Dec 21, 2017

Posted by in Panoramic editorial

Emilian MARCU – Vitrina cărților

 

Ionel Necula, Ultimul epistolar, Editura Rafet, Rîmnicu Sărat, 2011, 174 p. Cuvînt înainte semnat de autor.

Ionel Necula, intelectual de un ales rafinament şi cu o bună ştiinţă de carte, admirator al lui Emil Cioran dar şi al lui Constantin Noica, este unul dintre marii epistolari ai noştri, gen literar atît de urgisit în ultima vreme şi chiar căzut în desuetudine, dacă nu chiar într-o ignoranţă crasă. Oare cine mai are curaj în aceste vremuri să-şi mai încarce sufletul cu emoţiile aşteptării unei scrisori din roase plicuri, sau în a-şi aşterne gîndurile, frumos ordonate pe o coală albă de hîrtie ce va poposi sub privirile avide ale adrisantului? Aceste obiceiuri livreşti au trecut în uitarea secolului care s-a încheiat, ascuns după un vetust mileniu de glorie. Acum cînd a scrie o scrisoare pare mai mult o pedeapsă iar s.m.s-urile sînt mai la îndemînă, dar şi mult mai efemere, Ionel Necula poate fi considerat drept Ultimul epistolar. Or fi aceste mijloace moderne mai comode dar… Vorbim despre nevoia de comunicare, spune Ionel Necula, nu mai compunem scrisori, dar dăm s.m.s –uri, alcătuim mail-uri. Nu mai verificăm zilnic, din obişnuinţă, dar şi din curiozitate, cutia poştală, dar controlăm Inbox-ul spre a vedea ce semnale noi am mai cumulat. Un mesaj este cu atît mai funcţional cu cît se resoarbe-n esenţă şi renunţă la acele dezvoltări mărturisitoare care făceau deliciul corespondenţelor de altădată. Mi-l şi imaginez pe Constantin Noica întocmind succinte s.m.s-uri spre a-şi exprima gîndurile sale despre Rotitor şi Rostitor. Voi cita un scurt pasaj dintr-o scrisoare a lui Constantin Noica, trimisă lui Ionel Necula, în 9 ianuarie 1986: Mă bucur să ştiu că în oraşul care ne-a dat atîţia oameni de seamă se află în continuare dascăli şi îndrumători ce pregătesc schimbul de mîine. Vă rog să primiţi gînduri alese din partea lui Constantin Noica. Am citat acest fragment pentru a se putea vedea distincţia intelectuală expusă în rînduri lapidare, dar pline de emoţie. Acestea sînt stările pe care le degajă multele scrisori, trimise, dar mai ales primite de Ionel Necula. Aceeaşi bucurie a primirii scrisorilor o simt şi eu, iar în clipe de tristeţe, le citesc, le recitesc şi, adeseori le re-recitesc, pentru a-mi alunga norii negri şi a-mi curăţa sufletul. Regăsim în această carte a lui Ionel Necula multe scrisori primite de la mari personalităţi ale culturii noastre, cum ar fi: Iorgu Iordan, Ion Crăciun – numit drept unul dintre Pictorii pentru eternitate, Anghel Rugină, mare admirator al României şi un puişor admirator al lui bădia Ion Creangă, să-şi strîngă gîndurile înşirate pe sute de foi de hîrtie şi să le înmănunchez între două scoarţe de modestă cărticică pe care s-o las amintire celor viitori, Octavian Paler, Pericle Marinescu, Paul Păltînea (un depozitar de istorie genuină), Vasile Vetişanu, personalităţi cărora le schiţează şi un succint portret biobibliografic, pentru e reală punere în pagină a celui cu care a intrat în corespondenţă. De subliniat latura moral-educativă ce se degajă din această carte, Ultimul epistolar, şi caracterul informaţional din fiecare epistolă, semn că mesajele trimise spre cititor nu sînt doar unele de complezenţă ci au un acut accent informativ-intelectual. Ionel Necula este unul dintre ultimii mari risipitori de idei frumoase scriind şi citind un maldăr de scrisori pentru care are un adevărat cult. Această carte este bun exemplu de ce înseamnă a primi şi a scrie scrisori, şi mai ales ce importanţă are fixarea unor gînduri în paginile unei scrisori.

 

Marian Nencescu, Respiraţia lecturii, Editura Detectiv literar, Bucureşti, 2016, 238 p. Prefaţă semnată de Theodor Codreanu.

Se vorbeşte mult, spune autorul despre spiritul/ specificul local în cultură. Se folosesc de către diverşi autori termenii: spirit oltenesc, muntenesc, ardelenesc, după caz. Se aduc adeseori chiar şi precizări, mai mult sau mai puţin exacte, cu trimitere la unele particularităţi locale: şcoala de la Tîrgovişte, grupul de la Cluj etc. Aducerea în prim plan a unor concept de o asemenea importanţă, de limpezire, este un demers de mult aşteptat. Încă de la lansarea sa de către profesorul Al. Dima, spiritual local s-a separat de ceea ce s-ar putea numi amatorism local, spirit gaşcalier, de cumetrie, tot mai mult cultivate de scriitori care au oroare de critică pe criterii estetice. De aceşti termini teoretici, spirit local şi spirit naţional se ocupă Marian Nencescu, în cartea Respiraţia lecturii, anume spre a elucida posibilitatea de a se crea confuzii… estetice. Atitudinea polemică, în dorinţa de a se păstra cumpăna dreaptă (vezi Simion Mehedinţi) îi dă şansa lui Marian Nencescu de a lămuri unele chestiuni dilematice, de a separa laudele meritate sau criticile necesare, estetic vorbind, de spiritual gregar, manifestat în conclavuri… de cafenea. De aici şi idea care circulă tot mai des, şi anume că pot fi localist şi/ sau provincial, chiar dacă locuieşti în capitală. Se ştie că buricul lumii este acolo unde trăiesc eu, şi asta nu e nici o emfază, ci doar o constatare a încrederii în valoarea autentică. Totul depinde de cafeneaua în care te afli spre a… dezbate, cu sîrg, meritele sau păcatele unuia sau altuia dintre confraţi, confundînd, cel mai adesea camaraderia cu… estetica. Marian Nencescu, în cartea Respiraţia lecturii, încearcă să separe provincialismul de provincie, adevărata valoare de non-valoare, şi trebuie să recunoaştem că, de cele mai multe ori reuşeşte. Cartea de faţă cuprinde o serie de comentarii, pertinente, spun eu, despre: Antim Ivireanu, „Revista de filozofie” (1929 -1939), a lui Nicolae Bagdasar (un nume tot mai puţin pomenit, şi nemeritat ignorant, de noii filosofi), Reflecţii despre filosofia dreptului, dar şi despre Lucian Blaga, victimă a epurărilor staliniste, Radu Cîrneci sau omul cultural (fenomen de care se face tot mai puţin vorbire în zilele noastre), Tînărul Eliade (Mircea), Eminescu şi ispita filosofică, C. Noica la ceasul ispitelor ori Etnicul românesc, teme majore în spiritualitatea românească. În ansambu, Respiraţia lecturii de Marian Nencescu, ne oferă o imagine credibilă a culturii româneşti de astăzi, într-o statistică echilibrată, spusă la obiect, în texte concentrate, menite să ţină trează curiozitatea cititorilor – spune Theodor Codreanu în prefaţa la această carte. Temperamental polemic, cu o bună ştiinţă, dar şi intuiţie, a lecturilor despre care se exprimă Marian Nencescu, îl situează în grupul, extreme de restrîns al celor care atacă subiecte considerate sensibile, considerate de mulţi drept tabu, pentru faptul că globalismul cultural, ca şi cel politic ar fi prioritar. Nimic mai fals decît această aserţiune, la umbra căreia, se poate lesne ascunde diletantismul. Marian Nencescu, în această oglindă a culturii contemporane la zi, este un cărturar care trăieşte lectura ca pe o respiraţie (vezi Theodor Codreanu, în prefaţă), făcînd în aşa fel încît spiritual local să-şi capete meritatul rol în judecăţile de valoare pertinente şi nepărtinitoare, judecăţi ce ar trebui să ţină cont doar de valoarea estetică, de valoarea reală a creaţiei şi nu de criterii extra estetice, cum se procedează mai adesea.

 

 

Grigore Codrescu, Ironicul reflexiv, Editura Rovimed Publishers, Bacău, 2013, 168 p.

Despre Grigore Codrescu şi demersul său de a se exprima despre un scriitor contemporan, complex şi destul de greu detectabil, aşa cum este Calistrat Costin se poate spune că a încercat o acţiune temerară. Petru Poantă scria: Grigore Codrescu îşi păstrează luciditatea şi echilibrul judecăţilor, iar faţă de denigratorii istoriei … (literare) îşi exprimă dezacordul. Această radiografie pe care i-o face Petru Poantă, mi se pare extrem de precisă, pentru că în comentariile lui Grigore Codrescu se poate descoperi o atitudine pertinentă faţă de valorile autentice, faţă de valorile cu adevărat exponenţiale, mai ales din literatură. Din aceeaşi generaţie cu Nicolae Manolescu, el îşi recunoaşte în aceasta, dincolo de un adevărat cult, discret şi decent, propriile iluzii şi certitudini. Sîntem de acord cu idea discreţiei, dar şi a decenţei pe care o surprinde Petru Poantă, în comportamentul de istoric literar al lui Grigore Codrescu, de la care mă aştept la o mai proeminentă activitate în planul criticii literare, al istoriei literare, pentru că are capacitatea de a spune lucruri cu adevărat valoroase, aşa după cum se poate remarca şi din cartea de faţă: Ironicul reflexiv, carte care, prin titlu, sintetizează creaţia lui Calistrat Costin. Încercînd să surprindă, încă din titlu starea comportamentală ce se poate regăsi în scriitura lui Calistrat Costin, el îl prezintă drept un… ironic reflexiv, un ironic aflat pe malul tragic al ludicului, dar mereu rămînînd în expectativă. Cartea prezintă în loc de prefaţă un scurt interviu, destul de elocvent, aproape definitoriu, pentru ceea ce urmăreşte criticul literar să scrie în paginile cărţii, ajutat şi de un poem al lui Calistrat Costin, poem în care spune: M-am născut, am crescut, am copilărit vieţuit/ am fost, sînt, voi să fiu, un rătăcit, am jelit,/ cît în şapte vieţi, de rîs n-am rîs decît/ în vreo trei, patru lacrimi, cele mai multe amare se cheamă c-am trăit, fiecare cu steaua şi,/ părticica lui de infinit. Şi radiografia lirică se continuă sub aceeaşi notă de ironie. Viaţa, destul de trepidantă, chiar contorsionată, de încărcată de împliniri dar şi multe dezamăgiri, mai ales în plan literar, ale lui Calistrat Costin este urmărită cu atenţie, dar şi cu o suficientă discreţie de eminentul istoric şi critic literar, Grigore Codrescu, mereu dispus la a descoperi tot ce face referire la opera şi viaţa unui… ironic reflexiv, aşa cum este contemporanul nostru Calistrat Costin. Abordînd gravitatea lirică incipientă, lumea, neantul, histrionismul sau evaziunea în erotismul suav, Grigore Codrescu face, în fond o punere în plan creator a unui poet destul de greu de definit şi de încadrat în anumite tipare convenţionale. El vorbeşte şi de alte laturi ale scriitorului, şi anume despre Romancierul abandonat sau despre Meandrele criticului, laturi în care se manifestă Calistrat Costin. Despre Calistrat Costin Adrian Jucu spune: …a supravieţuit modelelor literare, generaţiilor şi promoţiilor, reuşind să ilustreze cîte ceva din toate. Spirit poetic, el a ţinut pasul, s-a adaptat,a construit un lirism inteligent. Iar autorul acestei cărţi concluzionează astfel: În corpul lucrării, am făcut trimiteri la cărţile, revistele şi la alte publicaţii în care apar interpretări şi evaluări ale operei lui Calistrat Costin de-a lungul deceniilor, din 1966 pînă astăzi, dovedind seriozitatea acestei lucrări. Grigore Codrescu, şi prin această carte, ne arată că este unul dintre criticii şi istoricii literari temeinici, un intelectual care lucrează, aşa cum se spune, cu materialul clientului, material din care reuşeşte să întocmească lucrări de fineţe şi de probitate.

 

George Schinteie, 67: poeme deznodate, Editura Artpress, Timişoara, 2016, 98 p., prefaţă semnată de Marian Odangiu.

Din 1976 şi pînă în prezent, George Schinteie, a mai publicat următoarele volume: Ochi de mesteacăn (Editura Litera, Bucureşti, 1976), Ninsoare cu ochi de femeie (Editura Eubeea, Timişoara, 2008), Poeme într-un vers (Editura ArtPress, Timişoara, 2013),Voci din cetate (Editura Waldpress, 2013), 66, poeme dintr-un trup înrămat (Editura ArtPress, Timişoara, 2015) şi acesta, 67: poeme deznodate, apărut la aceeaşi editură, ArtPress, din Timişoara, care dovedesc un ritm nu foarte precipitat de apariţii. Dacă volumele publicate sînt puţine sau multe, nu putem şti, dar ştim faptul că faptul că acestea sînt. Tendinţa spre o anume devoalare lirică a principiului iubirii cum spune poetul şi criticul literar, rafinatul Eugen Dorcescu, se pare a fi acordul perfect, acord guvernat de eros, predispoziţie care îi domină întreaga creaţie a lui George Schinteie. O poezie a simţurilor primare este aceasta din poemul Fotografie cu cîine, poezie în care spune: simt încă mirosul de gogoşi din copilărie/ pe care mama le făcea în seri lungi şi geroase de iarnă. Cu o anume meticulozitate, sînt descrise fazele pentru preparare dar şi ritualul de împlinire, surprins de ochii emoţionaţi ai copilului. Tema ochilor este una extrem de prezentă în poemele lui George Schinteie. Două dintre cărţile lui se intitulează Ochi de mesteacăn şi Ninsoare cu ochi de femeie, titluri care cuprind în sine adevărate poeme ale ritualului privirii, dar şi a descoperirii emoţiilor tari. Copilul este şi el, emoţional, implicat în această mistică a facerii acelui produs: mă trimitea după una alta să aduc ouă din cămară/ ca să se adapteze la temperatura camerei/ făcînd să sfîrîie untura în raina cumpărată de la moldoveni. În cele mai multe împrejurări poezia lui George Schinteie poate fi considerată drept o poezie ritualică, a gestului, a iniţierii în starea emoţională, o poezie de construcţie spirituală, ea este suma unor emoţii acumulate în timp şi propuse cititorului. Anul nou la japonezi constituie un bun prilej de a vedea că ritualul despărţirii dintre ani/ zăpada aşteaptă să cadă peste grijile nemărturisite. Aceste 67 de poeme deznodate ale lui George Schinteie (a se vedea tendinţa poetului de limpezire a sumei gîndurilor acumulate în timp), sînt bine strunite prin frumoase metafore pentru că: Există în poezia lui o stare de zbor, o stare de vis, de somn dar şi de insomnie şi de coşmar după cum subliniază Cornel Boteanu. George Schinteie face parte din stirpea, tot mai rară, de poeţi care respectă poezia şi implicit îşi respectă şi propria poezie, şi prin textele lirice, dar modul de apariţie editorială. 67: poeme deznodate este o carte frumoasă, şi în conţinut, dar şi ca aspect grafic, o carte care face cinste unui poet adevărat.

 

Gheorghe Ungureanu, Da, nene, Dincolo de aparenţe, Editura Rovimed Publishers, Bacău, 2016, 178 p., prefaţă semnată de criticul literar Marius Manta.

Dincolo de talentul incontestabil de prozator pe care îl manifestă Gheorghe Ungureanu şi în această carte, Da, nene – Dincolo de aparenţe, se poate remarca predispoziţia pentru o adevărată sociologie culturală, dar şi pentru hiperbolizare, pentru a îngroşa tuşele unei lumi narative. Bun cunoscător al lumii satului, mai ales, autorul îşi întinde antenele pe un loc în care oamenii reuşesc să fie mult altfel decît în realitate: biserica dar şi piaţa, sînt locuri contrarii prin şansa de exprimare şi de manifestare pe care o oferă participanţilor, cei care nu rămîn inerţi la fenomen. Analiza societăţii contemporane se face cu subtilitate, prin dialogul unor necuvîntătoare. Luîndu-şi drept prototip omul, subtilitate exersată de Gheorghe Ungureanu, dialogul acelor cîini din romanul Da, nene – Dincolo de aparenţe, foloseşte drept ghid tarele unei societăţi, de cele mai multe ori bulversate, iar autorul pune în gura acelor personaje ale sale stări şi situaţii în care pot fi lesne descoperite personajele umane. Autorul are şi un adevărat apel, prin care spune: Hei, voi domnilor şi domnişoarelor: voi toţi cei care sînteţi grăbiţi sau mai degrabă interesaţi de cele ce au să urmeze ca mîine… Opriţi-vă, rogu-vă. Răpiţi-vă cîteva ore din viaţa şi aşa tumultoasă, spre a citi această mai nouă poveste anume tocmită întru aduceri aminte de vremuri trecute, despre un om şi un cîine urmîndu-şi destinul. Apelînd la stilul uşor cronicăresc, Gheorghe Ungureanu pledează pentru conciliere, pentru bună înţelegere, dar mai ales pentru cunoaştere. În prefaţa Carnavalul sau noua metodă a diagnosticării putregaiului din societate, Marius Manta surprinde, în fond, esenţa acestui roman în care se poate vedea: O lume cu josul în sus, o lume caricaturală, în cadrul căreia normalitatea îşi va fi conjugat fiinţarea sub semnul trecutului, concluzionînd: Gheorghe Ungureanu e un om al cărţii, demonstrînd-o prin ştiinţa frazării; mai mult, în cazul dumnealui se poate vorbi despre un micro-univers rafaelit al cuvîntului, ce deopotrivă se scaldă în omenesc dar tinde să recupereze şi ceva din condiţia-i străveche. Este demnă de apreciere această concluzie a criticului Marius Manta, cel care ştie, cu multă delicateţe, să ne prezinte pragurile peste care trebuie să trecem atunci cînd purcedem la lectura acestui roman. Cu siguranţă că acest roman nu este unul lesne de citit, şi pentru că are în paginile sale multe subtilităţi trimiţînd, mai degrabă la scrierile lui Dimitrie Cantemir decît la Rodica Ojog Braşoveanu.

Revista indexata EBSCO