Dec 21, 2017

Posted by in ARTE

Ștefan OPREA – Echipa Măniuțiu la FNT

 

Tot mai frecvente sînt, în ultima perioadă, spectacolele pe care distinsul regizor Mihai Măniuţiu le realizează împreună cu aceeaşi echipă de colaboratori: Anca Măniuţiu (traduceri şi adaptări scenice), Adrian Damian (decoruri), Ada Milea (muzica originală), Luiza Enescu (costume), Andrea Gavriliu (coregrafie). Patru asemenea spectacole au fost prezentate pe afişul recent încheiatei ediţii a Festivalului Naţional de Teatru (20 – 30 octombrie): Iarna – pe un text de Jon Fosse (tradus de Carmen Vioreanu şi adaptat de Anca Măniuţiu (Teatrul „Nottara”); Cafeneaua Pirandello – pe texte ale marelui dramaturg italian – scenariu dramatic de Anca Măniuţiu (Teatrul„Regina Maria” din Oradea); Jurnalul lui Robinson Crusoe – un muzical după Insula lui Gellu Naum – dramaturgia Anca Măniuţiu, muzica originală Ada Milea şi Mihai Dobre, coregrafia Andreea Gavriliu (Teatrul Odeon); Rambuku – pe un text al aceluiaşi dramaturg norvegian Jon Fosse – traducerea Daria Ioan, adaptarea Anca Măniuţiu (Teatrul Naţional din Timişoara).

Văzute la mică distanţă temporală unul de altul, cele patru spectacole îi oferă spectatorului şansa de a-şi consolida opinia – pe care o avea deja – despre creativitatea şi originalitatea viziunilor, despre profunzimea gîndirii şi dinamica ideilor, despre unitatea stilului regizoral şi capacitatea de a concentra într-o expresie scenică foarte coerentă şi consonantă contribuţiile colaboratorilor mai sus amintiţi, de a aduce la acelaşi numitor adică demersuri creatoare de o mare diversitate şi specificitate: coregrafie, muzică, plastică etc.

Dintre spectacolele aduse aici în discuţie, două – Iarna şi Rambuku – sînt realizate, cum am spus, pe textele aceluiaşi dramaturg, Jon Fosse – unul dintre cei mai căutaţi scriitori contemporani, tradus şi jucat în numeroase ţări, un scriitor atipic, ale cărui texte par a nu se integra unui gen riguros, oscilînd între dramă şi poem sau – cum le caracterizează inspirat criticul Mircea Morariu, par a fi poeme aflate deopotrivă în afara şi înlăuntrul teatralităţii. În ambele spectacole, regizorul şi colaboratorii săi valorifică inspirat „muzicalitatea incantatorie” a textului, ambiguităţile de replică şi de conţinut care apropie mult spectacolele între ele şi pe fiecare în parte de una dintre declaraţiile definitorii ale dramaturgului (preluată de el de la confratele suedez Lars Norén) conform căreia fiecare nou text nu are alt scop decît să-l îndepărteze pe scriitor de scrierile anterioare, după cum trăieşte spre a se îndepărta de ceea ce a trăit deja.

După propria-i mărturisire, regizorul Mihai Măniuţiu a situat povestea de dragoste – aparent stranie (din Rambuku) – „la intersecţia dintre cuvînt şi tăcere, dintre mişcare şi nemişcare, dintre spaţiu şi timp” şi –  am adăuga noi – la întîlnirea liniştilor şi neliniştilor fenomenelor naturale (vîntul, ploaia, etc.). spectacolul este exact aşa cum spune regizorul că şi-a dorit să fie: „fascinant; un spectacol despre om ca efect şi cauză, ca depozitar şi receptor al emoţiei – al tuturor emoţiilor – şi, mai ales, un spectacol despre felurile în care dragostea supravieţuieşte istoriei, materiei, vieţii înseşi.”

Excepţională este – atît ca evoluţie individuală, cît şi în calitate de scenografă – Andreea Gavriliu, atît în Rambuku, cît şi în Iarna, personalitatea de o rarisimă expresivitate şi capacitate de a da sens major ideilor spectacolului întîlnindu-se perfect cu cea a regizorului şi în planul concepţiei, şi în cel al imaginii, al ritmurilor, al sonorităţilor, etc. în Iarna, de pildă – o altă, la fel de stranie şi enigmatică poveste de dragoste stînd sub semnul „tragicului cotidian” – cei doi creatori, regizorul şi coregrafa, deveniţi un cuplu creator indestructibil, îşi unesc talentul şi inspiraţia spre a da expresie scenică superioară unor idei existenţiale pe care le propune originalul dramaturg în textul său. Regizorul mărturiseşte că în textul lui Jon Fosse „esenţial este nu atît dialogul exterior, cel care se rosteşte şi se aude, ci acela interior, al fiinţei, cu destinul său şi cu moartea.” Onorantă pentru dramaturg este apropierea pe care regizorul o face între el şi Samuel Beckett în ceea ce priveşte unele aspecte ale structurii dramatice a textului, în „capacitatea de a învesti elipsa – deci golul, absenţa. Tăcerea – cu o forţă generatoare de profunde sensuri existenţiale”. Graţie acestei capacităţi, autorii spectacolului au avut posibilitatea de a experimenta o formulă spectaculară şi stilistică cu universuri paralele, dominate de albul intens al iernii – iarna resimţită atît ca realitate exterioară, cît, mai ales, ca stare, ca interioritate a personajelor, personaje care, şi ele, stau atît sub semnul realităţii, cît şi sub cel al fantasmaticului şi pentru care legea gravitaţiei şi a imponderabilităţii pare a fi una şi aceeaşi; regizorul şi coregrafa în aceeaşi măsură le-au văzut şi le-au considerat drept „corpuri reale şi corpuri fantasmatice, pulsiuni exprimate şi pasiuni devastatoare, care vorbesc despre singurătate, despre nevoia de celălalt şi despre dificultatea de a comunica.” Aşa ne şi apar ele în interpretarea actorilor Catrinel Dumitrescu şi Andi Vasluianu şi a balerinilor Andreea Gavriliu şi Ştefan Lupu.

Adaptînd pentru genul muzical piesa lui Gellu Naum Insula, Anca Măniuţiu a păstrat esenţa ideatică pe care poetul suprarealist şi-a construit lucrarea. A făcut, fireşte, şi destule intervenţii şi modificări, toate cerute de genul în care actorii trebuie să cînte sau să dizeze; textul a fost mult redus, mult reinterpretat, transformat practic într-un suport al unui spectacol apreciat de critică pentru comicitatea, antrenul şi culoarea lui şi pentru trimiterile nedisimulate spre teatrul absurdului, spre unele spectacole ionesciene mai ales. Reiese cu claritate această înrudire din jocul actorilor (tonul dîndu-l Robinson în interpretarea lui Mihai Smarandache: „Sînt singur pe o insulă pustie” clamează el mereu, deşi în jurul său se află tot felul de lume – lume ciudată, nebună, absurdă) şi, în aceeaşi măsură din tonalităţile muzicii Adei Milea, din decoruri (Adrian Damian), costume (Andrada Chiriac), coafuri şi peruci, şi, mai pregnant ca orice, din coregrafia Andreei Gavriliu. Toţi actorii merită a fi menţionaţi pentru bunele lor evoluţii în consens cu ideea spectacolului, cu viziunea de ansamblu a regizorului: Antoaneta Zaharia, Marius Damian, Paula Niculiţă, Cezar Antal, Dimitrie Bogomaz, Anda Saltelechi, Marius Stănescu, Ruxandra Maniu, Oana Ştefănescu, Diana Gheorghian, Meda Victor, Constantin Cojocaru, Ioan Batinaş, Relu Poalelungi.

În sfîrşit, cel de al patrulea spectacol, Cafeneaua Pirandello (Teatrul „Regina Maria” din Oradea) încheie această suită într-o tonalitate specific pirandelliană în care realitatea şi suprarealitate, trezia şi visul, oamenii reali şi fantasmele se întîlnesc şi se întrepătrund, print-un continuu joc de esenţe şi aparenţe, de realităţi şi iluzii, totul tratat cu maximă fantezie începînd de la scenariul întocmit de Anca Măniuţiu (după piesele pirandelliene Uriaşii munţilor şi Omul cu floare în gură şi cu replici disparate din Şase personaje în căutarea unui autor şi din Astă seară se improvizează. Iată cum îşi prezintă Anca Măniuţiu lucrarea rezultată din aceste intertextualităţi: „Personaje pirandelliene, proiectate spectral într-o cafenea de noapte părăsită, situată – nu întîmplător – aproape de gară, se întîlnesc şi dezvăluie o lume absurdă, unde graniţa dintre vis şi realitate se fluidizează. În acest cadru fantomatic se infiltrează un grup de circari, care dinamizează atmosfera şi conferă spectacolului o notă comică. Cuvîntul, într-o lume aflată sub semnul visului, dobîndeşte un rol secundar, iar muzica şi mai ales limbajul coregrafic asumă dimensiunea ilustrativă a acestuia.”

Pe un asemenea scenariu, spectacolul semnat de Mihai Măniuţiu nu poate decît să stea sub semnul oniricului, punînd în lumină o lume fantastică, halucinatorie, plutind între realitate şi vis, între care delimitările sînt abia sesizabile, fragile. „În conceperea scenariului am plecat de la obsesiile lui Pirandello – adaugă autoarea – obsesii exprimate în toate operele sale dramatice. Acestea se referă la raporturile versatile, greu de cuantificat, dintre teatru şi viaţă, la imposibilitatea de a fixa viaţa – ca şi curgere continuă, năvalnică – în tiparele convenţiilor şi măştilor noastre sociale (sau în identitatea bine definită a unor personaje)”. Este exact ce transmite, ce comunică acest spectacol în care Mihai Măniuţiu are din nou colaborarea  de excepţie a echipei sale, cu un scenograf, Adrian Damian, mai inspirat ca oricînd şi ajutat de light-design-ul lui Lucian Moga şi mai ales cu (iarăşi!) o coregrafă care poate face minuni cu o trupă de actori deschişi spre noutate şi izbîndă.

Adăugînd la cele patru spectacole lansarea a două cărţi semnate Mihai Măniuţiu (culegerea de proze Fuga cu Henri şi Avionul fantomă, ambele apărute în 2017, prima la Ed. Humanitas, cea de a doua la Ed. Tracus), putem conchide că prezenţa regizorului şi a echipei sale la Festivalul Naţional de Teatru s-a constituit ca unul dintre capitolele cele mai distinse ale importantei manifestări teatrale.

Revista indexata EBSCO