Dec 21, 2017

Posted by in MOZAIC

Ioana COSTA – Via Appia

Via Appia – care pornea din inima lumii antice, Roma (chiar din forul vechi), trecea prin Porta Capena, se îndrepta spre Capua şi, mai tîrziu, ducea la Brindisi – era incontestabila regină a drumurilor: Appia longarum regina viarum. A rămas ca mărturie a temeiniciei şi a înţelepciunii practice care domina viaţa oamenilor din vechime. Continuă să fie un drum util, bun de folosit, aşa cum sînt multe drumuri din Imperiul roman. Perfecţiunea lor se poate defini în termenii antici, ca armonizare a scopului cu realizarea concretă. Longevitatea drumurilor romane este în sine un semn al civilizaţiei care se aşeza în perspectiva veşniciei. Ar fi poate prea puţin să spunem că pentru romani căile de comunicaţie terestră erau importante. Construirea lor era reglementată prin cel mai vechi cod de legi, pe care se întemeiază dreptul roman: Lex duodecim tabularum. Pe la 450 î.H., o comisie alcătuită din zece bărbaţi (indicaţi cumulativ ca decemviri) a elaborat cea mai mare parte a legislaţiei, primele zece table (după o călătorie în Grecia, pentru a studia legile lui Solon, dar şi legile altor cetăţi); un al doilea decemvirat a adăugat ultimele două secţiuni, definitivînd documentul fondator cunoscut ca „Legea celor douăspreze table”. Titus Livius (3.34) vorbeşte despre dezbaterea publică a legilor, deschisă fiecărui cetăţean, ca drept şi ca obligaţie; după etapa consultărilor (idem, 3.57), legile au fost înscrise în bronz şi expuse pentru ca toţi să le cunoască şi să le respecte.

Pe a opta tablă, legea nr. VIII reglementează caracteristicile drumurilor: cele drepte să aibă lăţimea de 8 picioare, iar acolo unde fac o curbă, să aibă lăţimea dublă (16 picioare). Pietrele erau nivelate pentru a asigura o suprafaţă netedă, confortabilă. Drumurile erau menite să reziste intemperiilor (ploi, îngheţ) şi să necesite o întreţinere minimală. „Spinarea” (dorsum) era proiectată ca o carapace de ţestoasă, bombată, lăsînd apa să se scurgă pe margini. Străzile noastre ar trebui, măcar după etimologie, să fie la fel: via strata (de unde „stradă”, „street” etc.) era un „drum pavat”. Dimensiunile antice se regăsesc în ecartamentul modern (chiar şi cel feroviar), care a perpetuat distanţa dintre roţile unui vehicul tractat de doi cai.

Alături de legislaţia antică şi de mărturiile pe care putem pur şi simplu călători, în prezent sau, cu sprijinul arheologilor, în trecut (ca cele de la Pompeii, de pildă), ne-am fi aşteptat să citim despre drumuri în tratatul de arhitectură al lui Vitruviu (De architectura) – lucrare redescoperită la începutul secolului al XV-lea şi tipărită relativ curînd, ca incunabul (1486). Planşele originare se pierduseră, dar tratatul a căpătat ilustraţii noi, dintre care cea mai faimoasă este „Omul vitruvian” (Le proporzioni del corpo umano secondo Vitruvio) al lui Leonardo da Vinci, de pe la 1490.

Şi totuşi, nimic despre drumuri în De architectura. Poate pentru că toţi ştiau prea bine cum se construiesc şi o făceau fără greş.

 

Bucureşti, noiembrie 2017

Ioana Costa

Revista indexata EBSCO