Dec 21, 2017

Posted by in Panoramic editorial

Marius CHELARU – Edituri moldave, autori moldavi

 

Dorin Ploscaru, Peştele pe uscat, pagini alese, antologie, prefaţă de Ioan Holban, 2012, 262 p.; Sîmbăta lui Lazăr, 2014, 116 p.; Nordul extatic, 2016, 78 p.; Cincizeci de ierni pe Muntele Fuji, Editura Doxologia, 2017, 108 p.

 

Poezia lui Dorin Ploscaru are o notă aparte, şi prin felul în care este scrisă, prin frazare, mod de înlănţuire a cuvintelor şi de alcătuire a tropilor, simbolistica păşind între profan şi sacru, între personal şi metafizic, între un tip al lui de livresc (cu inserţii subtile, fără a fi citate explicit, fie că ţin de laic ori religios), însă şi prin atmosfera, prin lumea pe care o creează şi care dă şi o stare de linişte. Aduce cu sine în vers curcubeul, cocorii, scoruşul, „miroasele de struguri copţi” care se aştern peste „aura verii”oamenii şi locurile din Praid, Vama Veche, Rarău, Şomcuta Mare ş.a., îmbrăcat parcă în „cămaşa albă a fericirii” că poate simţi ticăitul ploii, ori fibrele stejarului urcînd bărbăteşte şi apoi pogorîndu-se pe orizontală. Ori acoperindu-şi sufletul cu umbrele unor nori de gînduri cînd aude carnea brazilor tăiaţi plîngînd pe drumuri departe de pădurea lor sau simte suferinţa, simite adînc „chipul bătrînului brăzdat de tristeţe” a cărui „durere îmi pătrunde în vene/ ca un dulce venin/ mă sleieşte, mă stoarce de vlagă”, şi-i urmăreşte „silueta păşind în/ singurătate”. Am citat pînă acum din Cincizeci de ierni pe Muntele Fuji, dar din toate cărţile sale (aşa cum se vede şi din antologia Peştele pe uscat, în care sînt texte din volume apărute începînd cu anul 2000), cu nuanţele de rigoare privind aspecte atît formale, cît şi de conţinut, se degajă cam aceeaşi atmosferă. Se simte acelaşi tip de apropiere, de dorinţă de găsi înţelegerea locului fiecărui licăr de viaţă, locul tău în lume. Lumii care se vede astfel, din perspectiva unei astfel de înţelegeri la care a ajuns Dorin Ploscaru pare că îi pălesc cumva culorile, fără a se estompa însă cu totul, în faţa celeia pe care o simţi cu sufletul, au cu inima şi simţurile. E una nu a văzului, ci a miresmelor, nu a atît a tangibilului, cît mai curînd a unui anume tip de înţeles, de sensibil. Astfel, oameni, locuri, gînduri, dureri (pe care le poţi „lua în pumni/ ca pe o apă de izvor” şi să te speli cu ele pe faţă ca să te vindeci „de amintire”). Te apropii şi de geneza tuturor celor ce sînt (în poeme ca noapte de logos, cînd El a „aruncat” Pămîntul „în apele începutului”), dar îl vezi şi pe moş Nicu cum „îşi ridică pălăria/ în faţa dimineţii/ să audă soarele răsărind/ să privească păsările vorbind” (moş nicu, din volumul Peştele pe uscat), dar şi de profunda înţelegere a ciclului vieţii, aşa cum o simte şi o trăieşte „roaba lui Dumnezeu olimpia lu’ ionu’ filucului din finteuşu mare, comuna şomcuta mare, judeţul maramureş”: „voi muri liniştită între / pereţii casei mele în/ lutul din care am fost/ zidită întorcîndu-mă în/ pămîntul omului meu din/ coasta căruia am fost/ zămislită”. Ori îl vezi în biserică, purtînd pe mîinile sufletului „picături de ceartă/ urme ale lacrimilor lor văzute şi nevăzute”, ori simţindu-şi zilele ca „nişte roiuri de fluturi” pe care i-a văzut ridicîndu-se”, iar sufletul său zăcînd „într-o baltă de timp”, de parcă i s-au „scurs toate zilele/ în băltoaca aceasta”. Ori simţind vreun prieten poet plecat de pe astă lume, „învelit doar în purpura cămăşii de hyacint”, „amuţit atît de mult”, şi „învelit în/ giulgiul singurătăţii”. Ori se vede pe sine, în ceasuri anume ale versului, înălţîndu-se „în cercuri concentrice, în muzici/ de sfere”, cu mîinile „pironite/ şi picioarele asemenea, în spaţiu/ în răstignirea/ de colinde tîrzii, semănate peste/ sufletul zgrunţuros ca un pămînt”. (simulacru, din volumul Sîmbăta lui Lazăr)  Ori…

Dincolo de simbolistică, de tropii pe care îi foloseşte fără istov dar cumpănit, de calea spre legătura cu înaltul, cu Dumnezeu/ sacrul, de maniera în care şi harul preoţesc îşi găseşte „haina” şi locul în poeme, acestea sînt cîteva gînduri pe marginea volumelor scrise de Dorin Ploscaru. E unul din modurile în care se poate lectura cartea unui autor care a găsit o cale a sa de a ţese în cuvînt experienţa, locurile şi oamenii cu care s-a întîlnit, trăirile lor aşa cum le-a simţit, dar şi ale lui, alcătuind, în maniera sa, o lume poetică cu amprentă personală.

 

Riza Fazîl, Safter Nogaev, Qırımtatar  edebiyatının tarihı (Istoria literaturii tătare crimeene), transcrierea în alfabet latin, ediţie în limba tătară, de Güner Akmolla, Editura StudIS, Iaşi, 2017, 419 p.

 

Am prezentat nu de mult cititorilor revistei, la „Cartea străină”, Istoria literaturii tătare crimeene, apărută la  Simferopol, pe atunci Republica Autonomă Crimeea, Ucraina, în 2001. Eram deja în lucru cu cele două versiuni ale cărţii care urmau să apară în România, anume cea în limba tătară (transpusă în alfabetul latin, cea de la Simferopol fiind tipărită cu alfabetul rus/ ucrainean), şi cea în limba română. De curînd a ieşit de sub tipar versiunea în tătară, pe care o semnalăm succint aici.

Pe scurt, Istoria literaturii tătare crimeene, consideră „literatura tătară crimeeană drept cea mai importantă dintre cele turcice, avînd şi vechimea cea mai mare, cu afirmare din sec. al XIII-lea”, împărţind-o „în mod didactic” în perioade „dependente de istoria pe care a cunoscut-o poporul tătar crimeean de-a lungul secolelor”, astfel: 1. Epoca veche: de la începuturi şi pînă la invazia mongolă; 2. Epoca Imperiului Oastei de Aur/ Altîn Ordu (de la invazia mongolă pînă la Hanatul Qîrîm); 3. Literatura Hanatului Qîrîm (de la începutul sec. XV pînă la ocupaţia rusă); 4. Literatura tătară crimeeană sub stăpînirea rusă (din 1783, anul ocupaţiei ruse, pînă la apariţia revistei „Translatorul/ Tercüman”); 5. Renaşterea literară (de la apariţia revistei „Translatorul” la epoca sovietelor); 6. Literatura tătară crimeeană în era sovietică (de la 1921 pînă la surghiunul din 18 Mai 1944) – a) scriitorii care s-au afirmat în epoca de dinainte; b) scriitorii anilor  treizeci; 7. Literatura surghiunului tătar crimeean (1944-1987); 8. Literatura revenirii în Patrie (de după 1987).

Literatura Asiei, a popoarelor turcice, venind dinspre China pînă în Crimeea şi apoi Istanbul, este un „mozaic” aparte. Sînt poeţi mari, despre care ştim, aici, foarte puţin, din motive de tot felul (multe din comorile acestei literaturi s-au pierdut în vălmăşagul vremurilor, unele arse de ruşi, fie ei comunişti ori ţarişti, altele nu pot fi citite/ cunoscute de tinerii de azi în principal din cauza schimbării alfabetului arab, de către bolşevici, cu cel chirilic ş.a.).

Sînt prezentaţi 260 de scriitori, poeţi, personalităţi culturale, spun autorii, iar scopul mărturisit a fost: „să dezvelim, dînd perdeaua deoparte, literatura noastră extinsă pe multe secole, să lăsăm deschisă calea pentru cei de după noi, sprijinind activitatea celor care vor cerceta fenomenul literar, uşurînd lectura cititorilor, în acelaşi timp, să informăm cît mai bine despre perioada de vîrf a literaturii noastre, considerînd că noi avem o asemenea misiune.”

„Istoria literaturii tătare crimeene nu este numaidecît doar o istorie literară, ea e o introducere în istoria poporului tătar crimeean”, scria Feuzi Yakubov, în deschiderea cărţii. Prin intermediul acestei lucrări monumentale, cînd va apărea şi versiunea în limbă noastră, cititorii români vor putea să cunoască pe cea mai frumoasă cale, a literelor şi sufletului, istoria devenirii unui popor.

 

Luminiţa Potîrniche, Despre zboruri căzînd, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2017, 94 p.

 

Luminiţa Potîrniche scrie ca şi cum ar încerca, şi prin poezie, să-şi facă un loc al său în sine (să se obişnuiască cu el şi să-l accepte), apoi în lume, pe urmă să şi-l definească şi să-l înţeleagă. Pare că sînt tot felul de paşi de făcut pe acest drum, pe care „încercările” sînt „nişte umbre evadate” şi afli, nu o dată, că „nu există carceră mai strîmtă/ decît inutilitatea şi intoleranţa de tine”. Lumea – interioară şi exterioară – e aidoma unui alambic aparte, în care vorbe şi trăiri, paşi prin viaţă şi versuri. Chiar poeziile sînt, cumva, culorile/ „substanţele” din care îţi poţi „alcătui” înţelesul lumii şi al tău în lume. Poate că, aşa cum scrie autoarea, „într-o zi se va afla/ că poezia e tot chimie, ca şi iubirea, ca şi depresia”, şi asta şi pentru că, în toate, e „numai materie/ dezorganizată.” Doar aşa poţi crede că eşti atît de strîns legat de tot ce înseamnă „lumea” cu toate ale ei încît „doar clipesc şi se face seară”, şi, la o altă clipire, de pildă, „timpul sare de la locul lui”… iar, „la distanţă de un somn” te pîndeşte „ziua pe care nu ai trăit-o niciodată”. E un univers pe care poţi să-l „conturezi” în cadrul celui real, şi căruia îi poţi „simţi/ vedea” măsura după care „fiecăruia după dat” îi este locul, de la furnică la greier (în care, sigur, „bogaţii prizează parfum de orhidee” şi, cu toţii, avem cam aceeaşi boală – „unii pe lîngă alţii trecem”, ca un fel de „erupţie/ de nepăsare”), iar tu trebuie să treci din control în control. Uneori înţelegi ce este blocul/ locul în care mergi zi de zi, şi pătrunzi sensul zicerii (chiar dacă trupul dă bătăliile sale „doar noaptea” şi are astfel „stadiile mototolite”, de care eşti conştient ziua, chiar dacă, pînă la urmă, zi după zi păşeşti printre „obsesii mărunte/ amestec eterogen/ de mulţumiri şi regrete”) că „nimeni nu-i stăpîn/ pe locul în care putrezeşte”. E şi o lume a luminii, atîta cîtă ai menirea să o afli, dar şi una în care „răul conţinut” aşteaptă „încolăcit” ca „şarpele în iarbă” sau, în care, dimineaţa, poţi să îţi găseşti pînă şi „poza încărunţită”. Dar, pînă „acolo” poţi face aşa fel că, rostuindu-ţi ale tale, „încălţîndu-te cu drumuri noi”, fie şi ca „într-un sabat al imaginaţiei”, să simţi cum „lumina devine o graţie”, pentru tine, şi să „ai aerul tău/ pe care să desenezi păsări”. Sigur, sînt şi altele de spus, de analizat în ce priveşte frazarea, uneori într-un limbaj care pare prozaic, felul în care încearcă să treacă dincolo de căutări pe drumul său în vers, dar asta am simţit, la prima lectură a cărţii Despre zboruri căzînd, a Luminiţei Potîrniche, apărută în colecţia „Poezia vie” a editurii clujene Grinta. Ca şi cum aş lectura un anume fel de a vedea/ de a înţelege un drum prin viaţă. Apoi am văzut felul în care foloseşte metaforele, presărate în text, pare că aşa fel ca să nu fie nici prea încărcat, nici sărac, vocabularul ş.a..

Alteori am poposit în poeme despre „amintirile din lumea umbrelor”, în care „se mai năşteau metişi,/ nici oameni nici umbre/ o populaţie ciudată de nici”. Sau unul în care e o lume în care poţi tăia din cuvinte, şi ce e rău cade, rămîne doar ce e bun, şi… Sau într-un poem în care singurătatea era palpabilă, şi te întrebi „cîtă absenţă încape/ în fiecare fiinţă/ fără să dispară”. Una peste alta am găsit suficiente motive să aştept o viitoare carte a unei autoare despre care cred că vom mai auzi. De bine, sper.

Încheiem cu un poem, îndreptar de îndreptare: „fiţi înalţi numai atît/ cît să nu staţi cocîrjaţi,/ să nu daţi în cer cu capul./ fiţi copii atît cît să nu vă faceţi jucării/ din icoanele altora./ fiţi miloşi cît coarnele/ să nu vi se vadă./ fiţi angelici/ cît vă permite sternul,/ etern nod de aripi./ mai presus, fiţi oameni/ de pe la vorbă în jos.”

 

Valentin Tudose, Summa logica, Editura Timpul, Iaşi, 2017, 76 p.

 

Poezia este un regat aparte, un tărîm în care cuvintele pot să fie „alese” îmbrace lumea, fie ea interioară sau exterioară ori o „întîlnire” dintre acestea, în atîtea şi atîtea feluri cîte suflete ajung să poată să păşească pe calea versului. Dincolo de discuţiile/ analizele de valoare, pe text ş.a., sînt situaţii în care sînt alegeri de limbă/ stil/ vocabular care pot să te atragă prin ceva anume, particular, printr-un fel mai puţin obişnuit în care scrie autorul. Aşa s-a întîmplat şi cînd am deschis cartea lui Valentin Tudose, în care poemele sînt grupate în trei cicluri – aşezate între un prolog şi un epilog –, primul, care dă şi titlul volumului, Summa logica, apoi Grădina cu paiaţe şi, în final, Poeme pentru îndreptare şi vindecări, dar numerotate de la început la sfîrşit ca un întreg. Ciclurile au un „decor” altfel, „tablourile” se aşează pe o altfel de simeză din cuvinte, dar totuşi nu atît de adîncă e ruptura încît să fie frînte cu totul una de alta, sau legate doar prin numerotare.

Summa logica e ca o „călătorie”/ o căutare a absolutului, a Femeii visurilor („aceea care m-aşteaptă-n trecutul dulce-amar ca şi vinul sorbit întru lauda ei”), a sinelui  îmbrăcat în „hlamida cutezanţei de a nu fi naşterii”, poate pentru a nu te cuprinde „frigul dogmatic”, printr-un illo tempore/ spatio, în care prezentul se împleteşte cu livrescul/ o istorie în culori personale de la Zinoviev la Prudentius Clemens, de pe Tibru în praful uliţelor din Byblos, ori livrescul cu gnosticul, prezentul, fie el presupus, real ori închipuit, cu visul, într-un limbaj păşind între cotidian şi gnostic, între terminologia logicii şi cea a conversaţiei „uzuale”. Ori poate că e un drum (şi) pentru a înţelege/ a afla „pînă unde/ se pot apropia lucrurile pentru a nu încerca/ o altă durere precum aceea dulce-a sublimării/ în forma pură a judecăţii”.

În Grădina cu paiaţe păşim parcă într-o lume pendulînd între amintire şi visare, între a fi şi a dori să fie, într-un fel de a vedea lumea care, nu-i aşa, pentru fiecare se repetă dar e atît de diferită, şi „amăgiţi de uşurinţa cuvintelor năvalnice” repetăm…, „simţind cum ne cresc/ crengi şi frunze şi flori/ mîndri printre alţi oameni şi ei înfrunziţi în duminica arborilor”. Ori poate toate sînt pentru „a ilustra cîndva fericiţilor/ grădinii cu paiaţe/ ideea de perfecţiune”. Ori o călătorie pe Muntele Perchiu pe care, în iarbă, autorul păşeşte alături de fratele său prin grădina raiului,  undeva la jumătatea adevărului dintre viaţă şi dincolo, mergînd către locul în care „cerul coborîse/ şi se rotea plin de licăriri albastre şi/ de bujori/ şi de lumînărele cu frunzele/ catifelate şi umede peste tot” şi în „lumină multă lumină curată” .

Apoi, în Poeme pentru îndreptare şi vindecări, Fira ori Chira ori Reta sau Margareta or ghici în bobi… sau în carte, „al cui cu cine viaţa-şi împarte” sau îţi vor spune bucuria ori blestemul naşterii. Sau poate om vedea-o pe Catrina, de sînii căreia te frigi. Sau am putea călători pe aripile „corbului sufletelor moarte”, ori în vreo „căruţă de argint” sau… baba ghicitoare ne va spune, în epilog, că „nici ziua nu-i decît/ scroafă cu belciugu-n rît/ grohăind să ştim ce vrea”…

E un fel de a citi acest volum al lui Valentin Tudose, care are, aşadar, un mod propriu de a „împlini îndemnul gîndului slobod de-a întocmi visul în vers logaedic”, alegînd o formulă a sa de a folosi cuvintele pentru a se dezvălui astfel într-o poezie care, poate, îşi va găsi şi cititorii.
Revista indexata EBSCO