Dec 21, 2017

Posted by in Panoramic editorial

Octavian MIHALCEA – Peripluri labirintice

 

Primul ciclu poetic al cărţii lui Emil Lungeanu, (Melancolia, Casa Editorială „Floare Albastră”, Bucureşti, 2016), este situat la nivelul vibraţional caracteristic unei nedisimulate intitulări accentuat romantice: „Enigma înserării”. Încă de la început sînt evidenţiate anumite intuiţii aspectate a certitudine, fiind detectat anotimpul pasajelor existenţiale cu iz terminal. Ostilităţile se petrec sub angoasantele raze ale ştiutului soleil noir de la mélancolie, ceea ce accentuează destabilizarea fluidelor interioare. Merită citată în totalitate această uvertură în cheie nervaliană: „am ştiut de-atunci/ că va urma o vară a florilor de plastic,/ infern colorat// de cînd găsisem vrabia aceea moartă care/ în plasa geamului din colţ,/ capcană fără de scăpare,/ nu se ştie cum s-a încurcat// am ştiut de-atunci că lumea e sfîrşită/ că un alt soare/ străin, întunecat/ trecea peste oraş, gigantică ameninţare/ abia şoptită// smulgîndu-mi inima, neanesteziat,/ de pe orbită” (Prevestirea). Urmează viziuni transfiguratoare ale actualităţii, cu pătrunzătoare deplasări spaţio-temporale, comprimările şi dilatările acestor forme apriori ale sensibilităţii alcătuind cuprinzătoare tablouri. Abordările alegorice sînt remarcabil aspectate în spiritul ironiei mai mult sau mai puţin amare. Incertitudini clarobscure, fine atingeri bovarice şi persistente autointerogaţii calofile alcătuiesc un productiv ambient liric. De multe ori, în poezia lui Emil Lungeanu, ludicul comportă o funcţie de-a dreptul soteriologică, ceea ce fundamentează plurivalenţa mesajelor. Particularizant, detaliile plastice, hibernale, cu inconfundabile trăsături art nouveau, asigură cadrul unui pastel bazat pe vădite rezonanţe thanatice. Invazia oniricului este profundă, patină suprareală înmulţind semnele: „uite! acolo, sus! a ţipat cineva/ şi oamenii fugeau bezmetici peste cîmp/ laolaltă cu iepurii// cînd am ridicat capul spre nori/ deodată am zărit plutind în văzduh/ muntele acela ca un ou, cu cetăţi şi stindarde// atunci am aruncat uneltele şi/ am coborît de pe acoperiş cuprins într-o floare de mac// şi tot aşteptam să se-ntîmple ceva/ care nu mai venea” (Teroarea). Volumul conţine mai multe poeme situate pe teritoriul unor misterioase conotaţii ermetizante, proiectînd ideatica înspre orizontul nebănuitelor extensiuni. Ca şi cînd ar fi evadat dintr-o pînză a lui De Chirico, următoarele versuri fiinţează printre căutări înstrăinate: „parcă era după-amiaza tîrzie/ cu ziduri portocalii fulgerate de umbre prelungi/ şi-atît de singur era monumentul din piaţa pustie/ zărit din capătul străzii/ încît ţi-era teamă acolo s-ajungi// mi se părea că vine de undeva o melodie/ şi pîndeam cu urechea lipită de zid/ dar dincolo de ferestrele fantomatice, întunecate,/ ca nişte iluzii optice pictate/ nu era decît vid// şi tot rătăceam dînd aşa pieţei ocol/ pe străduţele pustii, aşteptînd vreo minune,/ pînă cînd, deodată, mi-am dat seama/ de ce peste oraşul gol/ dincolo de clădiri nici un soare n-apune…// fantastic// da, mă aflam chiar în centrul lumii/ şi n-aveam cui spune” (Centrul lumii). Imposibilitatea de a comunica esenţial dă la iveală peisaje abandonate înstrăinării. Autorul pare că ar dori să demonstreze că flagelul solitudinii, atît de evident, poate să fie depăşit. Unele circumstanţe exterioare, asimilabile blîndelor pasteluri, constituie motivele eludării dramei, respectiv ale reînceperii drumului. Autorul dovedeşte că posedă incontestabile virtuţi (şi) de poeta faber, cîteva texte bine modelate conducînd la acest dat estetico-existenţial. Incursiunile într-un trecut benevolent, populat cu figuri pilduitoare, generează ecouri de o frisonantă ideatică. Acest detaliu expresionist este parte integrantă dintr-un tablou al amurgului: „deodată undeva zăreşti fotografia strigătului/ pusă în rama unui geam, o siluetă anonimă/ cu braţele atîrnate-n gol, două ancore prea scurte/ pentru oceanul fără fund al inimii/ secat ca o crimă// şi-atunci îţi fluturi aripile să te faci văzut/ dar umerii nici nu ţi-au crescut,/ faci semn din cap şi umbra-ţi prelungă se întinde/ dar steaua neagră/ sub care te-ai născut/ nu se aprinde” (Melancolia). Pericolele sufletului vor persista mereu. Ambientul dă la iveală, cîteodată, prezenţe excepţionale. O ironie fină acompaniază numeroase versuri din Melancolia lui Emil Lungeanu. Sînt recognoscibile constantele naturii umane. Infinitezimalul şi grandiosul, iată extremele între care se mişcă mesajele cărţii. Verdict cu ample rezonanţe metafizice, „nu este pe lume spectacol mai plin de delicii/ decît să omori timpul care te omoară fără vină” (An nou). Posibilă referire la calvarul eminescian al finalului existenţei terestre, este redată o ipostază cruntă, supliciantă: „dar dacă nu rîzi, dacă le strici cheful,/ te bagă la balamuc/ să-ţi sfărîme acolo vreunul cu o cărămidă/ diamantul” (Cel mai rău mă doare cînd rîd). Fluidul vital are parte de numeroase reprezentări ilustrînd labirintice peripluri semnificative. Propensiunea spre esenţe se evidenţiază şi în haiku-urile volumului. Astfel, „ochi de prunc, pînze/ de păianjen în care/ cuvinte se zbat” (Lumea). În obişnuitul registru ironic sînt vitriolate cîteva dintre negativităţile care brăzdează societatea contemporană. Alteori, integrîndu-se asumatului peisaj eclectic, ne întîmpină ecouri nichitastănesciene: „nimic nu se înroşeşte mai tare/ decît albastrul tăiat pînă la os/ de-un alt albastru/ şi mai sîngeros” (Apus). Putînd fi abordată ca o revizitare a sintagmei mateine „boema care ucide”, o anume poezie a lui Emil Lungeanu este generată de tot ceea ce presupune perena „rană din pahare” (Cîntec de pahar). Coperta prezentului volum etalează Melancolia lui Albrecht Dürer, fiind realizat un adevărat transfer la nivel simbolic. Saturnianul înger, împreună cu bine-cunoscuta recuzită esoterică, ar putea constitui, ekphrastic, piatra unghiulară a cărţii lui Emil Lungeanu.

Revista indexata EBSCO