Dec 21, 2017

Posted by in ARTE

Dragoș COJOCARU – MET – 50 de ani la Lincoln center

 

Pe vremea cînd, pentru subsemnatul şi marea majoritate a compatrioţilor săi, nu existau speranţe de călătorii muzicale în Occident, în iarna 1984-1985 (sau poate 1985-1986), cînd atît locuinţele cît şi instituţiile fuseseră lăsate pradă frigului, la Teatrul Naţional din Iaşi se organiza o videotecă unde se puteau vedea, înregistrate pe VHS, filme mai noi sau chiar unele spectacole şi documentare de operă relativ recente. Acolo am vizionat, cu sufletul la gură, Gala Centenară a Metropolitanului, un spectacol-maraton preluat în mare parte de televiziune germană (şi ulterior publicat pe DVD, întîi la Pioneer şi apoi la Deutsche Grammophon, într-o ediţie şi mai prescurtată, aceea curentă de pe piaţa discului). Ideea de a-i vedea la lucru, unul după altul, pe cei mai mari cîntăreţi de la ora aceea, era copleşitoare încă din capul locului, în aşa fel încît, fireşte, desfăşurarea concretă a unui asemenea concert supunea sensibilitatea obidită a frustratului meloman unui tur de forţă prilejuitor de emoţii care de care mai sufocante şi mai lacrimogene… Alte gale similare s-au mai organizat de-a lungul timpului la Metropolitan: unele, din multă fericire, filmate, altele, din mai puţină fericire, transmise doar la radio… Oricum, pînă astăzi, marele reper în materie rămîne acea reprezentaţie măreaţă din 1983, irepetabilă nu doar prin durata spectacolului, ci mai ales prin valoarea interpreţilor: bunăoară, de cîte ori în viaţă putea aspira cineva să îi vadă cîntînd, în aceeaşi seară, în ordinea apariţiei, pe José Carreras în duet cu Montserrat Caballé (Andrea Chénier), pe Plácido Domingo în duet cu Mirella Freni (Otello) şi pe Luciano Pavarotti în duet cu Leontyne Price (Un ballo in maschera)? Mai ales dacă adăugăm că erau toţi în epoca lor de maximă splendoare vocală şi artistică, impresia acestei retrospective părea una prin excelenţă onirică…

Dar iată că, în stagiunea 2016-2017, Metropolitanul s-a aflat în faţa unui nou prilej de sărbătorire colosală: împlinirea a 50 de ani de la mutarea instituţiei în sediul actual de la Lincoln Center. Ca atare, teatrul a pus la cale o nouă Gală, similară cu cea din 1983, convocînd marii artişti lirici ai lumii la o altă manifestare de mari proporţii a splendorii operei. Parţial, proiectul a avut de suferit prin retragerea, din diferite motive, a unor solişti precum Juan Diego Florez, Ferruccio Furlanetto, Rolando Villazón şi alţi cîţiva, în timp ce alţii, din motive ce ne scapă, nu au fost invitaţi; totuşi, chiar şi aşa, spectacolul a fost unul de excepţie. Şi nu numai pe scenă, ci şi în sală: de pildă, nu în fiecare zi poţi da nas în nas, pe hol, cu Sherrill Milnes… Pentru o asemenea experienţă completă, unică într-o viaţă de om, cronicarul şi-a încălcat consemnul medical de odihnă primit în urma montării unui stent la inimă cu doar o săptămînă înainte de deplasare şi, moralmente susţinut de partenera sa de viaţă, Luminiţa Cocîrţă, în seara de 7 mai 2017, de la ora 18:00, a luat loc în fotoliul de o mie de dolari de la Grand Tier pentru a trăi miracolul…

Cum se anunţa în programul de sală, reprezentaţia se constituia într-un omagiu adus unor producţii clasice, aşa încît în formă completă sau doar sugerată, decorurile evocau momente de glorie vizuală deja consumată pe cea mai impotantă scenă lirică americană. Uvertura variantei de film a muzicalului West Side Story, de Leonard Bernstein, a deschis seria secvenţelor muzicale, Yanick Nézet-Séguin ocupînd pupitrul dirijoral acum şi pentru următoarele numere. Cîteva proiecţii de filme documentare (interviu cu Leontyne Price, lucrările de construcţie a actualului teatru, alegerea candelabrelor, picturile murale ale lui Marc Chagall) au pigmentat gala într-o ordine care nu interesează aici, ele fiind întîmpinate cu ovaţii zgomotoase din partea spectatorilor. Al doilea număr muzical al seratei l-a constituit corul „From Alexandria, this is the news” din opera Anthony and Cleopatra a lui Barber, titlu care a deschis în 1966 prima stagiune a Met-ului la Lincoln Center, într-o producţie semnată de Franco Zeffirelli. Iar primul solist care a păşit pe scenă în cursul Galei a fost Plácido Domingo, interpretînd, pentru prima oară pe această scenă, aria baritonului din opera Andrea Chénier, costumat ca în mizanscena lui Nicholas Jöel. În continuare, cei care şi-au revenit din efectele dezlănţuirii pasionale a lui Superman, au avut prilejul să-l admire pe tenorul Piotr Beczala, în frac şi cu decoraţie, încurcînd flagrant versurile din cele două strofe ale ariei „Quando le sere al placido” din Luisa Miller, dar menţinîndu-şi vocalitatea la standarde înalte (aşadar, fără a se lăsa şi el biruit de emoţie). Solidul bariton Michael Volle a urmat cu aria „Vedrò mentr’io sospiro” din Nunta lui Figaro, amintită aici prin recursul la producţia genialului Jean-Pierre Ponnelle.

În acest moment, Marco Armiliato a preluat bagheta în fosa orchestrală, iar o mizanscenă a nu mai puţin legendarului Otto Schenk a fost pomenită prin duetul Norina-Malatesta din Don Pasquale, în electrizanta interpretare a sopranei Pretty Yende alături de Mariusz Kwiecien. Mai puţin convingătoare a fost Kristine Opolais în marea arie „Vissi d’arte…” din Tosca, un rol pe care îl pregătea pentru stagiunea următoare a Metropolitanului şi la care a renunţat între timp (oricum, în rochia roşie de seară din montarea lui Zeffirelli, arăta trăsnet). Trăsnet de-a binelea a fost basul René Pape în scena nebuniei lui Boris Godunov, într-o combinaţie de costum din producţia lui August Everding şi mizanscencenă istorică (1913).

Din nou sub bagheta lui Nézet-Séguin, am asistat la, atît sonor cît şi vizual, la momentul, în opinia noastră, cel mai frumos al seratei, scena dintre soprană şi tenor, cu ambele arii („Che gelida manina”, „Sì, mi chiamano Mimì”) şi duetul final („O soave fanciulla”) al primului act din faimoasa La bohème „a lui Zeffirelli”, evocată aici într-o versiune redimensionată poetic, în incandescenta interpretare a cuplului Joseph Calleja şi Sonya Yoncheva (ambii cu do de sus la sfîrşit pe „Amor”), susţinuţi juvenil din culise de vocile (şi rîsetele) lui Dwayne Croft, Yunpeng Wang şi Sava Vemici…

În acest moment, managerul instituţiei, Peter Gelb, a intrat să anunţe surpriza serii: prezenţa incredibilă a lui Dmitry Hvorostovsky: bolnav de o tumoare cerebrală, baritonul a atacat „Cortigiani” din Rigoletto cu aplombul său caracteristic, ridicînd parul măciucă tuturor şi sala în picioare atît la început, cît şi la sfîrşit… Mai departe, într-o scenografie din producţia recentă a lui Richard Eyre, aria „Va! Laisse couler mes larmes” a Charlottei din Werther de Massenet a fost (mai curînd cerebral) rezolvată de Joyce DiDonato, iar Michael Volle a revenit pe scenă pe post de Papageno („Der Vogelfänger bin ich ja”), din nou într-o dublă, peste timp, evocare scenografică (Marc Chagall şi David Hockney).

Marco Armiliato a urcat din nou la pupitru pentru duetul de dragoste din Troienii lui Berlioz, unde Susan Graham şi Mathew Polenzani au creat, cum şi scrie la partitură, o veritabilă „Nuit d’ivresse”, surprinsă în scenografia semnată de Francesca Zambello. Nu la fel de transcendentală, ci mai curînd depăşită, a apărut Dolora Zajick în „Acerba voluttà” din Adriana Lecouvreur, în montarea istorică a lui Nathaniel Merrill. Dar forţele s-au regrupat imediat prin intervenţia tenorului Javier Camarena şi cele nouă note de do de piept din Fiica regimentului, surmontate de public cu un uragan de ovaţii. Ca o regină a serii a apărut apoi, ca ţinută, vestimentaţie şi prestaţie vocală, Anna Netrebko în marea arie de intrare (completă, cu recitativ şi cabaletă, chiar fără o coloratură exemplară) din verdianul Macbeth (mizanscena lui Adrian Noble), un alt moment de vîrf al evenimentului, cu care (Nézet-Séguin, dirijor) s-a încheiat prima parte a Galei.

După interval, o mult-aşteptată secvenţă wagneriană a redeschis gala prin corul din Tannhäuser (intrarea oaspeţilor), sub bagheta lui Yanick Nézet-Séguin. În continuare (sărim iar peste un video, cum spuneam şi cum am mai procedat aici), Pretty Yende şi Eric Owens au dat viaţă unui duet reprezentativ din repertoriul american: Porgy and Bess de Gershwin, înainte ca splendida Elina Garanca să apară ca seducătoare Dalila în aria „Mon coeur s’ouvre à ta voix” dintr-o montare istorică (1964) a capodoperei lui Saint-Säens. Trecînd de la amor la politică, marele duet-confruntare dintre regele Filip al II-lea şi Marele Inchizitor din verdianul Don Carlos a fost interpretat, cu gravitatea de rigoare, de promiţătorul Günther Groissböck, alături de veteranul (în excelentă formă aici) James Morris.

Marco Armiliato a preluat bagheta pentru o romantică scenă nocturnă din Romeo şi Julieta lui Gounod: aria „Ah! Lève-toi, soleil” interpretată de Vittorio Grigolo cu obişnuitul său exces de zel, şi pentru o nu foarte inspirată Diana Damrau în marea scenă a Violettei din finalul actului întîi al Traviatei verdiano-zeffirelliene, cu Polenzani replicînd tenoral din culise şi cu un mi bemol ţipat oribil în final. Cantabilitate desăvîrşită şi voci de excepţie au oferit însă în continuare, cum era de aşteptat, David Daniels şi Stephanie Blythe în duetul „Son nata a lagrimar” din Giulio Cesare de Händel.

Din nou cu Nézet-Séguin la comandă, baritonul Zeljko Lucici a făcut un „Credo” de-al lui Jago din Otello, rol pe care l-a interpretat cu brio în cea mai recentă montare (o producţie, din păcate, de trecut cu vederea în „Lornionul” nostru). A fost urmat de încă un moment din repertoriul de limbă engleză: scena de dragoste „What was before” din Furtuna lui Thomas Adès, cu frumoasa Isabel Leonard (Miranda) şi înaltul Ben Bliss (Ferdinand) – adjectivele sînt valabile şi pentru voci –, plus Dwayne Croft (Prospero, din nou venind din culise pe final, fireşte mai puţin vesel de astă dată).

Ultima parte a serii, precedată de un documentar dedicat lui James Levine (J.L. – in Conversation and in Action), a fost preluată de la pupitru, în ovaţii, de marele şef de orchestră şi de teatru american. Maestrul a început printr-o super-patetică „E lucevan le stelle” din Tosca, cu Vittorio Grigolo. Cu 180 de grade s-a schimbat însă imediat tipologia lirică prin „Porgi, Amor” din mozartiana Nunta lui Figaro, în interpretarea aristocratică a sopranei Renée Fleming (în mizanscena producţiei lui Jonathan Miller). În continuare, divei americane i s-a alăturat pe scenă Plácido Domingo (acum, în frac) pentru transcendentalul duet din deşert („Baigne d’eau tes mains et tes lèvres”) dintre Thaïs şi Athanäel din opera lui Massenet, duet care a lăsat auditoriul într-o tăcere deplină. În secţiunea condusă de James Levine, Verdi a intrat prin faimosul (de pe discurile lui Caruso) terţet din Lombarzii…, cu Angela Meade, Michael Fabiano şi, din nou, simpaticul Günther Groissböck (introducerea orchestrală cu solo de vioară a acestei scene, tot de deşert, nu a fost uitată). Apoi, repertoriul rossinian şi-a aflat o strălucită reprezentare prin aria „Bel raggio lusinghier” din Semiramida, în versiunea lui Joyce DiDonato, costumată de epocă. În fine, pentru ultimul moment solistic al seratei, Anna Netrebko a revenit pe scenă, costumată ca într-o producţie din 1915, pentru o versiune personală a cutremurătoarei arii „Un bel dì vedremo” din Madama Butterfly… Dar evenimentul era menit a se termina în stil grandios, aşa încît, pentru căderea cortinei, a fost aleasă, infailibil, scena triumfală din Aida lui Verdi: Latonia Moore, Dolora Zajick, Yusif Eyvazov, Zeljko Lucic, James Morris şi Sava Vemici au luptat vocal cu corul Metropolitanului la turaţie maximă pentru această supremă scenă a măreţiei muzicale şi teatrale, în decorurile monumentale şi în costumele superbe ale producţiei best-seller semnate de Sonja Frisell… Iar cortina a căzut, pînă la urmă, într-o explozie de confetti aurii, cu silueta sărbătoritului nou Metropolitan la 50 de ani configurată printre palatele egiptene ale Aidei, cu toţi soliştii pe scenă, în urale şi aplauze de nedescris. Spectacolul a fost transmis doar la radio. Ne bucurăm că, fie şi în această prezentare rezumativă şi enumerativă, am putut consemna această sărbătoare de la faţa locului…

Revista indexata EBSCO