Dec 21, 2017

Posted by in MOZAIC

Martin LUTHER – Scrisoare deschisă despre traducere (IV)

 

Încă și mai scandalos este că Sfântul Pavel respinge nu fapta banală, obișnuită, ci însăși faptele Legii. De aici, ar putea cineva să se scandalizeze cu atât mai mult și să spună că Legea este blestemată și condamnată în fața lui Dumnezeu, și că, drept urmare, putem să facem răul, după cum spun unii menționați la Rom. 3:8: „De ce  să nu facem răul, ca să fie bine mai apoi?”. Așa a început să facă un  Spirit Roșu21 al timpurilor noastre. Ar trebui oare ca, datorită acestui scandal, să abjurăm cuvintele Sfântului Pavel ori să nu mai vorbim liber și spontan despre credință? Dragul meu, nici Sfântul Pavel, nici eu nu dorim să producem un astfel scandal. Predicăm însă atât de direct împotriva faptelor și insistăm asupra credinței atât de mult, deoarece oamenii trebuie să se scandalizeze, să fie izbiți și să cadă, ca să poată învăța și cunoaște că nu se îndreptățesc prin fapte bune, ci numai prin moartea și învierea lui Hristos. Știind că nu se pot îndreptăți prin faptele bune potrivit Legii, cu atât  mai mult vor înțelege că nu se vor putea îndreptăți prin faptele rele, cu sau fără Lege! De aceea, nu se poate trage concluzia că, dacă fapta cea bună nu ajută, atunci putem săvârși faptele rele! Tot la fel, nu se poate conchide că, deoarece soarele nu‑l poate ajuta pe orb ca să vadă, ar putea să-l ajute să vadă noaptea și bezna.

Mă cuprinde însă mirarea că lumea poate obiecta în fața unor lucruri atât de evidente. Spune-mi doar dacă moartea și învierea lui Hristos reprezintă fapta noastră, pe care o noi o săvârșim, ori nu. Nu este în nici un caz nici faptă a noastră, nici faptă a unei legi oarecare. Numai moartea și învierea lui Hristos ne eliberează de păcat și ne face drepți, după cum spune Pavel la Rom. 4:25: „El a murit pentru păcatele noastre și a înviat pentru îndreptarea noastră”. Spune‑mi, în continuare: Care este fapta prin care să pricepem și să ne asumăm moartea și învierea lui Hristos? Aceasta nu poate fi o faptă superficială, ci numai credința veșnică, păstrată în inimă. Singură credința, da, doar ea, fără sprijinul altor fapte, cuprinde moartea și învierea, după cum ni se predică în Evanghelii. Ce înseamnă atunci toate acestea, că lumea tună și fulgeră, acuză de erezii și arde pe rug, chiar dacă, până la urmă, lucrurile ni se prezintă limpezi înaintea noastră și demonstrează că numai credința păstrează moartea și învierea lui Hristos, fără alte fapte. Moartea și învierea Lui reprezintă viața și îndreptarea noastră? Dacă este atât de evident că numai credința ne aduce, ne păstrează și ne oferă viața și îndreptarea, de ce nu trebuie să ne exprimăm explicit în acest mod? Nu e nicio erezie să crezi că numai credința îl cuprinde pe Hristos și că ne dă viață;  și totuși apare ca o erezie dacă cineva afirmă sau grăiește așa ceva. Nu sunt ei nebuni, necugetați și absurzi? Ei admit, pe de o parte, că lucrurile acestea sunt juste, dar condamnă afirmarea lor ca fiind injustă, ca și cum unul și același lucru ar putea fi în același timp și corect și incorect!

Și eu nu sunt nici singurul, nici primul, care spune că numai credința ne poartă pe calea cea dreaptă. Au spus-o înaintea mea Ambrozie, Augustin și mulți alții. Iar cine îl citește și îl înțelege pe Sfântul Pavel cu siguranță trebuie să spună așa și nu poate spune altfel. Cuvintele Apostolului sunt prea clare și nu admit absolut nicio faptă. Așadar, dacă nu există  faptă, atunci trebuie să existe numai credința.

O, ce învățătură delicată, folositoare, nesupărătoare ar fi fost aceea prin care am învăța că, pe lângă credință, omul se poate mîntui și prin fapte! Este ca și cum am spune că nu doar prin moartea lui Hristos păcatele noastre sunt ispășite, ci că și faptele noastre ar contribui cu ceva la aceasta. Ar însemna un mod rafinat de a cinsti moartea lui Hristos dacă am spune că aceasta a fost ajutată de faptele noastre și că faptele noastre ar putea face tot atât de mult cât și moartea Sa. Am ajunge astfel să spunem că suntem asemenea Lui ca putere și bunătate. Învățătura aceasta vine de la diavolul însuși, care nu poate lăsa sângele lui Hristos nepângărit.

Până la urmă, lucrurile ca atare ne obligă să spunem că „numai prin credință ne îndreptăm”; de asemenea, specificul limbii noastre germane ne obligă să ne exprimăm astfel. Avem în plus exemplul Sfinților Părinți și, de asemenea, ne constrânge pericolul care apasă asupra oamenilor, căci ei nu trebuie să rămână legați de fapte și să neglijeze credința, pierzându‑l astfel pe Hristos, mai ales în vremurile noastre, când oamenii s-au obișnuit cu  faptele și este nevoie să fie separați de ele cu forța. De aceea, nu e numai drept, ci și foarte necesar să se spună clar și cu tărie: „Numai credința fără fapte ne îndreptățește!”. Îmi pare rău că nu am adăugat cuvintele alle ‘toate; oricare’ și aller ‘tuturor; oricăror’, așa încât să spun ohne alle Werke aller Gesetze ‘fără toate faptele, ale tuturor legilor’. Această idee trebuie afirmată cu tărie și pretutindeni. De aceea formularea aceasta trebuie să rămână în Noul Testament tălmăcit de mine și, oricât ar fi măgarii papei de nebuni și de necugetați, tot nu ar trebui să o mai scoată din text. Este de ajuns ce am spus până acum. Dacă mă ajută Dumnezeu, vreau să vorbesc despre această problemă în tratatul De iustificatione. Să trecem acum la a doua problemă, dacă sfinții trecuți la ceruri mijlocesc pentru noi. Vreau să-ți răspund aici pe scurt, căci mă gândesc să public o predică despre îngeri, în care, cu voia Domnului, să tratez mai detaliat această problemă. Mai întâi, știți și voi că în papistășie nu se predică doar că sfinții se roagă în ceruri pentru noi — lucru pe care nu îl putem ști, pentru că Sfânta Scriptură nu ne spune  așa ceva —, ci și că sfinții s‑au prefăcut în dumnezei, că ei trebuie să fie patronii noștri, pe care trebuie să-i chemăm în ajutor. Unii dintre aceștia nici nu au trăit vreodată. Fiecărui sfânt i-a fost atribuită o putere sau o tărie, unuia peste foc, altuia peste apă, celuilalt peste epidemie, febră și tot felul de nenorociri. Trebuie că Dumnezeu însuși a fost pasiv ca să lase pe sfinți să acționeze și să creeze în locul Lui! Papistașii sunt și ei acum conștienți de această grozăvie și își strâng pipa pe furiș, se curăță și se împodobesc cu mijlocirea sfinților. Vreau să amân discuția asta, dar fiți siguri că nu o voi uita; să lăsăm pentru moment deoparte așa‑zisa curățare și împodobire.

Pe de altă parte, voi știți că Dumnezeu nu ne-a lăsat  nici un cuvânt  prin care să chemăm îngerii și sfinții ca să mijlocească pentru noi și că nici în Scriptură nu apare vreun exemplu de acest fel. Găsim acolo cum că îngerii au vorbit cu părinții și profeții, dar niciodată nu le-au cerut să mijlocească pentru ei. Nici patriarhul Iacov nu îi cere îngerului cu care se luptă să mijlocească pentru el, ci ia numai binecuvântare de la el. Mai mult, un exemplu contrar apare însă în Apocalipsă 22, și anume atunci când îngerul nu se lasă rugat de Ioan. Astfel, cultul sfinților apare ca un lucru mărunt al oamenilor, o născocire a lor, fără legătură cu Cuvântul și cu Scriptura lui Dumnezeu.

Dacă, în ceea ce privește actul sacru al slujirii, nu ne este îngăduit să facem ceva ce Dumnezeu nu ne-a poruncit ‒ iar cine face așa ceva îl pune pe Dumnezeu la încercare ‒, nu trebuie nici recomandat, nici tolerat ca oamenii să îi roage pe sfinții răposați să mijlocească pentru ei, și nici să îi învețe pe alții să facă așa ceva, ci mai degrabă să îi învețe să hulească și să ocolească acest obicei. De aceea, eu nu vreau să dau sfaturi și să-mi împovărez conștiința cu nelegiuiri ale altora. Mi-a fost mie însumi din cale afară de greu să mă separ de cultul sfinților, căci eram vârât adânc în asta, aproape înecat. Dar lumina Evangheliei este atât de strălucitoare, încât nimeni nu poate fi iertat, dacă rămâne în întuneric. Știm cu toții foarte bine ce trebuie să facem.

Pe lângă toate acestea, un mod încă și mai periculos, și mai supărător este ca oamenii să se obișnuiască să întoarcă lesne spatele lui Hristos și să învețe să se încreadă mai curând în sfinți decât în Hristos însuși. Căci suntem prin natura noastră înclinați să fugim de Dumnezeu și de Hristos și să ne încredem în oameni. Este într‑adevăr extrem de greu greu să ne obișnuim să avem încredere în Dumnezeu și în Hristos, așa după cum ne‑am jurat și după cum suntem datori. De aceea nu trebuie tolerată o astfel de ocară, prin care aceia dintre noi care sunt slabi și robi ai cărnii au căzut în idolatrie, încălcând întâia poruncă și Botezul nostru. Nu e nevoie să-l desenezi pe diavol pe ușă, el va fi mereu prezent de la sine.

În fine, suntem convinși că Dumnezeu nu se supără pe noi (și suntem absolut siguri de asta!) dacă nu le cerem sfinților să mijlocească pentru noi, deoarece nu ne-a poruncit nicăieri asta. Fiindcă El spune că este un părinte gelos  și va abate lucruri groaznice asupra oamenilor care nu respectă porunca Lui. Aici însă nu există o poruncă, de aceea nu avem a ne teme de mânia Domnului. Căci, dacă de această parte se află siguranța, iar de partea celalaltă primejdie mare și ocară împotriva Cuvântului Domnului, de ce să trecem de la siguranță la primejdie, acolo unde nu avem Cuvântul lui Dumnezeu, care să ne susțină, să ne mângâie și să ne îndreptățească la nevoie?  De aceea stă scris: „Cel care iubește primejdia va pieri în ea” (Sir. 3:25). Și porunca Domnului spune: „Să nu ispitești pe Domnul Dumnezeul tău” (Mat. 4).

Da, spun ei, dar prin aceasta oare nu condamni întreaga creștinătate, care a ținut până acum peste tot acest obicei? Răspuns: Eu știu foarte bine că preoții și călugării caută o asemenea acoperire urâciunii lor și că vor să reproșeze întregii creștinătății pagubele provocate de neglijența lor proprie. Astfel, dacă ei ne obligă să spunem  că creștinătatea nu greșește, ar trebui de asemenea să spunem, implicit, și că nici ei nu greșesc și astfel niciuna dintre minciunile și greșelile lor nu poată fi pedepsită, fiindcă așa consideră întreaga creștinătate. Așa, nici un pelerinaj nu este nedrept, chiar dacă diavolul este de față acolo, nici o indulgență nu este nedreaptă, chiar dacă presupune minciună grosolană. Pe scurt, nu avem de a face aici decât cu un fel de sfințenie vanitoasă. De aceea, față de astfel de situație, ar trebui să spuneți așa: Nu e vorba aici despre cine este condamnat sau nu! Ei confundă intenționat aceste lucruri stranii, pentru a ne abate pe noi de la tema principală. Noi discutăm acum despre Cuvântul lui Dumnezeu. Ce ar fi sau ce ar face creștinătatea este o altă problemă. Întrebarea pe care ne‑o punem acum este următoarea: Ce este sau ce nu este Cuvântul lui Dumnezeu. Ceea ce Cuvântul lui Dumnezeu nu este nu constituie creștinătatea.

Citim că în vremea profetului Ilie în tot poporul lui Israel nu se afla Cuvântul lui Dumnezeu și nu i se închinau slujbe lui Dumnezeu, cum spune el însuși: „Doamne, i-au omorât pe profeții tăi și au nimicit altarele tale, iar eu sunt singur!” (1Reg. 19). Aici pare că regele Ahab și alții i‑ar fi spus: „Ilie, cu asemenea cuvinte tu condamni întregul popor al lui Dumnezeu”. Cu toate acestea, Dumnezeu a salvat șapte mii de bărbați. Cum? Nu crezi că Dumnezeu și-ar fi putut păstra propria ființă în timpul papalității, chiar dacă preoții și monahii creștinătății au fost mai degrabă învățători vanitoși ai diavolului și au mers în Iad? Mulți copii și oameni tineri au murit întru Hristos; căci, chiar și sub domnia Antihristului, Hristos a păstrat cu fermitate Botezul și a predicat cu simplitate textul Evangheliilor, Tatăl nostru și credința în amvon, pentru ca astfel El să îi ocrotească pe creștinii Săi și, deci, întraga Sa creștinătate; și nu le-a spus nimic despre toate acestea acelor învățători ai diavolului.

Chiar dacă creștinii au fost părtași la unele mici părți ale nelegiuirii papale, măgarii de papistași nu au demonstrat încă faptul că iubiții creștini au făcut asta cu plăcere. Încă și mai puțin a fost dovedit că ei au acționat corect. Creștinii pot rătăci și păcătui cu toții, dar Dumnezeu i‑a învățat pe toți să se roage prin Tatăl nostru pentru iertarea păcatelor. Dumnezeu poate foarte bine să le ierte păcatele pe care au trebuit să le săvârșească  din neștiință și constrânși de Antihrist, fără să spună ceva despre ele preoților și călugărilor. Se poate însă dovedi cu ușurință că în întreaga lume a existat întotdeauna un mare vuiet de murmure ascunse și de plângeri împotriva preoțimii, cum că nu se poartă cu creștinătatea așa cum se cuvine. Iar măgarii de papistașii au rezistat curajos, până în zilele noastre, cu foc și sabie, împotriva murmurelor și plîngerilor. Astfel de plângeri și murmure dovedesc foarte bine cum au privit creștinii asemenea grozăvenii și cât de cum se cuvine s‑au comportat săvârșindu‑le. Da, iubiților măgari papistași, veniți încoace și spuneți că asta ar fi învățătura creștină,, minciunile împuțite pe care le-ați impus cu de‑a sila voi, ca niște răufăcători și trădători ai iubitei creștinătăți și ca asasini ai multor creștini care au murit pentru ea. Mărturie stau toate literele din toate decretele papale că nimic nu a fost niciodată predicat după consultarea și prin consimțământul creștinătății. La bază nu a stat nimic altceva decât principiul districte precipiendo mandamus „poruncim și predicăm cu strictețe”. Așa ceva a fost Duhul Sfânt pentru ei. Creștinătatea a trebuit să îndure această tiranie, prin care i-a fost furată  Sfânta Taină și a fost ținută în captivitate fără vina ei. Și totuși măgarii au vrut să ne vândă tirania intolerabilă a propriei lor stricăciuni drept faptă voluntară sau ca exemplu pentru creștinătate și să se spele astfel pe mâini. Toate astea ne‑ar lua prea mult timp. Pentru moment, ar fi destul să răspund la întrebările voastre. Pentru mai multe, lăsăm pe altădată. Iertați‑mă pentru această lungă scrisoare. Domnul nostru Hristos să fie cu noi cu toți. Amin.

Martin Luther,bunul tău prieten,din pustnicie22, la 8 septembrie, 1530

 

Note și comentarii

  1. Destinatarul scrisorii este Wenzeslaus Linck (1483-1547), erudit și teolog german, unul dintre cei mai apropiați adepți ai lui Luther.
  2. Formula de salut de aici reprezintă o prescurtare a formulei de adresare folosită adesea de Sfântul Apostol Pavel (1Cor. 1:3; 2Cor. 1:2; Gal. 1:3 etc.). În Vulgata: Gratia vobis et pax a Deo Patre nostro et Domino Jesu Christo.
  3. Avem aici de a face aici cu un concept‑cheie al teologiei lutherane, invocat frecvent și exprimat în germană prin substantivul Gerechigkeit și expresia verbală gerecht werden, care corespund în Noul Testament subst. gr. dikaiosuvnh sau dikaivwsi”, respectiv vb. dikaiovw și subst. lat. justificatio sau justitia, respectiv vb. justificare. Am încercat o redare nuanțată, în funcție de context, a acestor termeni, prin verbul a îndreptăți și substantivele îndreptare sau îndreptățire, ori prin sintagme precum a supune judecății, a umbla pe calea cea dreaptă etc.
  4. Scriitorașul respectiv este Hieronymus Emser (1477 – 1527), care publicase, în anul 1527, din îndemnul şi cu sprijinul ducelui Georg de Saxa-Meissen, o versiune, chipurile proprie, a Noului Testament în limba germană, plagiată de fapt după versiunea lutherană de la 1522 (Testamentul din septembrie). A fost desemnat de Luther prin expresia „țapul de la Leipzig”, într‑un pamflet intitulat An den Bock zu Leipzig. Inamiciţia dintre cei doi era mai veche, Emser atacând cu virulenţă tratatul An den Christlichen Adel deutscher Nation, publicat de Luther în 1521.
  5. Emser, deja mort de câțiva ani în momentul în care Luther scria aceste rânduri, se afla așadar înaintea judecătorului suprem!
  6. Este vorba despre ducele Georg de Saxonia-Meissen (1471 – 1539), supranumit şi Georg der Bärtige („George Bărbosul”) şi considerat de Luther drept „cel mai veninos, mai amar şi mai orgolios dintre inamicii mei”. Elogiat de către Erasmus într‑una din scrisorile sale pentru marea sa erudiţie, ducele de Georg de Saxonia s‑a impus ca unul dintre cei mai neînduplecaţi şi eficace adversari catolici ai lui Luther şi ai Reformei. Influențat de criticile lui Hieronymus Emser, ducele Georg a semnat un decret interzicând difuzarea pe teritoriile sale a versiunii lui Luther a Noului Testament, dar a permis şi a încurajat plagierea de către Emser a traducerii lui Luther (vezi şi supra, nota 3).
  7. Filip. 1:12‑28.
  8. Juvenal, Sat. 62:23: „Așa doresc, așa poruncesc, voința mea să țină loc de justificare”. Unii exegeți interpretează citarea în context a cunoscutului poet roman satiric drept o aluzie burlescă la formulări similare din repertoriul eclesial catolic.
  9. 2Corint. 11:16 și urm. Întreaga diatribă care urmează este, din punct de vedere retorico-stilistic, o parafrazare și o adaptare a acestui celebru pasaj paulin.
  10. Fragment dintr-un cântec popular, probabil.
  11. Johannes Faber (1470 – 1541) și Johannes Cochlaeus (1479 – 1552), teologi catolici, au exprimat constant poziţiile catolice radicale împotriva teologiei lutherane. Amândoi au participant activ la Dieta de la Augsburg (1530), numărându‑se printre redactorii actelor oficiale, prin care se combăteau tezele expuse în mărturisirea de credinţă luterană (Confessio Augustana). Johannes Faber a publicat împotriva lui Luther scrierile polemice Opus adversus nova quaedam dogmata Martini Lutheri (1552) şi Malleus Haereticorum, sex libris ad Hadrianum VI summum Pontificem (1569). Cochlaeus s‑a situat chiar pe poziţii extreme, recomandând împăratului Carol Quintul măsuri militare drastice pentru împiedicarea răspândirii lutheranismului. Indicându-i cu numele lor germane originare, Schmidt și Rotzlöffel, Luther îi ironizează pe doi dintre adversarii lui catolici cei mai îndârjiți pentru faptul că și-au latinizat numele, modă de altfel larg răspândită în epocă. Prietenii și colaboratorii lui Luther, menționați câteva paragrafe mai jos, și‑au latinizat și ei numele neaoșe germane, Schwarzerd ‘pământ negru’ devenind Melanchton, iar Goldhahn ‘cocoș roșu’ devenind Aurogallus.
  12. 1Corint. 1:20 și urm.
  13. Phillippus Melanchton (1497 – 1560) și Matthaeus Aurogallus (1490 – 1543), profesori de greacă și, respectiv, ebraică la Universitatea din Wittemberg și colaboratori ai lui Luther la traducerea Vechiului Testament. Melanchton, pe numele german originar Philipp Schwarzerd, şi‑a elenizat numele cu care a căpătat faima de mare erudit, poliglot, filosof, teolog, filolog, profesor şi poet, onorat de contemporani cu supranumele de Praeceptor Germaniae. Chemat profesor la Wittemberg la vârsta de 21 de ani, a rostit discursul inaugural De corrigendis adolescentiae studiis, care i‑a impresionat pe contemporani. A fost cel care a redactat în 1530 actul fondator oficial al Reformei, celebra „măsturisire de credinţă de la Augsburg” (Confessio Augustana).
  14. În germana actuală, în exemplele date de Luther, în locul adverbului allein, se folosesc mai frecvent adverbele nur şi bloss.
  15. Mat. 12:34.
  16. Ordinea cuvintelor în limba germană este mult mai strictă decât în limbile romanice, așa încât explicațiile lui Luther sunt mai greu de înțeles de către cineva care nu stăpânește germana ca limbă maternă.
  17. Luc. 1:28. În originalul grecesc, secvența sună astfel: cai`re, kecaritwmevnh, oJ kuvrio” metaV sou`, iar în Vulgata: ave, Maria, gratia plena, Dominus tecum. Cuvântul prin care îngerul Gabriel o califică pe Sfânta Fecioară nu mai este atestat nicăieri, în niciun text, nici în greaca clasică, nici în Noul Testament ori în greacă medie sau bizantină. Din punct de vedere strict gramatical, kecaritwmevnh  reprezintă forma de feminin singular a participiului perfect pasiv a verbului caritovw, verb care, la diateza pasivă, semnifică, aprox. ‘a fi dăruită cu har’. Calitatea de hapax legomenon a acestui cuvânt a fost interpretată adesea la modul simbolic: desemnează o calitate unică, caracterizând exclusiv persoana unică a Maicii Domnului.
  18. Vezi supra, nota XX. Redarea în alphabet latin a literei grecești eta (h) de la finalul cuvântului prin i în loc de e atestă faptul că Luther adoptase pronunțarea reuchliniană a literelor grecești, puternic influențată de fonetica limbii neogrecești.
  19. Dan. 9:23; 10:11 și 19.
  20. Aluzie la versiunea dată cărților profetice ale Vechiului Testament de către Ludwig Haetzer și Hans Denk și publicată în anul 1527. „Controlul” evreiesc la care face aluzie Luther se referă la faptul că cei doi teologi anabaptiști menționați au consultat frecvent niște rabini evrei care cunoșteau bine ebraica. Luther a preluat foarte mult din aceste traduceri în ediția sa, publicată un an mai târziu, în 1528.
  21. Se referă probabil la Thomas Münzer (1469 – 1525), teolog şi predicator protestant. Admirator şi adept al lui Luther într‑o primă fază, se radicalizează ulterior, impunându‑se ca unul dintre liderii Războiului Ţărănesc German (1524 – 1525).
  22. În original apare expresia latinească ex eremo. Subst. lat. eremus, un împrumut după gr. ἔρημος, înseamnă ‘loc pustiu; pustietate’. Luther face trimitere aici la castelul Coburg, unde se refugiase în secret în anul 1530, de teama represaliilor papale.

 

Versiune românească de Eugen Munteanu și Mariana Nastasia

Cuvânt înainte, note și comentarii de Eugen Munteanu

 

Fig. 5

Biblia, das ist die gantze Heilige Schrifft Deudsch (…), prima ediție integrală a Bibliei în limba germană, publicată de Martin Luther la Wittemberg în anul 1534

 

 

Revista indexata EBSCO