. Am dat acest citat pentru a demonstra că argumentele delegaţiei maghiare de la Trianon sunt reluate, azi, sub diferite forme, pentru a justifica autonomia comunităţii maghiare, sub formula „autonomia Ţinutului Secuiesc”, în perspectiva secesiunii şi alipirii lui la Ungaria.

La peste 90 de ani de la Trianon, într-o Românie membră a Uniunii Europene, în condiţiile existenţei unui tratat politic de bază cu Ungaria, sub privirile indiferente ale autorităţilor române, în ziua de 15 martie 2014, am asistat la un eveniment stupefiant, sărbătorirea maghiarilor de pretutindeni la Sfântul Gheorghe, un oraş situat în inima ţării, la care a participat şi vicepremierul ungar Semjen Zsolt. Acesta a intrat în piaţa oraşului, pavoazată cu drapele maghiare, alături de Tamás Sándor, preşedintele Consiliului judeţean Covasna. Discursul vicepremierului ungar Semjen Zsolt a început cu o evocare istorică, a continuat cu o pledoarie autonomistă şi s-a încheiat cu o aluzie electorală în perspectiva scrutinului parlamentar din 6 aprilie 2015 din Ungaria, referitoare la beneficiile acordării de către actuala guvernare de la Budapesta a dublei cetăţenii pentru maghiarii din afara Ungariei.

Oficialul maghiar a spus textual „În Uniunea Europeană autonomia şi autodeterminarea sunt o realitate naturală şi obişnuită, iar dacă pentru alţii acest lucru este posibil, atunci este posibil şi pentru maghiari, întrucât nu sunt un popor mai prejos decât altele.”

În faţa mulţimii isterizate, Antal Árpád, a ţinut un discurs presărat cu scandări „Autonomie!”,Aici suntem acasă”, „Să piară Trianonul!” din care cităm: „Pe 15 Martie, maghiarii trebuie să-şi pună întrebarea dacă sunt destul de curajoşi pentru a-şi cere drepturile de a rămâne pe pământul natal şi de a le aminti celor care în urmă cu 95 de ani ne-au promis autonomie că promisiunile nu se prescriu. Iar reprezentanţii comunităţii maghiare, indiferent că sunt sau nu la guvernare, trebuie să lucreze întotdeauna pentru realizarea autonomiei Ţinutului Secuiesc şi pentru ca limba maghiară să devină oficială în Ţinutul Secuiesc, ca această regiune să devină una bogată şi prosperă… Acestea sunt ţelurile noastre şi pentru realizarea lor trebuie să muncim, fie că plouă, fie că bate vântul.

În faţa unor astfel de manifestări, omul de bunăcredinţă nu mai înţelege dacă trăieşte în România sau în Ungaria. Acesta este rezultatul politicii paşilor mărunţi, iniţiată de către UDMR, încă de la înfiinţare, care, iată, a dat roade. Vinovăţia ne aparţine nouă,românilor, în exclusivitate şi nu avem nici o scuză, dacă ne uităm la alte ţări, membre ale Uniunii Europene, în care trăiesc minorităţi naţionale, Slovacia, Austria sau Ungaria.

Care ar fi atitudinea autorităţilor maghiare dacă românii din Ungaria ar sărbători ziua de 1 decembrie într-un oraş unguresc, arborând steaguri tricolore româneşti? Dar, se vede că România este ţara tuturor posibilităţilor, la noi, ca la nimeni! Pentru că actualul guvern al Ungariei este filo-rus şi este susţinut, financiar, de la Moscova, le-am recomanda capetelor hungariste înfierbântate să se ocupe şi de autonomia districtului Khamtys-Mansis, fostul district Ostiak-Vogul din Siberia Occidentală, situat pe fluviul Obi, unde trăiesc aproape un milion de ostiaci şi voguli, vorbitori de limbă maghiară primitivă. Dacă tot se trudesc din răsputeri să obţină autonomie pentru Ţinutul Secuiesc, ni s-ar părea creştineşte ca liderii ungurilor să fie preocupaţi şi de soarta fraţilor lor, rămaşi în ţinuturile comune de baştină, în Siberia Occidentală. Pe de altă parte, într-o Europă unită, unde graniţele dintre statele membre nu pot fi contestate, ungurii nu şi-au mai găsit susţinători pentru realizarea visurilor de stăpânire a Transilvaniei şi de aceea se concentrează pe acţiunea de manipulare a opiniei publice internaţionale şi de intoxicare continuă a liderilor şi factorilor de decizie europeni şi caută, cu obstinaţie, sprijinul Moscovei.

Românii ar trebui să înveţe din greşeli şi să aibă foarte mare grijă pentru cine îşi dau votul. Până acum am avut un sistem de guvernământ în care cei mai incapabili de a guverna au fost aleşi de către cei mai incapabili de a produce,pentru care au fost recompensaţi cu bunuri şi servicii plătite prin confiscarea avuţiei şi a muncii unui număr de producători aflat în scădere continuă. Atenţie mare, George Orwell spunea că „un popor care votează corupţi, hoţi şi trădători, nu este victima! Este complice!”

 

– Pentru cititorii noştri, vă rugăm să ne spuneţi în câteva cuvinte cine sunt secuii ?

 

– Originea secuilor este incertă. Istoriografia pendulează între diverse teorii: hună, avară, bulgară, turcică, pecenegă, cabară, avară, română sau maghiară.

Gestele ungureşti, Anonymus, Simon de Keza, Chronicon Pictum etc. au acreditat ideea că „Zaculos” – secuii ar fi „rămăşite ale hunilor” care ar fi continuat să vieţuiască, după dezagregarea imperiului lui Attila în nord-estul Ungariei actuale şi în nord-vestul României actuale, „în câmpia de la Cigla”. Prea puţin numeroşi pentru a organiza ei înşişi expediţii de pradă în „ducatele” româneşti sau slave vecine, ar fi ieşit în întâmpinarea valului maghiar, trecând prin nordul Transilvaniei în Galiţia. Alegaţia potrivit căreia secuii au fost chemaţi de „vocea sângelui” să se contopească în masa celor ce aveau să intre în istorie sub numele slav de „unguri”, este o simplă găselniţă propagandistică, nefiind susţinută cu argument istorice.

Gestele ungureşti îi consider pe secui, aşa cum am arătat, „de neam hunic”, idee împărtăşită de istoricul A. Verancsics. Antonio Possevino crede că secuii sunt „mai vechi decât hunii, şi de aceea se numesc scituli, adică sciţi mici”. Din contră, G. Reichersdorfer şi Stephan Taurinus apreciază că secuii sunt „un neam al sciţilor”, de unde numele, des folosite ca derivate din „zekel” – „siculi”, „ciculi”, „scituli”.

Petrus Ranzanus (1420-1492), un călugăr dominican de origine siciliană, consideră că secuii se trag din antica populaţie a siculilor din Sicilia. Toţi ceilalţi istorici serioşi sunt de părere că au venit din stepele nord-pontice, „scitice”, pe calea folosită de toate populaţiile provenite din îndepărtata Asie, inclusiv de către huni. În mod cert, „székely” derivat din „szkil-sikil” cu semnificaţia, în „eski tukce” (limba turca veche), desemnează oamenii „de neam ales”, secuii sunt o populaţie distinctă. Potrivit surselor germane ale secolelor IX-XIII, Annales Regni Francorum, Poeta Saxo, Analele Fuldense etc., secuii ar fi urmaşii avarilor, neam turcic originar din Mongolia şi înrudit lingvistic cu hunii, pecenegii, uzii, cumanii, tătaro-mongolii, turcii etc., total diferiţi de maghiarii fino-ugrici.

Avarii şi-au făcut apariţia în spaţiul etnogenetic românesc în cadrul marii migraţii răsăritene de la jumătatea veacului al şaselea. Atraşi iniţial de Dunărea maritimă, ei au colaborat cu slavii (scalavinii), kutrigurii hunici şi cu sarmaţii. În timp ce slavii, antii, kutrigurii s-au concentrat asupra drumurilor imperiale spre Bizanţ, încercând să forţeze Dunărea, avarii au fost atraşi, pe calea nordică, de longobarzii germanici, pentru zdrobirea puterii gepizilor stabiliţi în Pannonia. Oferta longobardă venea la timpul potrivit întrucât cererile avarilor adresate Imperiului Roman de Răsărit de a se stabili la sud de Dunăre (558, 561) fuseseră respinse. Conduşi de Baian (558-605), avarii i-au zdrobit pe gepizi şi au fondat un kaganat între Alpi, nordul Carpaţilor şi Adriatica, în anul 567. În continuare, au cucerit Boemia, Moravia şi Slovacia (570-580), Dalmaţia şi Iliria în 583, impunând Bizanţului plata tributului, apoi, alături de slavi, au devastat Dunărea pe ambele maluri (587) până la Silistra şi întreaga Peninsulă Balcanică (592-598). După T. Simocatta şi T. Confessor, în cursul acestor lupte s-ar fi auzit îndemnul „Torna, torna fratre”, primele cuvinte consemnate din limba proto-română.

Probabil că momentul 895-896 coincide cu plecarea secuilor de la „Cigla” şi ieşirea în calea lui Árpád, potrivit gestelor ungare, a populaţiei care îşi spunea, ea însăşi, „szkil-sikil” adică „de neam ales”. Istoricii maghiari consideră că numele secuilor derivă de la „scaunul” de judecată, ei fiind organizaţi în momentul stabilirii lor definitive în Carpaţii Orientali pe „scaune”. De unde „scaun” însă la populaţii trăind în corturi şi obişnuite să împartă dreptatea din şaua calului? În „scaun” stătea cneazul, voievodul (duca) adică „judex”-ul (jude) român, apoi domnul, când făcea „judeţul”, deci termenul a fost împrumutat de la români.

După Rudolf din Ems, împinşi de germani dincolo de Tisa, la „sălbaticii vlahi”, secuii au convieţuit cu aceştia în şi „dincolo de munţii de zăpadă”. La venirea maghiarilor, secuii trăiau „amestecaţi”, potrivit gestelor ungureşti, Simon de Keza şi Chronicon Pictum, „cu românii, vecinii lor din munţi”, de la care au învăţat scrisul cu caractere runice, preluate de la varegi şi chazari şi alături de care împărtăşeau „aceeaşi soartă”. După părerea istoricului Kurt Horedt, în anul 896, secuii şi-au părăsit sălaşele şi au plecat în Ţara Ungurului spre a i se închina lui Árpád, duce nu numai peste maghiarii fino-ugrici, dar şi peste mulţimea de triburi turanice, înrudite cu avarii. Acesta este momentul de declin al culturii avare din Nordul României.

Aliaţi, dar neincluşi în conglomeratul de populaţii care va duce la geneza ungară, secuii au fost folosiţi de unguri, ca în orice alianţă între unul mai tare şi altul mai slab, în avangardă, cu ocazia ofensivelor şi în ariergarda, la retragere. Secuii se vor bucura de privilegii, în schimbul slujbei lor militare şi vor fi utilizaţi ca o contrapondere împotriva mult prea numeroşilor autohtoni, românii, pe care regalitatea ungară nu va putea niciodată să-i înghită cu totul.

Arheologia, toponimia şi izvoarele scrise îi plasează pe secui, în veacul al X-lea, în Bihor, pe Arieş, în centrul voievodal românesc de la Moldoveneşti, în secolele XI-XII, între Turda şi Aiud, în Tara Bârsei şi în fine, în Carpaţii Orientali, unde vor fi colonizaţi definitiv printre români şi organizaţi pe „scaune” (szekek-sedes): Ciuc (zonele Miercurea Ciuc – Csikzereda, Giurgeu-Gheorgheni – Gyergyö şi Casin-Kaszon); Trei scaune (Háromszék: Sepsi, Kézdi, Orbai); Odorheiu (Székelyudvárhely) şi Mureş (Márosszek).

Potrivit cărturarului Antonio Possevino, în tot cursul Evului Mediu însă şi o bună perioadă de timp sub ocupaţia romano-germană (1699-1806) şi austriacă (1806-1867), datorită centurii etnice româneşti care i-a protejat, ca şi mediului montan de adopţie, secuii „s-au păstrat mai neatinşi decât orice alt popor, în acea ţară întărită de la natură, mulţumită poziţiei sale inaccesibile în multe locuri. Sunt totuşi amestecaţi printre ei”. Toţi cărturarii, călătorii, condotierii care au străbătut spaţiul românesc au constatat unicitatea secuilor, ca şi a saşilor, alt element de colonizare, implanturi catolice în mediul românesc.

Catolicizaţi de unguri, acceptaţi ca aliaţi, în calitate de „naţiune” medievală, urmaşii avarilor au continuat să fie, etnic, altceva. Pentru ca, în afară de rune la care românii, învăţătorii lor, renunţaseră în momentul adoptării slavonei, ca limba liturgică şi a alfabetului chirilic, secuii au continuat să aibă o limbă a lor, un port şi obiceiuri proprii, încă vizibile în secolul XVI, pe cale de dispariţie în veacurile XVII-XIX şi de care numai unii bătrâni îşi mai amintesc astăzi, în zona Ciucului, într-atât de eficace a fost procesul de maghiarizare susţinut în primul rând de biserică, atât cea catolică, cât şi alternativ, cea reformată. Faptul că ei înşişi se numesc încă, astăzi, secui atestă însă persistenţa conştiinţei unei deosebiri fundamentale faţa de populaţia ungurească, a unei etnii originare distincte.

În veacul al XVI-lea, deşi la prima vedere, potrivit lui Georg Reicherstorfer, „limba, ca şi toate obiceiurile” îi apropiau de unguri, cunoscutul medic padovan Francesco della Valle remarca „totuşi sunt un neam barbar”, altceva „decât ungurii”.

Cunoscător profund al realităţilor transilvane, cărturarul umanist Antonius Verantius (Anton Verancsics) concluziona, în urma unei analize obiective, că secuii „se deosebesc de unguri în aproape toate obiceiurile, legile şi felul lor de a trăi; afară de religie, şi nu se aseamănă nicidecum, nici ca limbă, când vorbesc după chipul strămoşilor”. Pe aceeaşi linie, Nicolae Românul (Nicolaus Olahus) (1493-1568), contemporanul său, observa la secuii supuşi ofensivei maghiarizării că au încă „unele cuvinte proprii neamului lor”. Cărturarii umanişti îi defineau în unanimitate drept oameni făcuţi pentru război, un „neam de oameni crunţi”, cum spunea P. Ranzanus, „aspru şi aprig, ca şi născut pentru luptă” după Georg Reichertorffer, „oameni crânceni şi războinici”, conform lui Stefan Brodarics, fapt care motiva rezistenţa îndelungată în faţa maghiarizării şi păstrarea privilegiilor pe care regalitatea şi marea nobilime ungurească au fost silite să le recunoască permanent.

Practic, până târziu, în epoca modernă, împletindu-şi istoria cu aceea a românilor autohtoni şi majoritari în Transilvania, împotrivindu-se ofensivei regalităţii magnaţilor unguri şi patriciatului săsesc, secuii s-au bucurat „de legi şi obiceiuri cu totul deosebite de ale altora”, împărţindu-şi „între ei moştenirile şi slujbele pe triburi şi spiţe de neam”, cum spunea A. Possevino. Folosiţi exclusiv în slujbe militare, si-au păstrat calitatea de oameni liberi, trăind în continuare „după legile şi moravurilor lor”, după Georg Reichertorffer.

Şi această perpetuare a unor caracteristici ale organizării primare, gentilico-tribale, a constituit un real suport al păstrării individualităţii lor faţă de mai puternicul aliat maghiar, al continuităţii secuieşti şi evitării procesului de topire etnică în procesul de formare, în secolele X-XVI, a poporului modern ungar. La păstrarea identităţii secuilor, o contribuţie de cea mai mare importanţă şi-a adus-o şi marginalizarea lor, plasarea geo-politică „la marginea” teritoriilor controlate politico-militar de şefii uniunii tribale dominate de maghiari, apoi de regalitatea ungară, după părerea lui Francesco della Valle.

La baza colaborării militarea secuilor cu ungurii au stat de la început, potrivit lui Simon de Keza, relaţii de inechitate, întrucât prioritatea în teritoriile cucerite a alegerii zonelor de păşunat o aveau căpeteniile ungare şi abia după aceea „şi celelalte neamuri şi-au ales locuri unde le-a plăcut”.

Trăind alături de români, iniţial în Maramureş şi Bihor, apoi în teritoriile central şi ulterior est-transilvane în care locuiesc şi astăzi, secuii au împrumutat de la aceştia numeroase elemente de limbă, port cultură materială şi spirituală, identificându-se permanent cu interesele poporului român în confruntarea cu regalitatea, apoi cu principii de origine ungară ai Transilvaniei, care au căutat să le anuleze privilegiile iniţiale, atentând la libertatea lor.

 

– Am înţeles că secuii au avut o organizare administrativă distinctă, bucurându-se de o anumită autonomie teritorială de-a lungul Evului Mediu. În ce a constat această autonomie ?

 

– Regele Ungariei numea în fruntea secuilor un comite, care era un demnitar originar din rândul marii nobilimi maghiare. Voievodul Transilvaniei nu a exercitat asupra secuilor nicio autoritate, până în anul 1462, după care, ambele demnităţi, cea de voievod al Transilvaniei şi cea de comite al secuilor, au fost acordate aceleiaşi persoane. Voievodul nu îşi exercita autoritatea asupra secuilor în calitate de voievod al Transilvaniei, ci doar în cea de comite al secuilor. Comitele secuilor era comandant al trupelor secuieşti, iar de sarcinile administrative se ocupa mai mult locţiitorul său, numit dintre apropiaţii săi, vicecomitele secuilor. Comitele secuilor convoca şi prezida adunarea secuilor, la care participau reprezentanţii tuturor scaunelor secuieşti. În cadrul acestei adunări secuieşti generale se luau deciziile în cazul proceselor pentru care se făcea apel la acest for superior. Fiecare scaun avea în fruntea lui câte un căpitan, cu atribuţii militare şi un jude al scaunului, care avea competenţe judecătoreşti, ajutat de juraţi. Aceste funcţii erau elective, căpitanul, judele şi juraţii fiind aleşi de comunitatea secuilor. Forul decizional era adunarea scăunală. Iniţial, la adunarea scăunală participau toţi secuii, dar cel puţin din secolul al XV-lea deciziile erau luate doar de categoriile sociale privilegiate – fruntaşii şi călăreţii.

Secuii îşi împărţeau periodic pământul; nimeni nu putea folosi în mod continuu acelaşi lot de pământ. Pământul era împărţit prin tragerea cu arcul, adică un lot era o lungime de săgeată. Fruntaşii şi călăreţii primeau mai multe loturi decât secuii de rând. Singura obligaţie fiscală a secuilor era darea boului: cu ocazia încoronării, a căsătoriei sau a naşterii primul băiat al regelui, fiecare familie de secui trebuia să dea câte un bou pentru trezoreria regală. Această obligaţie – darea boului – are rădăcini în obiceiurile populaţiilor migratoare, probabil în unele dintre cele care au stat la baza formării secuilor. Totodată, nu trebuie să uităm că pământul locuit de secui este în mare parte deluros, mai propice creşterii animalelor decât cultivării grânelor.

. Ca urmare a răscoalei ţăranilor maghiari şi români de la Bobâlna din 1437, nobilii din Transilvania, împreună cu saşii şi secuii au format o uniune, cunoscută sub numele Unio trium nationum, cu scopul înfrângerii răsculaţilor şi asigurării stabilităţii în Transilvania. În această uniune erau cele trei stări politice privilegiate, adică nobilii, saşii şi secuii. De obicei, se face o confuzie în cărţile de istorie, atunci când, prin nobilime, se înţelege exclusiv naţiunea maghiară, deoarece între nobili, după 1366, se afla şi feudalitatea românească maghiarizată. Abia în epoca premodernă, în condiţiile asumării unei identităţi şi a unei conştiinţe maghiare de către nobilime, inclusiv de către cea românească, uniunea a căpătat un caracter exclusivist cu caracter etnic.

În schimbul privilegiilor fiscale şi a autonomiei administrative şi judecătoreşti, secuii erau obligaţi la serviciul militar. Din punct de vedere militar, secuii erau împărţiţi în şase neamuri, iar fiecare neam avea patru ramuri. Fiecare ramură trebuia să dea câte 100 de călăreţi în caz de război. Secuii erau împărţiţi în trei categorii sociale, în funcţie de avere şi de rolul pe care îl aveau în organizarea militară: fruntaşii (primores), călăreţii (primipili) şi secuii de rând, care luptau ca pedeştri. Doar cei din primele două categorii sociale puteau să fie aleşi în funcţii militare sau judecătoreşti. Avansarea unui secui de rând în categoria călăreţilor era condiţionată de avere, pentru că lupta călare presupunea un efort financiar care trebuia susţinut: cal şi armament. Secuii asigurau avangarda armatei regale în cazul campaniilor ofensive şi rămâneau în ariergardă în caz de retragere. Din pricina creşterii pericolului otoman, în secolul al XV-lea au existat mai multe reforme şi proiecte de organizare a armatei regatului maghiar. Potrivit unui proiect al regelui Sigismund de Luxemburg din 1429, secuii trebuiau să dea un contingent de 3.500 ostaşi pentru apărarea Transilvaniei. În cazul mobilizării generale la război, potrivit unor documente din timpul regelui Matia Corvin, două treimi din secui trebuiau să meargă la oaste, restul trebuind să rămână acasă, cu rol de rezervă. Chemarea la oaste se făcea cu sabia înroşită de sânge sau prin aprinderea focurilor de semnalizare. Regele Vladislav al II-lea a adaptat organizarea militară la nevoile momentului său. În cazul unor campanii regale în Moldova, toată oastea secuilor trebuia să participe la campanie pe o perioadă de două săptămâni pe propria cheltuială. Dacă oastea era condusă de un demnitar, doar jumătate din oastea secuilor trebuia să participe la campanie. În campaniile din Ţara Românească participau jumătate din secui, când oastea era condusă de rege personal, şi doar o cincime, când în fruntea ei era un demnitar. Dacă războaiele erau în vest sau nord, doar o mică parte a oştii secuieşti trebuia să participe la campanie, dar pe cheltuiala regelui. Aceste reguli arată clar că scopul principal al secuilor era apărarea hotarelor estice şi sudice ale Transilvaniei.

În secolele XVI-XVII s-au realizat conscripţii militare, adică registre numite lustre, în care erau consemnaţi toţi secuii apţi de luptă din fiecare sat. Doar o parte a acestor lustre s-au păstrat până azi, cea mai precisă fiind cea realizată în timpul principelui Gabriel Bethlen în 1614.

 

– De-a lungul secolelor secuii s-au revoltat de mai multe ori împotriva regalităţii maghiare, cea mai cunoscută a fost răscoala condusă de Gheorghe Doja. Aceste revolte pot fi apreciate o dovadă că secuii nu se considerau maghiari?

 

– Încă de la finele secolului al XV-lea au fost înregistrate primele revolte secuieşti împotriva funcţionarilor sau autorităţilor care le limitau libertăţile. După luptele pentru tronul Ungariei din 1490, în care unii secui ar fi luat partea polonezului Ioan Albert, voievodul Transilvaniei, Ştefan Báthory, a luat unele măsuri punitive împotriva lor. Pentru a linişti spiritele, regele Vladislav al II-lea l-a schimbat pe voievod. Însă demersul autorităţilor de a reglementa în sens restrictiv libertăţile secuieşti a continuat în paralel cu tentativele de revoltă ale celor nemulţumiţi. Secuii au fost divizaţi în tabere pro şi anti regale. Răscoalele armate au alternat cu adunări generale ale secuilor, în care încercau să se organizeze şi să ceară respectarea libertăţilor lor. Între 1510-1519 au fost mai multe revolte secuieşti, cea mai importantă fiind participarea secuilor la răscoala condusă de Gheorghe Doja din 1514.

În 1517, este emis Tripartitum opus iuris consuetudinarii inlycti Regni Hungariae partiumque adnexarium, cunoscut ca „Tripartitum-ul lui Ştefan Werboczi”, un cod de legi care apare imediat după războiul ţărănesc condus de Gheorghe Doja. Prin Tripartitum, se defineşte denumirea de „popor”, care îi cuprinde doar pe nobili, şi denumirea de „plebe”, atribuită nenobililor, adică ţărănimii, deci majorităţii românilor. Prin acest act, românii sunt excluşi complet de la viaţa politică a Transilvaniei În ciuda măsurilor în forţă luate de autorităţi, nemulţumirile şi revoltele au continuat, ceea ce a atras represaliile autorităţilor. Prin confiscarea averilor răsculaţilor în 1521, de către voievodul Ioan Szápolyai, s-a anulat dreptul comunităţii secuilor de a beneficia de bunurile celor acuzaţi de trădare.

Războaiele pentru tronul Ungariei după 1526 au necesitat atât eforturi militare, cât şi cheltuieli excepţionale. Astfel că secuii au fost supuşi impozitării, contrar libertăţilor lor. Ceea ce părea iniţial a fi taxe extraordinare s-au generalizat. Cele mai multe măsuri administrative anti secuieşti au fost luate de Regina Isabela: s-a decis în Dieta Transilvaniei că averile secuilor trădători puteau fi confiscate pe seama principelui şi s-a generalizat impozitul în bani pentru secuii de rând, fiind scutiţi doar fruntaşii şi călăreţii.

În 1562, în contextul unui război între principatul Transilvaniei şi habsburgi pentru stăpânirea regiunii Sătmarului, secuii au căzut în plasa promisiunilor făcute de solii austriecilor de a li se reda vechile libertăţi. Replica principelui Ioan Sigismund Szápolyai a fost fermă: i-a ucis pe lideri, a întărit scutirea de taxe a fruntaşilor şi călăreţilor, pe care i-a echivalat cu rangul nobiliar, a reorganizat scaunele secuieşti şi a construit cetăţi pentru controlarea secuilor. Răscoala din 1562 a fost cea mai mare revoltă din epoca medievală târzie.

Prin echivalarea fruntaşilor şi călăreţilor cu rangul nobiliar şi impunerea la taxe a secuilor de rând s-a divizat ireversibil societatea secuiască. Ori de câte ori o partidă interesată le promitea secuilor redarea vechilor libertăţi, ei se răsculau împotriva autorităţilor, însă tabăra lor era uşor de înfrânt cu ajutorul secuilor privilegiaţi. În memoria colectivă a secuilor a rămas drept cea mai neagră pagină a istoriei lor perioada principilor ardeleni din familia Báthory. Atraşi în războiul dintre Gáspár Békes şi Ştefan Báthory în 1575, secuii au ajuns în tabăra învinşilor. Peste câteva decenii, în timpul Războiului de 15 ani, au primit doar promisiuni în schimbul slujbei militare. După campania din Ţara Românească din toamna anului 1595, încununată cu victoria antiotomană a trupelor unite din Ardeal, Ţara Românească şi Moldova sub conducerea lui Sigismund Báthory, secuii s-au aşteptat la îndeplinirea promisiunilor principelui, dar aveau să fie din nou păcăliţi. Răscoala a fost înăbuşită, liderii traşi în ţepe şi mulţi secui au fost torturaţi şi li s-a confiscat averea. Momentul a rămas în memoria colectivă sub numele de Carnavalul însângerat. Astfel se explică motivarea secuilor în asasinarea principelui Andrei Báthory, fugar după înfrângerea sa la Şelimbăr de către Mihai Viteazul. De altfel, principele român a exploatat ura secuilor faţă de Bathoreşti în propriul interes. Mulţi secui au servit ca mercenari în oastea lui Mihai.

La începutul secolului al XVII-lea, Transilvania a fost terenul luptelor dintre oştile habsburgice conduse de generalul Basta şi principii ardeleni, care doreau revenirea principatului la situaţia anterioară Războiului de 15 ani. Necesitatea stringentă de trupe i-a determinat pe principii Moise Secuiul şi Ştefan Bocskai să ceară sprijinul secuilor în schimbul redării vechilor lor libertăţi, adică scutirea de obligaţiile fiscale. Chiar şi testamentul politic al lui Bocskai recomandă urmaşilor săi să îi păstreze pe secui în vechile lor libertăţi.

Epoca principelui Gabriel Bethlen (1613-1629) a fost benefică pentru secui. Conştient de necesitatea unor forţe militare eficiente pentru apărarea intereselor Transilvaniei, principele a promis încă de la încoronare respectarea libertăţilor secuieşti. Pentru a completa efectivele militare ale secuilor a dispus răscumpărarea celor care deveniseră iobagi şi a interzis nobililor să mai primească secui liberi ca iobagi sau jeleri pe moşiile lor. În 1614, principele a ordonat realizarea unei lustre generale, o conscripţie militară a tuturor secuilor. Conform acestei lustre erau 392 de fruntaşi şi 4.131 de călăreţi, doar 2.877 de pedestraşi şi 3.778 de libertini. Mai erau peste 5.000 de iobagi, 3.000 de jeleri şi aproape 1.000 din alte categorii.

Transilvania s-a implicat la mijlocul secolului al XVII-lea în Războiul de 30 de ani, care împărţise Europa în două tabere pe criterii religioase. Ambiţiile politice ale principilor ardeleni Gabriel Bethlen, Gheorghe Rákoczi I şi Gheorghe Rákoczi II au avut nevoie de potenţialul militar al secuilor. Aceştia au profitat de context pentru a obţine confirmarea vechilor privilegii. Practic, acea perioadă este epoca de renaştere a secuilor din perspectiva libertăţilor şi privilegiilor în schimbul slujbei militare.

Instaurarea stăpânirii habsburgice în Transilvania la finele secolului al XVII-lea şi îndepărtarea pericolului otoman au marcat scăderea importanţei militare a secuilor. În paralel, noile autorităţi au reorganizat sistemul fiscal din principat, ceea ce i-a afectat grav pe secuii supuşi impozitelor. Prima mare lovitură au primit-o secuii de la habsburgi, ca represalii la răscoala curuţilor a lui Francisc Rákoczi al II-lea. Pe lângă confiscarea armelor, s-au desfiinţat structurile de conducere militară secuieşti. Imperiul se baza mai mult pe armata imperială modernă decât pe structurile medievale autohtone. Peste câteva decenii, noile strategii militare avansate de generalii austrieci în timpul împărătesei Maria Tereza i-au scos definitiv pe secui din politica militară a imperiului în formatul medieval al privilegiilor în schimbul slujbei militare. Potrivit reformei militare, în anii 1760 s-au înfiinţat în Transilvania regimente de graniţă româneşti şi secuieşti, copiind modelul regimentelor de graniţă din Croaţia. Dacă pentru românii ardeleni aceasta a însemnat o cale de avansare socială şi un câştig în ansamblul societăţii româneşti, pentru secui a marcat un dezastru.

Conştientizând că organizarea regimentelor de graniţă marchează sfârşitul libertăţilor secuieşti şi a obiceiurilor străvechi de mobilizare la oaste, secuii s-au revoltat împotriva reformei militare austriece. Punctul culminat al revoltei s-a consumat la Madéfalva (azi Siculeni), în 7 ianuarie 1764. Trupele austriece au lovit aproape fiecare casă cu tunul. Circa 400 de persoane au murit în ceea ce a rămas în memorie ca Masacrul de la Madéfalva. În ciuda opoziţiei secuilor, regimentele de graniţă secuieşti au fost înfiinţate după noile reguli. Mai mult, o parte din batalioane erau formate din soldaţi români, mai dornici să se înroleze decât secuii înrădăcinaţi în vechile lor tradiţii militare. În urma masacrului de la Madéfalva, de teama represaliilor şi a înrolării forţate, câteva mii de secui s-au refugiat în Moldova.

O mare parte dintre secuii refugiaţi s-au întors după câţiva ani în urma promisiunii de amnistie. O altă parte a rămas în Moldova printre ceangăi şi a crescut considerabil numărul populaţiei catolice din Moldova, care oricum era în permanenţă alimentată cu imigranţi secui de-a lungul secolelor. Câteva sute de familii secuieşti refugiate în Moldova au fost colonizate de austrieci în Bucovina, unde au înfiinţat cinci sate. Deşi austriecii le-au dat pământ şi bani pentru susţinerea culturilor agricole, secuii bucovineni s-au adaptat foarte greu noilor condiţii de viaţă şi nu s-au înrădăcinat. Urmaşii lor au emigrat în Ungaria în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial în cadrul acordurilor româno-maghiare de schimburi de populaţie. De aici o parte au emigrat în pădurile Amazonului, în Brazilia, unde trăieşte şi azi o comunitate compactă de secui bucovineni, vorbitori de limbă maghiară. Destinul urmaşilor secuilor refugiaţi în Moldova în urma masacrului de la Madéfalva a fost o adevărată epopee.

 

– Cum a evoluat, de-a lungul secolelor, autonomia administrativa a Ţinutului Secuiesc, înainte de a fi desfiinţată de către autorităţile maghiare, la 1876?

 

 

 

– Autonomia secuilor a constat, de fapt, în organizarea administrativă în scaune, conduse de reprezentanţi aleşi de adunările secuieşti şi de funcţionari cu rol militar sau juridic numiţi de autorităţile centrale. La mijlocul secolului al XVIII-lea, atât a mai rămas din vechile privilegii ale secuilor. Vechile scutiri de impozite au fost pierdute deja prin impozitarea secuilor de rând, în timp ce fruntaşii şi călăreţii erau asimilaţi nobililor. Iar prin organizarea regimentelor de graniţă a dispărut şi privilegiul secuilor de a sluji în război în propria structură militară în schimbul scutirii de taxe. Astfel că orice proiect de reorganizare administrativă a scaunelor secuieşti distrugea, evident, ultima rămăşiţă a vechii autonomii. Împăratul Iosif al II-lea a vrut să reorganizeze administrativ principatul Transilvaniei prin reîmpărţirea vechilor comitate şi scaune în 10, apoi 11 comitate noi, trasate geografic după alte criterii decât cele etnice sau ale privilegiaţilor. A dispus recenzarea populaţiei cu scopul unei mai bune impuneri şi a introdus obligativitatea utilizării limbii germane în administraţie. Reforma administrativă a împăratului urma să desfiinţeze ceea ce a mai rămas din autonomia secuilor.

După moartea lui Iosif al II-lea, majoritatea reformelor sale au fost anulate şi s-a revenit la vechea organizare în scaune a secuilor. Revoluţia de la 1848 a cristalizat definitiv conştiinţa maghiară între secui. Lupta naţională împotriva habsburgilor şi antiteza româno-maghiară din Transilvania i-au unit pe secui în jurul idealurilor naţionale maghiare, pe care şi le-au asumat. Cea mai bună dovadă a conştiinţei maghiare în epoca modernă este lipsa protestelor secuilor faţă de desfiinţarea scaunelor secuieşti în 1876 de către autorităţile centrale de la Budapesta şi implicarea secuilor în procesul de integrare a Transilvaniei unite cu Ungaria, după 1867. Au existat politicieni secui care făceau politică separată la Budapesta la finele secolului al XIX-lea, dar nu din perspectiva unei identităţi secuieşti, ci din cauza spiritului lor politic combativ. Nemulţumirile faţă de guvernul de la Budapesta s-au manifestat doar pe criterii economice, niciodată autonomiste.

Ţinutul Secuiesc a avut o viaţă foarte scurtă, în regimul dualismului austro-ungar, de doar 5 ani, după care a fost radiat definitiv de pe hartă. În anul 1872, împăratul Franz Iosif a primit un raport de la serviciile secrete austriece, ca urmare a uneltirilor grofilor şi nemeşilor din Transilvania, despre „frământări şi nelinişti in Ţinutul Secuiesc şi întâlniri conspirative ale unor lideri secui care urmăresc proclamarea autonomiei acestui Ţinut”. Împăratul i-a chemat pe primul ministru, pe ministrul de interne şi pe cel al apărării, le-a dat să citească raportul, după care le-a ordonat, scurt: „Secuii vor autonomie? De mâine să dispară acest Ţinut Secuiesc”, şi dispărut a fost. Cercurile politice de la Budapesta au primit cu satisfacţie decizia împăratului.

Trei ani mai târziu, în anul 1875, acelaşi împărat a decretat o largă autonomie administrativă, culturală şi religioasă pentru Ducatul Bucovinei, unde românii mergeau la biserici româneşti şi ascultau slujba în limba română, frecventau şcoli româneşti, iar la Universitatea din Cernăuţi se înfiinţaseră trei facultăţi cu limba de predare română. Dar, este adevărat, Bucovina nu făcea parte din Regatul Ungariei!

În anul 1876, guvernul de la Budapesta a realizat reforma administrativă şi reorganizarea teritorială a Transilvaniei, unită cu Ungaria în 1867, prin care a dispărut autonomia secuilor. Vechile scaune secuieşti au dispărut la fel ca şi scaunele săseşti, despre care politicienii maghiari afirmau că sunt resturi ale epocii medievale care nu pot exista într-un stat modern.

Nu au existat împotriviri ale secuilor,aşa cum am arătat, la reorganizarea scaunelor în comitate şi la dispariţia, astfel, a ceea ce a mai rămas din vechea autonomie secuiască medievală. Pentru secui uniformizarea administrativă din 1876 a fost o integrare în sistemul administrativ din Ungaria, o acţiune fără conotaţii politice la acea vreme. Prin alegerea membrilor comunităţii secuieşti în structurile locale administrative s-a asigurat participarea lor la actul de administrare, dar aceasta nu mai are nimic de-a face cu autonomia medievală, pentru că instituţiile locale erau un instrument modern de administraţie a statului.

Fostele Scaune săseşti şi secuieşti din Ardeal au fost, aşa cum am arătat, în urma reformei administrative din anul 1876,desfiinţate şi incorporate în cele 15 noi comitate ardelene. Aceste 15 comitate au dăinuit până în anul 1918.

Practic, în momentul unirii Transilvaniei cu România, în 1918, nu mai exista nicio urmă a autonomiei secuilor. Regatul maghiar a anulat scutirea de taxe şi le-a impus plata impozitelor, nu a mai fost necesară apărarea graniţelor deoarece au fost înfiinţate regimentele grănicereşti, iar autoguvernarea a fost desfiinţată prin reforma administrativă din 1876.

Puternica identitate maghiară la secui a ieşit în evidenţă la finele Primului Război Mondial, când secuii au fost principala forţă militară în Transilvania care s-a opus cu perseverenţă instaurării noilor autorităţi româneşti. Secuii au acceptat în cele din urmă noile realităţi politice de după Unirea din 1918.

În timpul regimului comunist, nimeni nu a îndrăznit să pună în discuţie autonomia Ţinutului Secuiesc pe criterii etnice. Din contră, liderii secuilor s-au gudurat pe lângă Ceauşescu, încercând să obţină cât mai multe profituri, pentru ele şi familiile lor.

 

– Ce se ascunde în spatele revendicării de către iredenta maghiară a autonomiei Ţinutului Secuiesc?

 

 

– După căderea comunismului, puternic stimulaţi de cercurile iredentiste din Ungaria şi din SUA, au apărut tot felul de politruci, care clamau drepturi pentru secui, aducând argumente dintre cele mai fanteziste, uitând că însuşi statul maghiar a desfiinţat Ţinutul Secuiesc, prin reforma administrativă din 1876. Guvernanţii unguri nu aveau nevoie de o etnie în plus, secuii trebuiau înghiţiţi de marea masă a maghiarilor, secuii trebuiau deznaţionalizaţi şi asimilaţi. Ceea ce nu trebuia uitată era organizarea teritorială, pe scaune, a acestui ţinut din perioada medievală. Iredentiştii şi-au adus aminte de Ţinutul Secuiesc medieval când Uniunea Europeană a adoptat, ca formă de organizare teritorială, regiunile de dezvoltare, atunci, hop şi ungurii cu enclava lor etnică, îmbrăcată în haine de import tiroleze!

În mod paradoxal, Bisericile catolice şi reformate, care au avut un rol major în maghiarizarea forţată a secuilor, au început să se erijeze în cei mai înfocaţi susţinători ai autonomiei secuieşti. În ziua de 11 februarie 2009, duminică după-amiază, în loc de vecernie, preotul reformat Kovács István a organizat un miting în municipiul Sfântu Gheorghe. La această manifestare au luat parte peste 2000 de unguri, în frunte cu liderii U.D.M.R. şi ai Partidului Civic Maghiar.

În spatele Ţinutului Secuiesc se află interesele nostalgicilor hungarişti şi visul acestora de revenire a Ardealului la Ungaria. Euro-parlamentarul şi ex episcopul reformat Tőkés László a declarat într-o conferinţă de presă din 22 februarie 2008, consacrată semnării protocolului între U.D.M.R. şi CNMT: „Doresc realizarea unui sistem de autonomii peste tot unde trăiesc ungurii, Forumul Unguresc de Coordonare din Ardeal, va căuta soluţia pentru înfiinţarea de către U.D.M.R. şi CNMT, a Consiliului Autonomiei Centrale, chemat să creeze şi să administreze sistemul instituţional al autonomiei personale a ungurilor din Ardeal. De fapt reuşim să reinstalăm, într-un fel, un for democratic, în relaţia noastră de coordonare şi în viaţa noastră politică, a ungurilor din Ardeal. De aceea consider foarte importantă crearea acestui forum de conducere şi coordonare. În mod subiectiv, cel ce se referă la Consiliul de Autonomie a Ungurilor din Bazinul Carpatin, din care reiese că ne gândim nu numai în contextul Autonomiei Ungurilor din România, ci ne gândim într-un sistem de autonomii pentru toate comunităţile ungureşti de peste hotare. În cooperare cu Ungaria, ca aceasta se va îmbunătăţi, pentru că vrem să articulăm interesele naţionale ale ungurilor din Ungaria cu cele ale ungurilor din teritoriile de peste hotare în nord unit şi cu mai mari şanse de reuşită. Sistemul de autonomie pentru toate comunităţile ungureşti de peste hotare, este convergent cu Declaraţia de la Esztergom, din anul 2004. Este evident că stăruinţele noastre fac parte dintr-un proces mai îndelungat, prin care dorim unificarea peste hotare a ungurimii sfărâmate, după Primul Război Mondial, în mai multe bucăţi, respectiv introducerea unui sistem care ne-ar ajuta în supravieţuire, pentru că peste tot ungurimea e în descreştere şi în defensivă în general. Deci, dacă nu oprim acest proces de descreştere, chiar existenţa noastră pe lung parcurs intră în pericol. Şi de aceea ne străduim la această politică de unitate.”

După cum se poate observa, prelatul reformat nu face nici o referire la Ţinutul Secuiesc, este interesat doar de autonomia maghiarilor pe criterii etnice, în care sunt incluşi şi secuii.

   Nota bene : Ungaria Mare, la care visează capete înfierbântate ale revizioniştilor maghiari, este Ungaria dualistă, un proiect oniric la care autorităţile româneşti ezită să dea o replică pe măsură. Slovacii nu au nici o reţinere, când este vorba de iredentismul maghiar şi de visul de refacere a fantomei Ungariei Mari. Există un conflict de valori între Slovacia, cu tradiţii profund antifasciste, şi Ungaria, ţară extremistă care exportă pesta sa brună”, a declarat premierul slovac, Robert Fico, în contextul în care relaţiile bilaterale sunt tot mai tensionate de la adoptarea de către Budapesta a unei legi privind dubla cetăţenie, denunţată de Bratislava. Parlamentul ungar, din care formaţiunea de extremă-dreapta Jobbik face parte , a adoptat o lege controversată, care oferă posibilitatea etnicilor maghiari din ţările vecine să obţină cetăţenia ungară. În replică, deputaţii slovaci au adoptat, în aceeaşi zi, o lege privind dubla cetăţenie, vizându-i pe etnicii maghiari, care reprezintă aproximativ zece la sută din cei 5,4 milioane de locuitori ai ţării. Drept urmare a acestei legi, în Slovacia funcţiile publice pot fi ocupate numai de cetăţenii slovaci, fiind excluşi cei cu dublă cetăţenie. Legea ungară a cetăţeniei „face parte din strategia oficială a FIDESZ, care vrea să revină la Ungaria Mare, de dinainte de Trianon. Ea reprezintă un risc la adresa securităţii Slovaciei (…). Premierul Viktor Orban se comportă ca şi cum Slovacia nu ar exista”, a denunţat Robert Fico. El se întreabă, totodată, dacă „Europa va tolera acest revizionism istoric”.

Ceea ce-i nelinişteşte pe vecinii Ungariei, este oportunismul politicienilor maghiari, care au ştiut să se alieze, în mod conjunctural, cu oricare forţă internaţională de pe urma căreia puteau să profite. De la Vocea Rusiei, din 15.01.214, aflăm că Viktor Orban, premierul Ungariei, a primit de la Vladimir Putin un împrumut în valoare de 10 miliarde de euro, în schimbul asumării obligaţiei de a construi 229 de km din gazoductul South Stream, de pe teritoriul naţional. La 24 mai 2013, pe site-ul partidului Jobbik, asociat la guvernarea Ungariei, apăreau următoarele: „Săptămâna trecuta, Gábor Vona a vizitat Moscova în urma unei invitaţii. A fost invitat de profesorul de la Universitatea Lomonosov, Prof. Alexandr Dughin, pentru a ţine o prelegere pe subiectul „Rusia şi Europa”. În prelegerea lui s-a referit la America, progenitura deformată a Europei şi la UE ca trădătorul continentului nostru. În opinia lui, Rusia reprezintă Europa mult mai bine ca oricare dintre cele două de mai sus, din moment ce îi conservă tradiţiile şi nu urmează cultura banilor şi a maselor. […]Conform lui Vona, Ungaria trebuie să se decidă în câţiva ani dacă mai doreşte să rămână în Uniunea Europeană, să se alăture unei Uniuni Eurasiatice în formare sau să rămână independentă. Un lucru e sigur – a adăugat preşedintele partidului – prima varianta nu este o opţiune pentru noi, nu avem nici un viitor acolo. În schimb, trebuie să facem loc valorilor transcendentale şi să renunţăm la matricea capitalismului global. […]Gábor Vona a spus şi că vizita lui la Moscova constituie un mare pas înainte din moment ce liderii ruşi consideră Jobbik un partener.”

După cum se poate observa, Ungaria poate deveni oricând o coloană a V-a a Moscovei. Iată ce scria Valentin Buda în 12 martie 2013 în ziarul Timpul de la Chişinău: „Ceea ce este şi mai grav este că nazismul a devenit o marfă de export, iar – după România, Slovacia şi Serbia – R. Moldova, o ţară care nu-şi găseşte făgaşul economic şi politic, se dovedeşte o excelentă „piaţă” de desfacere a acestui produs ideologic expirat, care este xenofobia. Extremiştii unguri au şi găsit punctul comun din care să îi ademenească pe câţiva moldoveni în acest joc periculos de-a „patrioţii”: ura viscerală faţă de români. […] Reprezentanţi ai filialelor din România ale unor organizaţii precum „Mişcarea tinerilor din cele 64 de comitate”, „Garda Maghiară”, „Oastea haiducilor”, „Armata naţională a santinelelor”, „Armata brigadierilor”, „Garda Naţională Ungară”, urmaşa „Gărzii Maghiare” (interzisă prin lege în Ungaria) ş.a., grupări cu comportament clar neofascist, care pledează pentru eliminarea, inclusiv fizică, a nemaghiarilor, după ce au declanşat reacţii oficiale de protest din partea SUA, a Occidentului şi chiar la ONU, îşi trimit intermediarii la Chişinău pentru a racola adepţi ai ideilor care au creat unul dintre monştrii secolului XX, nazismul, alături de comunism, cele mai criminale regimuri din istoria omenirii.

Istoria se repetă, prima dată sub formă de farsă, apoi sub formă de tragedie. În anul 1938, Partidul Naţionalist Socialist Austriac susţinea cu ardoare Anschluss-ul, în timp ce Konrad Henlein, preşedintele Partidului German al Sudeţilor din Cehoslovacia emitea Decretul de la Carlsbad, prin care solicita libertatea comunităţii germane sudete să adopte ideologia nazistă. Azi avem situaţii similare în Kosovo, Abhazia, Osetia, Inguşeţia, Cecenia, Crimeea, Georgia şi , Ucraina . Partidele etnice sunt concepute pentru pregătirea acţiunilor de separare teritorială şi alipirea regiunilor respective la patria mamă. Este exact ce fac UDMR şi celelalte partide şi organizaţii maghiare din România, precum şi filialele organizaţiilor civice din Ungaria, prezente pe teritoriul românesc. Aflat la guvernare în toată perioada de după 1989, UDMR a realizat două obiective: şi-a îmbogăţit liderii pe spinarea marii mase de maghiari manipulaţi şi a promovat proiecte de legi şi acţiuni împotriva unităţii şi integrităţii României.

Ungaria şi regimul revizionist a lui Viktor Orban au dovedit, încă odată, că Ungaria nu reuşeşte să depăşească sechelele unui trecut iredentist şi nostalgic, ea se reîntoarce la un trecut, cangrenat şi eşuat geopolitic, de dinainte de 1918 şi de Tratatul de la Trianon. Liderii FIDESZ operează cu noţiuni învechite, din era dualismului austro-ungar şi a etnicismului iredentist, legat de Ungaria Mare, moartă şi îngropată definitiv de istorie la 1 Decembrie 1918. Ungaria actuală nu mai are forţa de pe vremea când armata habsburgică îi gira politica de asuprire şi de asimilare a celorlalte naţionalităţi. Cu teritoriul redus la dimensiunile corespunzătoare populaţiei maghiare, adică nesemnificativ ca întindere şi ca forţă economică,nu mai are altceva de făcut decât să viseze la gloria apusă şi să urzească planuri şi proiecte de reunire a tuturor maghiarilor.

Pe premierul Viktor Orban nu-l mai interesează votanţii şi electoratul din republica Ungaria, ci milioanele de voturi care vin de la maghiarii din România, Serbia, Slovacia sau Croaţia, care au obţinut cetăţenia maghiară. Orban nu mai doreşte o Ungarie în graniţele actualului stat, ci Ungaria Mare, ca o comunitate naţională şovină ce transcende graniţele Trianonului. Acum se poate observa competenţa şi prudenţa guvernului de la Bratislava care a refuzat acordarea în masă a cetăţeniei ungare de către Budapesta locuitorilor unguri de pe teritoriul slovac. S-au ferit de o viitoare dinamită etnică, o adevărată coloană a cincea, împotriva propriului stat. La noi, guvernul, din care face parte UDMR, i-a lăsat pe etnicii maghiari să-şi obţină cetăţenia maghiară, cu sutele de mii, şi să devină susţinători ai proiectului FIDESZ de refacere a Ungariei Mari. Proiectul înfiinţării Ţinutului Secuiesc este numai un prim pas prin autonomie spre alipire teritorială la Ungaria Mare. Intrarea în vigoare a Constituţiei lui Viktor Orban este prima etapă de creare a unui stat transfrontalier Ungaria Mare, cu scopul de a destabiliza Europa Centrală şi de Est.

Ţinutul Secuiesc, după părerea mea, este o fantomă. Nu putem vorbi de un Ţinut Secuiesc fără secui. La recensământul din anul 2002 s-au declarat secui un număr de 532 de persoane. În numele lor sunt revendicate judeţele  Covasna, de 3.710 kilometri pătraţi, Harghita, 6.639 de kilometri pătraţi şi Mureş, 6.714 kilometri pătraţi – în total 17.063 de kilometri pătraţi. Făcând un calcul elementar,rezultă că fiecare secui revendică  un teritoriu de 32 de kilometri pătraţi, adică 3.200 de hectare.

 

– Domnule Vasile Moiş, având în vedere experienţa şi cunoştinţele politice şi istorice pe care le aveţi, ce şanse credeţi că există pentru autonomia Ţinutului Secuiesc ?

 

 

 

– Aşa cum am arătat mai sus, secuii au fost maghiarizaţi, începând cu anul 1876, astfel că în prezent ei sunt istorie, dar fantoma numită Ţinutul Secuiesc serveşte nostalgicilor iredentismului unguresc. După anul 1990, odată cu prăbuşirea „zidului Berlinului” şi, mai ales, după accesul UDMR la guvernarea României, arsenalul tactic folosit de către iredentiştii unguri s-a diversificat. Ei nu mai revendică, în virtutea dreptului istoric, întreaga Transilvanie, ci pun, tot mai insistent, problema autonomiei etnice, sub masca autonomiei şi descentralizării administrative. În acest context, cercurile iredentiste maghiare vizează autonomia a trei regiuni, constituite pe criterii etnice, dar şi istorice: Ţinutul Secuiesc, Transilvania de Nord şi Partium (Maramureş, Satu Mare, Bihor, Arad şi Banat.) Acum au ieşit pe piaţă cu prima regiune – Ţinutul Secuiesc – pentru care, în interiorul UDMR, s-a constituit o structură specială, „Coaliţia organizaţiilor teritoriale din Ţinutul Secuiesc”. Oricât ar încerca teoreticienii unguri să explice că sunt preocupaţi numai de europenizarea ţării şi de problemele economice ale zonei, este peremptorie conotaţia etnică a propunerii de regionalizare, ca prim pas pe drumul autonomiilor locale pe criterii etnice.

Din fericire pentru români, experienţa din ţările fostei Iugoslavii a demonstrat că aventura unor grupări etnice, înfierbântate de visuri ce frizează patologia, poate degenera într-o tragedie cumplită. De aceea, cercurile politice europene au revenit „cu picioarele pe pământ” şi nu mai agreează tot felul de teorii şi experimente etnice, preferând prelevarea statalităţii unitare şi suverane ca o garanţie a stabilităţii şi securităţii continentului. A discuta cu liderii UDMR despre adevăratele priorităţi politice şi economice ale României, în general, şi ale regiunilor locuite de etnici maghiari, în special, este o pierdere de vreme. Nu degeaba enigmaticul poet sârb, Alexandru Petrovici, cunoscut, mai ales, sub pseudonimul Sándor Petofi, scria, într-un moment de sinceritate: „Csuda nemzet ez a magyar, hiaba!/ Nem nez ez, se elore, se hatra” („Ciudat acest popor maghiar, degeaba/ El nu-şi vede nici viitorul, nici trecutul!”).

Pentru mine este clar, autonomia Ţinutului Secuiesc, un deziderat al iredentiştilor  unguri  deghizaţi în secui,  este o himeră. Dar, reîncălzirea râncedului gulaş al autonomiei secuilor ar trebui să constituie un semnal de alarmă pentru toţi cetăţenii de bună credinţă ai ţării şi mai ales pentru politicieni, guvernanţi, magistraţi, lucrători ai serviciilor de informaţii, militari, pentru tineretul care are sarcina sacră de a reuni pământurile româneşti, aşa cum spunea poetul Vasile Voiculescu, în chenarul celor patru ape: Tisa, Dunăre, Marea Neagră şi Nistru.

 

Sper că măcar acum, în ceasul al doisprezecelea, concetăţenii noştri de etnie maghiară îşi vor da seama că viitorul lor, într-o Europa a naţiunilor, depinde, în primul rând, de viitorul României, la temelia căruia ar trebui să lucrăm împreună. Suntem convinşi că nu trebuie confundaţi maghiarii de rând, muncitori şi generoşi, împovăraţi de greutăţile care-i apasă şi pe români, cu liderii lor politici veroşi, demagogi şi puşi pe căpătuială. În definitiv, „Oamenii nu trebuie judecaţi după anturaj, Iuda a avut numai colegi de omenie”, spunea marele Hemingway.”

După părerea mea, acţiunile pentru autonomizarea unor regiuni pe criterii etnice înseamnă trădare de patrie. Art. 1, alin. (1) din Constituţie este sacrosanct: „România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil.”

Domnule Vasile Mic, pentru că sunteţi unul dintre cei mai talentaţi poeţi şi graficieni ai generaţiei mele, aş vrea să încheiem discuţia noastră cu versurile lui Marin Sorescu, o adevărată profesiune de credinţă: „Ardealul, starea mea de spirit/ Cu care mă gândesc la ţară,/ De parc-aş respira lumină/ Şi existenţă milenară./ La orice pas îţi râde-o floare,/ Sub orice pas e un mormânt,/ Ardealul întregind o roată/ Sub care Horia s-a frânt./ Aud un clopot sus pe-o cruce,/ Bătând cu limba-n ideal,/ Ca-ntr-o Duminică a ţării/ Vin la biserică-n Ardeal.”

 

*

Îi informăm pe cititorii noştri că Vasile Moiş a publicat la Editura „Eikon” din Cluj Napoca o carte, pe cât de incitantă pe atât de actuală, Autonomia Ţinutului Secuiesc între himeră şi trădarea României.

Pentru a vă face o idee despre conţinutul acestei cărţi, redăm o cronică foarte succintă, scrisă de prof. univ. dr. Mircea Popa, unul dintre cei mai cunoscuţi critici literari din România:

„Intrat în politică în 1989, cînd a făcut parte din FSN, devenind senator şi vicepreşedinte al Senatului în anii 1990-92, dar şi şef al delegaţiei României la Consiliul Europei, avocatul sătmărean Vasile Moiş este un om cu o vastă experienţă politică şi un analist necruţător al realităţilor noastre postdecembriste, pe care le-a surprins extrem de critic şi în romanul În spatele uşilor deschise. După ce a analizat temeinic, pe bază de documente de arhivă, perioada suferinţelor româneşti şi evreieşti din epoca hortystă în cartea sa Intoleranţă şi crimă, el semnează acum o alta, tot atît de incitantă despre Ţinutul Secuiesc (Ed. Eikon, 2014), vizînd visul hungarist de a dezmembra România. Cartea este de o actualitate extremă şi vine să atragă atenţia tuturor conaţionalilor săi că butoiul cu pulbere, plasat cu multă dibăcie în sfera politicii româneşti de către UDMR, e pe cale să ia foc. Practicînd cu abilitate politica paşilor mici şi a şantajului privind intrarea la guvernare, corelat cu indolenţa, nepriceperea şi trădarea clasei politice româneşti, UDMR a obţinut în perioada din 1989 încoace tot ceea ce a dorit, aflîndu-se acum în situaţia de a pune mîna pe mari averi imobiliare în principalele oraşe ale Transilvaniei, pe pămînturi şi păduri întinse, manipulînd în acelaşi timp o masă de manevră extraordinar de docilă şi disciplinată, care îşi urmăreşte cu tenacitate ţelul, acela de a îngenunchea din nou România. Obsedaţi de himera Ungariei Mari, vecinii noştri din vest au practicat secole la rînd o politică crudă de exterminare a românilor majoritari, iar cînd s-au trezit, în 1918-20, că au fost retranşaţi în hotarele lor istorice, au aruncat pe piaţă procesul Trianonului. Deşi românii, continuatori de jure et de facto ai dacilor băştinaşi şi ai populaţiei romanizate din chiar leagănul formării limbii şi poporului român, datorită faptului că într-un moment de slăbiciune istorică au cedat hoardelor cuceritoare maghiare, fiind transformaţi vreme de cîteva secole în sclavi economici, această nedreaptă stăpînire istorică a luat sfîrşit prin Marea Adunare Naţională de la 1 Decembrie 1918, ca operă a poporului român care şi-a vărsat sîngele atît în numeroase acţiuni de revoltă, cît şi în Primul Război Mondial. Tăgăduind rezultatele păcii de a Paris, politicienii perfizi ai Ungariei au aprins mereu focul revizionismului, instigînd, prin elementele lor din diaspora, dar şi prin cele din ţară, la nesupunere şi învrăjbire etnică. În anii din urmă, dat fiind situaţia economică dezastruoasă în care se află ţara, această tendinţă s-a exacerbat, ajungîndu-se la formulări aberante legate de autonomia Ţinutului Secuiesc. Deşi pretenţiile locuitorilor maghiari nu sînt cu nimic îndreptăţite, ei continuă o propagandă deşănţată şi agresivă pe toate căile, în ciuda faptului că niciunul din modelele europene de autonomie invocate de ei, în cazul unui ţinut şi al unei populaţii care nu mai există practic, nu este validată de UE, căci ar însemna instituirea unei realităţi de tip ghetou. Autorul arată cu argumente peremptorii că autonomia teritorială pe criterii etnice e un concept controversat şi neagreat de comunitatea europeană, iar prin susţinerea unui atare proiect Ungaria nici nu respectă Tratatul de bună vecinătate şi cooperare încheiat în anul 1996. În plus, printr-o manevră abilă, în 16 iunie 1989, ea a reuşit să producă o declaraţie destul de ambiguă care a favorizat recrudescenţa combativă a acestora, mai ales că legislaţia românească privitoare la partide favorizează, prin neclaritate, acţiunea iredentiştilor. Această manevră este înlesnită şi de punctul de vedere al unor pseudoistorici notorii, cu aer de liber cugetători, care au împins marile acuze naţionale în derizoriu, cu concursul Parlamentului României care nu-şi îndeplineşte rolul prevăzut de art. 61 din Constituţie, acela de a fi organul reprezentativ suprem al poporului român. Astfel, nici parlamentarii, nici autorităţile statului nu au reacţionat prompt şi decisiv la crearea pe teritoriul ţării a unor organizaţii iredentiste maghiare, permiţînd recuperarea fasciştilor unguri, şovini şi xenofobi, tolerînd totodată amestecul arbitrar al liderilor politici maghiari, al partidelor extremiste, Fidesz şi Jobbik, în treburile noastre interne. Hărţi şi simboluri ale Ungariei Mari au fost difuzate în mod ostentativ în zonele conduse de primari maghiari, zone din care au alungat populaţia românească şi au introdus un regim intolerant de discriminări etnice. Această stare de fapt a fost susţinută prin retrocedarea abuzivă a moşiilor, castelelor şi pădurilor pentru care statul român a plătit despăgubiri consistente, uneori de două sau trei ori la rînd, prin falsificări de acte şi cereri ilegale de imobile, care nu aveau calitatea legală de a fi restituite, deoarece au fost construite cu bani de la buget şi nu cu aceia ai confesiunilor. Situaţia s-a dramatizat prin atragerea românilor cu dublă cetăţenie în jocul acesta perfid al ecuaţiilor cu multe necunoscute, astfel că autorul se întreabă cu bună ştiinţă: ce ţară lăsăm urmaşilor noştri? Dacă nu vom fi în stare să stăvilim acest viscol pustiitor, vom ajunge din nou sclavii celor care ne-au condamnat decenii de-a rîndul la întuneric, sărăcie, teroare şi silnicie. Este un strigăt de alarmă disperat al unui om lucid, bun cunoscător al luptelor politice de gherilă, a situaţiilor istorice de impas. Şi la acest impas sîntem chemaţi să medităm, să cumpănim, să nu dăm bir cu fugiţii.”

Interviu realizat de Vasile Mic

Revista indexata EBSCO