Dec 21, 2017

Posted by in LITERATURA UNIVERSALA

Marius CHELARU – Au fil de l’eau

În general, cel puţin la noi, cei interesaţi sînt, mai curînd, familiarizaţi cu diverse aspecte ale „lumii haiku” pe „filiera” limbii engleze. Dar pagini legată de istoria micului poem a fost scrisă în Franţa, despre care, în cuvîntul înainte al lui Éric Dussert, citim mai ales despre Au fil de l’eau, cîte ceva despre autorii ei, şi alte cîteva aspecte legate de asta.

Pentru a înţelege contextul, facem cîţiva paşi dintr-o „călătorie” în istoricul preocupărilor pentru Japonia/ lirica niponă. La Paris s-a ştiut de timpuriu, relativ, despre poezia japoneză, atît din surse din alte limbi, dar şi direct. În Franţa secolului al XIX-lea exista un curent numit „Japonisme”, de care într-un fel sau altul se leagă mai multe nume ale literelor/ culturii franceze. Totuşi, traducerile din poezia japoneză au fost, iniţial, rare. Putem aminti însă Anthologie japonaise, poésies anciennes et modernes, publicată în 1871 de Louis Léon Prunol de Rosny (1837-1914), care ştia mai multe limbi din Orient, interesat mai ales de japoneză. A fost, poate, primul francez, cunoscut/ cunoscător al limbii japoneze. A fost traducător pentru ambasada Japoniei la Paris (1862), titularul catedrei de limbă japoneză la „École spéciale des langues orientales”, în 1868, secretar al Société asiatique la Paris, membru al aceleia din Londra ş.a., scriind şi alte numeroase alte studii/ cărţi despre limba/ civilizaţia japoneză. În Anthologie japonaise… este, se pare, prima traducere de tanka în franceză, dar nu cuprinde şi haiku.

Amintim şi o „traducere” de poezie japoneză, Poèmes de la Libellule[1] (cu tălmăcirea în franceză a unei selecţii de tanka din secolul al IX-lea), publicată în 1884 de fiica lui Théophile Gautier, Judith Gautier, prima femeie membră a Academiei Goncourt. A fost interesată de Orient, de limbile chineză, persană, japoneză, de India ş.a., iar multe din scrierile ei arată asta, începînd cu Le Livre de Jade, poemele chineze traduse şi publicate în 1867, cu pseudonimul Judith Walter.

Aşadar, după ce au apărut şi alte cărţi, reviste, articole etc. despre Japonia şi civilizaţia/ cultura/ literatura japoneză, „La Nouvelle Revue Française” publica poeme „haï-kaïs” (s-a vorbit ades în Franţa – şi Éric Dussert atinge în trecere subiectul – despre nuanţele legate de preluarea în franceză a unor cuvinte ca haijin, hokku, haïkaï, haïku) originale şi traduceri, unele datate în 1903, 1905 ş.a.. Astfel, în septembrie 1920[2], acorda un spaţiu generos liricii nipone, găzduind aproape două pagini de consideraţii teoretice şi poeme „haï-kaïs”, sub diverse semnături, dintre care, în context, poate cel mai important e al lui Paul-Louis Couchaud. Mai sînt Jean Paulhan[3], Julien Vocance, Georges Sabiron, Pierre Albert-Birot, Jean-Richard Bloch[4], Jean Breton – cu nota că acesta este pseudonimul literar al lui C. Bouglé –, Paul Éluard, Maurice Gobin, Henri Lefebvre, Albert Poncin, René Maublanc[5].

Maublanc (1891-1960) publica, în 1923, în „Le pampre”[6], un text intitulat Le Haïkaï Français, Bibliographie et Anthologie par René Maublanc; începea astfel: „Am scris trei articole despre haïkaï francez: primul are douăzeci de rînduri, al doilea cinci pagini, al treilea patruzeci şi două”. Apoi: „Iată de pildă ce scrie Michael Revon despre haïkaï japonais în a sa Anthologie de la Littérature japonaise. «Epigrama japoneză (haïkaï) este « le dernier terme et le triomphe du système poétique national ». Des «longs poèmes» déjà si courts, les Japonais avaient passé aux «poésies brèves» en trente et une syllabes; mais non: ils en arrivent maintenant (à partir du XVI. siècle) à préférer un genre encore plus restreint et à ne plus vouloir composer que des poésies de dix-sept syllabes. Au lieu de cinq petits vers, ils n’en auront plus que trois pour exprimer toute leur pensée”. Şi cita, mai jos, pe Revon: „Matsouo Bashô (1044-1694) a fost omul care a ştiut să facă din epigramă o operă de geniu…”[7]. Maublanc scria că a avut în vedere total: 283 „haikai”, 173 inedite, de la 48 de autori. Între aceştia (pentru a vedea maniera lui de selecţie/ interpretare), cita pe Friedrich Nietzsche, cu „terţete filosofice”. Exemplu de astfel de terţete selectate:

„Sa pitié est dure,
Son étreinte écrase.
Ne donnez pas la main à un géant.”
„Ce sont des écrevisses, je suis sans pitié pour eux:
Si tu les saisis, ils te pincent;
Si tu les laisses aller, ils vont en arrière”
Şi un „haiku” al lui Maublanc, publicat în august 1922 şi, un al doilea, din aprilie 1923:

„A la moindre brise,
Sous les cendres de mon cœur,
Une braise flambe.”

 

„Quand elle est gentille avec moi,
Est-ce pour m’encourager,
Ou pour vexer l’Autre ?”
o versiune în limba română pentru al doilea poem (azi ar fi catalogat cel mult „în stil haiku”) ar putea fi (nici în franceză nu are 17 silabe):

„Cînd ea este drăguţă cu mine,

O face pentru a mă încuraja,

Ori pentru a-l vexa pe Celălalt?”

 

Iată cum era explicat la acea dată, în „Noua revistă franceză”, la început, pe scurt, ce înseamnă „haï-kaï”

 

„Haï-kaïs

 

Les haï-kaïs sînt poeme japoneze de trei versuri, primul vers din cinci picioare, al doilea de şapte, al treilea cinci”. Apoi: „Il est difficile d’écrire plus court; l’on dira: moins oratoire. La poésie japonaise de treize siècles tient, a peu près, dans ces miettes.”

Unul dintre numele rezonante în istoria traducerilor poeziei (şi nu doar) japoneze în Occident este Basil Hall Chamberlain (1850-1935) (începînd cu The Classical Poetry of the Japanese, London, Trübner, 1880) – pomenit într-o frază şi de Éric Dussert, cu „primul studiu de anvergură despre subiect” (anume Basho and the Japanese Poetical Epigrams), şi cu definiţia sa „delicioasă” a poemului haiku, pe care o citează: „Lucarne ouverte un instant sur un petit fait naturel, sourire a demi formé, soupir interrompu avant d’être entendu”.

De altfel, Paul-Louis Couchaud (1879-1959), unul din deschizătorii de drum pentru haiku în franceză (mulţi cred că e cel mai important, poate primul care trebuie notat), şi-a intitulat un eseu (Le haïkaï – Les épigrammes lyriques du Japon[8]), care a avut o largă circulaţie/ influenţă, după una din scrierile lui Chamberlain[9]Bashō and the Japanese Poetical Epigram.

În 1903[10], Couchaud (1879-1959), care stătuse cîteva luni în Japonia, publicase, împreună cu André Faure şi Albert Poncin, o plachetă de „haikai”, Au fil de l’eau – redată integral în această carte, după o copie, întrucît, spune Éric Dussert, nu a găsit un exemplar original.

În Sages et poètes d’Asie, 1916, găsind multe calităţi poeziei lui Bashō, Couchoud scria că a fost „un Pascal japonez”. Iar despre haiku: „nu poate fi comparat nici cu distihurile greceşti ori latine, nici cu catrenul francez”, şi, cum nu credea că e nici „gînd” nici „cuvînt” ori „proverb”, sublinia că Chamberlain le-a numit „epigramele lirice ale Japoniei”, aceasta ar putea defini cele două calităţi  esenţiale ale haiku, anume forţa  sugestiei şi scurtimea.

Pentru exemplificare (şi în scopul înţelegerii modului în care vedeau la acea vreme poeţii francezi citaţi ce este haiku), iată două traduceri ale lui Paul-Louis Couchaud din Yosa Buson:

 

„Herbes mortes.
Le renard, facteur rural,
Est passé…”

 

„Les petites souris
crient après leur père
Dans la nuit profonde.”

 

Şi un poem din Au fil de l’eau:

„La vache repue

Ne voit que le pied

Du saule argenté.”

 

o versiune în limba română ar putea fi:

„Vaca sătulă

Vede doar poala

Sălciei argintii”

 

Şi un alt poem, din acelaşi grupaj publicat în „Noua revistă franceză”, în 1920, semnat de Paul Éluard (1885-1952):

 

„L’automobile est vraiment lancée
Quatre têtes de martyrs
Roulent sous les roues.”

 

Peste ani, prin 1966, Roland Barthes, (1915-1980), eseist, critic, filosof şi teoretician al literaturii şi semiolog (care a fost şi la Bucureşti, şi în China), a călătorit în Japonia. Acolo a privit atent, oferind analize pline de detalii interesante, de la profilul semantico-logic al limbii japoneze, mîncare, hashi – beţişoarele din lemn (am văzut la unele localuri şi din metal) cu care mănîncă orezul japonezii, modul de organizare al localităţilor, comportamentul politicos, dar şi haiku şi legătura dintre limbaj şi filosofia Zen ş.a.. A scris o carte de interes şi în ce ne priveşte acum (Imperiul semnelor[11]), notînd despre haiku – în care „les propositions sont toujours simples, courantes, en un mot acceptables (comme on dit en linguistique)”, că e „o viziune fără comentariu”, dar şi că „a cette propriété quelque peu fantasmagorique, que l’on s’imagine toujours pouvoir en faire soi-même facilement”. Vorbind despre complicatul „sistem” Japonia, scria: „Orientul şi Occidentul nu trebuie deci luate aici ca nişte „realităţi”, pe care am încerca să le apropiem sau să le opunem din punct de vedere istoric, filosofic, cultural, politic”[12].

Şi, un fragment cumva concluziv din eseul lui Barthes: „Le haïku fait envie: combien de lecteurs occidentaux n’ont pas rêvé de se promener dans la vie, un carnet à la main, notant ici et là des «impressions», dont la brièveté garantirait la perfection, dont la simplicité attesterait la profondeur (en vertu d’un double mythe, l’un classique, qui fait de la concision une preuve d’art, l’autre romantique, qui attribue une prime de vérité à l’improvisation).”

 

Faptul că aceasta a fost prima reeditare a aceste creaţii semnate de Couchoud, Faure şi Poncin, Au fil de l’eau, scrie Éric Dussert, arată „interesul pe care scriitorii francezi l-au avut faţă de haiku”. Mai mult, subliniază el, interesant este că deşi interesul pentru japonism era mare printre artişti şi intelectuali în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, „Couchoud şi cei doi amici ai lui n-au avut nici un loc în arhivele poetice ale secolului al XX-lea”, în schimb Julien Vocance, în Sur le haïkaï français, în revue France Japon, nr. 38, din februarie 1939, l. P. 80, „le aduce un omagiu”, „vorbind „despre istoria primilor haijini francezi.

Au fil de l’eau este destul de puţin cunoscută nu doar la noi, deşi s-a mai vorbit despre ea în unele studii pe tema liricii nipone. Şi de aceea am dorit să prezint cititorilor această singură, din ce ştiu, reeditare (sumar: Éric Dussert: Brève histoire des haijin de France, Au fil de l’eau, Éric Dussert: Faites vos haïku vous-mêmes, Petite bibliothèque du haijin) care arată cum au înţeles autorii francezi, francezii în general, la acea vreme, ce înseamnă şi cum se scrie un haiku. În timp, s-au schimbat unele perspective legate de aspecte tehnice (şi nu mă refer doar la „paşi” gen Higginson, care scria, în 1985: „în engleză, aproximativ 12 silabe redau cel mai bine lungimea unui haiku japonez în forma tradiţională de 17”[13] ori la Matsuyama Declaration, în care se discută despre „teikei” – „forma fixă”, subliniindu-se că 5-7-5 este o caracteristică „unică”, a limbii japoneze, şi chiar dacă se va ajunge la acest fel de a scrie haiku şi în alte limbi, asta nu va „garanta acelaşi efect”), s-au clarificat altele, s-a ajuns la tot felul de experimente şi, astfel, discuţiile despre micul poem par mai complicate ca oricînd. Însă, dincolo de toate acestea, lectura unei astfel de cărţi are parfumul ei, venit de departe, din timp.

 

Au fil de l’eau, Les premiers haïku français, Edition établie par Éric Dussert, couverture de Olivier Fontvielle, Editions Mille et une nuits, Paris, France, 2004, 64 p.

[1] „traduits du japonais d’après la version littérale de M. Saionzi, illustres par Yamamoto”, Paris, Gillot, 1884, 120 p.

[2] Haï-kaïs, în „Nouvelle Revue Française”, 1 sept. 1920 (p. 329-345). Erau şi confuzii în epocă; în 1921, Felix Bertaux semna o recenzie la cartea La Chine, de Emile Hovelaque, apărută la Flammarion, scriind că poemul haiku vine din China.

[3] Publicase un text intitulat Les Haï-kaï japonais, în „Vie”, n. 2, fev. 1917 – pp.58-60, 1917, apoi a venit Haïkaïs, din Nouvelle Revue Fr., 1920, n. 84, 1er sept. 1920.

[4] Bloch, Jean-Richard, Haïkaï, Collection in „Les écrits nouveaux”, n°12, 1920, Variations sur un thème intérieur, în „Cahiers Idéalistes”, dec. 1921, p. 232-234.

[5] Maublanc, R., Un mouvement japonisant dans la littérature contemporaine, le haïkaï français, Ed. Tiré à part de la Grande Revue, 1923, 44 p.

[6] No. 10/11, 1923, pp. 1- 62.

[7] În antologia lui Revon, la p. 384.

[8] Couchoud, P.-L., Le haïkaï – Les épigrammes lyriques du Japon, 1906, republicat de Édition La Table Ronde, 2003.

[9] Jan Walsh Hokenson, în Japan, France, and East-West aesthetics: French literature, 1867-2000, publicată în SUA, 2004, notează mai multe din interpretările/ definiţiile lui Chamberlain care, opinează el, au fost preluate de Couchaud – p. 248-250 şi urm.

[10] Vocance, şi alţii, au scris de anul 1905, poate şi avînd în vedere că exemplarele cărţii nu s-au păstrat; în ediţia Éric Dussert scrie „iulie 1903”. Există o informaţie (nu am putut-o verifica în întregime), conform căreia Couchoud a călătorit în Japonia cu o bursă din partea bancherului Albert Kahn (sept. 1903 – mai 1904); ar fi scris poemele împreună cu cei doi prieteni într-o călătorie cu barja pe canale, de unde şi titlul, în 1905.

[11] Barthes, R., L’Empire des signes, Editions d’Art Albert Skira, Geneva, 1970; recenzată la noi de Nicolae Steinhardt – Semnificat şi semnificant în Japonia lui Roland Barthes, în Prin alţii, spre sine, Bucureşti, Editura Eminescu, 1988, p. 287.

[12] Roland Barthes, Imperiul semnelor, traducere din franceză de Alex. Cistelecan, Chişinău, Editura Cartier, 2007.

[13] Higginson, W., The Haiku Handbook: How to Write, Share, and Teach Haiku. Tokyo: Kodansha, 1985, p. 102.

Revista indexata EBSCO