Dec 21, 2017

Posted by in LITERATURA UNIVERSALA

Simona MODREANU – Șoricelul trist

 

Cînd ne-a vizitat recent, în calitate de laureat al unor premii de impact în Franţa, dar nu chiar de prima „ligă”, pentru romanul său, Evariste (Gallimard, 2015), François-Henri Désérable a avut o pasionantă întîlnire-dezbatere cu cititorii ieşeni, care au resimţit din plin forţa sa de seducţie. Frumos, carismatic, sclipitor, tînărul care abia a împlinit 30 de ani, pare să se fi născut pentru succes. Tot ce atinge se transformă în aur (deşi, cu siguranţă, nu va avea destinul regelui Midas). Jucător profesionist de hockey pe gheaţă, pînă în 2016, evoluînd pentru cîteva dintre cele mai valoroase echipe din Franţa, dar şi din Statele Unite, adulat de fanii (şi fanele!), care îi scandează numele minute în şir, Désérable reuşeşte să-şi ducă la bun sfîrşit şi studiile de limbi străine şi drept, la Universitatea din oraşul său de origine, Amiens, continuate la Lyon, unde începe şi o teză de doctorat la 23 de ani, pe care o abandonează însă pentru a se consacra exclusiv literaturii. Fiecare din textele publicate pînă acum a trezit interes şi elogii din partea cititorilor, dar şi a criticilor. Probabil că nici el nu se aştepta însă la o ascensiune atît de rapidă, consonantă de altfel cu personalitatea sa flamboiantă. Cel mai nou text al său, Un certain M. Piekielny (Gallimard, 2017), se află deja pe listele finaliştilor la două dintre cele mai importante premii literare franceze, Goncourt şi Médicis.

Culmea e că a evocat atunci, la Iaşi, în stilul lui inimitabil – însufleţit, percutant, energic, plin de umor şi autoironie, de o savoare şi profunzime aparte – punctul de plecare al acestei naraţiuni. Ne-a povestit cum s-a trezit, cu cîţiva ani în urmă, blocat în ceţosul şi frigurosul Vilnius, victimă a furtului portofelului cu bani şi acte, hoinărind prin oraş pînă ce paşii l-au condus pe o străduţă unde, ridicîndu-şi ochii spre lumina palidă a unui felinar, a descoperit pe clădirea în faţa căreia se oprise, o placă memorială care amintea că acolo trăise, între 1917-1923, scriitorul şi diplomatul francez Romain Gary (născut Roman Kacew), care menţiona acea casă în romanul său La promesse de l’aube (Făgăduinţa din zori). Cum autorul ruso-lituanian-evreu-francez îl pasiona de ceva vreme, François-Henri Désérable (sau F.H., cum îi place să i se spună) a văzut în acea întîmplare un semn care îl îndemna să exploreze o minusculă portiţă întredeschisă spre viaţa unui om. Căci hazardul deţine un loc important în existenţa talentatului autor, care ştie să-l asculte şi să-l urmeze. Ba chiar să facă loc unei combinaţii de hazarduri obiective, cum le numeşte el.

Adevărul este că multitalentatul şi incisivul F.H. a început să inoveze discursul narativ chiar de la primele sale texte, care nu erau nici romane istorice, nici documentare, nici fantezie pură, ci cîte ceva din toate şi mult dincolo, apoi a continuat, cu Evariste, să spargă frontiere generice, ducînd biografia la cote nebănuite. Prea puţine se ştiu despre genialul matematician Evariste Galois, mort într-un duel stupid, la 20 de ani, nu înainte însă de a fi revoluţionat domeniul algebrei. Şi fără a fi el însuşi un bun cunoscător al matematicilor, deşi a studiat mult înainte de a scrie cartea, Désérable a reuşit un volum provocator, problematic pe numeroase planuri, inclusiv pe cel al autoreprezentării, al raportării la realitate, al verosimilităţii şi omniscienţei narative.

Cu noul său roman biografic (să-i spunem, totuşi, astfel, în lipsa unei etichete mai convingătoare), F.H. împinge lucrurile şi mai departe, cu o mînă din ce în ce mai sigură şi mai stăpînă pe mijloacele ei de expresie. Căci despre enigmaticul domn Piekielny, fragil evreu lituanian, simbol al unor persecuţii sinistre, „trist ca un şoricel”, cum apare din scurta menţiune a lui Romain Gary, se ştiu şi mai puţine detalii decît despre scurta viaţă a lui Evariste Galois. Singurul lui „merit”, care i-a adus, iată, o dublă consacrare literară, a fost acela că a crezut orbeşte în intuiţia şi previziunile hiperbolice ale doamnei Kacew, mama lui Romain Gary, convinsă că fiul el va ajunge nu doar un mare autor dramatic, dar şi ambasador al Franţei şi Cavaler al Legiunii de onoare ! Culmea e că toate s-au adeverit… Cert e că într-o zi în care soarele uitase parcă să răsară la Vilnius, copilul Roman îl întîlneşte pe vecinul său care, într-un elan profetic, îi cere: „Cînd vei întîlni personaje remarcabile, oameni importanţi, promite-mi că le vei spune : la nr.16 de pe strada Wielka Pohulanka, din Vilnius, a locuit domnul Piekielny”… Iată că se poate intra în istorie (în cea literară, în speţă) şi pe uşa din dos. Sau pe nici o uşă, de fapt. Apariţia fugitivă a unui omuleţ tragic fără s-o ştie, un no name, devine emblematică pentru milioanele de „şoricei trişti” care şi-au găsit sfîrşitul într-un război monstruos. Iar Romain Gary nu a uitat. Cameleonicul scriitor care s-a jucat cu timpul şi viaţa sa, care a manipulat după voie lumea literară a vremii, izbutind să cîştige, la 20 de ani distanţă, cel mai rîvnit premiu literar, Goncourt, sub două nume diferite, Romain Gary/Emile Ajar (căci statutul Academiei prevede că un scriitor nu-l poate primi decît o singură dată), a rămas fidel promisiunii din zori.

Atît i-a fost de ajuns tînărului său admirator, François-Henri Désérable, pentru a ţese un roman strălucit, bifid, sumbru şi grav în zona de evocare a funestului destin al evreilor lituanieni, dar plin de umor şi autoderiziune în zona interogaţiilor asupra literaturii şi a incursiunilor în propria existenţă. Un ameţitor carusel de virtuozitate şi impredictibilitate. Inspirat de figura acelui omuleţ cu „barba pîrlită de tutun”, schiţată în fugă de Gary, F.H. porneşte o anchetă istorică şi literară improbabilă, pe urmele modestului reprezentant al comunităţii evreieşti din Lituania, exterminată de nazişti în timpul celei de a doua conflagraţii mondiale. O aneantizare extinsă şi asupra morţii, căci pietrele funerare din cimitirul evreiesc al oraşului au fost reutilizate pentru pavarea străzilor…

Dincolo însă de certa empatie istorică, Désérable declanşează şi o dezbatere asupra resorturilor imaginarului în general şi al lui Gary în special, îndoindu-se de existenţa însăşi a domnului Piekielny, despre care arhivele administrative nu au păstrat nici un document, nici un cuvînt măcar. Să fie el, oare, doar încarnarea simbolică a unei lumi înghiţite? Şi dacă da, cum se defineşte şi unde se opreşte libertatea scriitorului în raport cu realitatea? Lui F.H. nu-i plac liniile drepte, pentru că ele nu există nici în natură, nici în mintea omenească. Prin urmare, nici nu se instituie în narator omniscient, ci deschide, sugerează, trasează mii de puncte de vedere diferite şi de căi posibile de urmat pornind de la un simplu pretext. Teoria universului înfăşurat al lui David Bohm îşi găseşte o inedită ilustrare în acest roman în care păpuşile ruseşti se încastrează unele în altele, dezvăluind treptat nebănuite conexiuni. În spatele domnului Piekielny se conturează umbra lui Romain Gary, iar în umbra acestuia îşi găseşte sălaş însuşi François-Henri Désérable, pe care mama sa (în multe privinţe asemănătoare cu Mina Kacew) îl visa avocat, nicidecum star al hockey-ului pe gheaţă sau scriitor de succes.

Dar F.H. a crescut ca Făt-Frumos, cît alţii în zeci de ani, şi a atins o abilitate scriitoricească ce-i permite de minune să se joace cu planurile narative şi să prindă cititorul în zăvodul cu mii de ochiuri – istoric, literar, autobiografic, dialogic, intertextual… – al unei ficţiuni construită pe faţete multiple de adevăr, o ficţiune cu valoare de adevăr, pînă la urmă. Minciuna adevărată a scriitorului. Alunecările creatoare, nestatornicia rodnică. La fel ca la Roman Kacew/Romain Gary/Emile Ajar/Shatan Bogat/Fosco Sinibaldi… O prelucrare originală şi ataşantă, vag cinematografică, a atît de actualului procedeu spin-off, constînd în preluarea unei figuri, a unui personaj dintr-o istorie şi introducerea lui într-o alta. Un roman-acrobat, un funambul vesel şi intrepid, cu genuni insondabile sub picioare. O coregrafie sofisticată şi precisă, ca figurile obligatorii pe gheaţă, întreruptă de zboruri uşoare, imprevizibile, un amestec fluid de sonorităţi şi registre, cuceritor prin varietate, intensitate, profunzime, dar şi prin plăcerea de necontestat a scrisului şi joaca cu frontierele, mereu mobile, ale imaginarului.

 

Poate că atît şi nimic mai mult înseamnă să fii scriitor: să închizi ochii pentru a-i ţine larg deschişi, să nu ai nici Dumnezeu, nici stăpîn, nici vreo altă servitute decît pagina de scris, să te sustragi lumii pentru a-i imprima propria ta iluzie.

Revista indexata EBSCO