Dec 21, 2017

Posted by in ESEU

Caius Traian DRAGOMIR – Lucius Annaeus Seneca. Ce îți doresc eu ție, superbă Franță (sau despre fenomenul Macron)

 

Istoria – recentă şi actuală; cu siguranţă şi aceea a viitorului apropiat – idealizează valoarea, în calitate de hotărîrea politică, de drept la afirmarea voinţei, de absolută importanţă a cuvîntului sau drept manifestare, ca intenţie  existenţială a individului, a omului, a fiinţei individuale – egalitatea absolută ca decizie a individualităţii subminează iremediabil manifestarea umană, odată ce aceasta este şi se exprimă în calitate de personalitate. Toţi sîntem oameni, ca fiinţe egale atunci cînd ne angajăm exprimarea – nimeni nu mai apare ca fiind o personalitate, deci persoană dotată cu indubitabilă creativitate a unei exprimări de sine, tuturor necesară şi creată cu o exclusivitate absolută a unui adevăr, relevat în perfect acord cu un dat anume al istoriei. Spuneam unui prieten,diplomat american, că scriitorul în lumea acestor ultime cîteva  decenii, din orice ţară fiind, publicînd în orice limbă şi poate – consecutiv – în nenumărate limbi nu mai are nimic din autoritatea care a aparţinut altă dată unui Marcu Tullius Cicero, Lucius Annaeus Seneca, Erasmus de Rotterdam, Jean–Jacques Rousseau, Voltaire, Goethe, Victor Hugo, sau chiar, mai recent, Theodor Dreiser, Andre Gide, Albert Camus, Boris Pasternak. Prietenul meu mi-a răspuns că ultimul intelectual-filozof-scriitor care a avut un rol în cultura, istoria şi politica lumii, similar celor pe care  i-am citat aici şi atunci, în discuţia noastră, similar şi al altora, omişi  firesc, prin număr,  în spusele şi în scrisul meu de acum, a fost – a spus el – Jean Paul Sartre. Este necesar să menţionez că prietenul care l-a citat pe Sartre drept o personalitate istorică nu avea nicio simpatie pentru poziţia politică a cestuia şi, oricum, a fost şi a rămas un om de dreapta în sensul de loc violent al acestei calificări ci, este drept, ca menţiune a unei alese distincţii de concepţie perfect şi îngrijit elaborată. Despre Jean-Paul Sartre acesta a adăugat – discuţia a avut loc după căderea comunismului ca sistem  geo-politic european -, că ori de cîte ori această mare personalitate, Sartre, anunţa la Paris o conferinţă de presă, îndeosebi în timpul războiului american din Vietnam, Departamentul de Stat al Statelor Unite, aştepta evenimentul, avînd să îl urmărească, să îl observe, cu răsuflarea tăiată. Ce declaraţie actuală, fie şi a unui şef de stat – poate, cel mult, dacă nu vine din Coreea de Nord, mai este primită astăzi cu o atenţie similară. Ar mai fi, evident, de adăugat că importanţa necesar a fi acordată conducătorilor Ţărilor BRIC-ului dacă nu este foarte vizibilă, faptul vine nu din lipsa lor de importanţă, ci dintr-o diminuare artificială a unui ecou nedorit în spaţiul euro-atlantic.

Cînd o persoană foarte puţin cunoscută public anterior – este cazul actualului, recent alesului preşedinte al Franţei, una dintre cele mai importante şi, deci, mari ţări ale civilizaţiei, istoriei, culturii, ale universalizării condiţiei umane, prin unicitatea culturii sale aflată la vîrful piramidei civilizaţiei unei ţări – cînd, deci, o asemenea persoană oricum nu devine simplu şi imediat o personalitate, nici chiar prin alegerea ei ca preşedinte al unei asemenea ţări atunci se vorbeşte despre un sistem politic deteriorat, alterat, devenit ineficient şi care, în consecinţă se cere a fi reformat prin intrarea în jocul istoric a unor promisiuni despre care nu se  poate spune nimic rău, pentru că nu se poate spune nimic. Sper ca noul preşedinte al Franţei să împlinească încrederea acordată lui majoritar de francezi. De ce un astfel de lucru nu s-ar împlini? Cine putea spune cum va crea un imperiu Caius Iulius Cezar, înainte de intrarea sa în istorie – deşi Lucius Corneliu Sula Felix, văzîndu-l ca prizonier al armatei sale şi eliberîndu-l, a spus despre foarte tînărul Caius Iulius: nu îl condamn, îi dau drumul, dar ţineţi minte că în acest băiat sînt mai mulţi  Marius (referire a lui Sula, la adversarul său Caius Marius). Cine putea spune cum va crea o nouă Franţă, şi o nouă Europă, Napoleon Bonaparte, pe drumul deschis de un Maximilien Robespierre şi nenumăraţi alţi revoluţionari, înainte ca viitorul împărat să înceapă seria victoriilor sale inegalabile, neumbrite nici măcar prin sfîrşitul la fel de cutremurător precum întreaga sa epopee. Proaspătul general De Gaulle a ajuns să fie singura speranţă a cîtorva patrioţi francezi şi a lui Winston Churchill, spre a deveni adevăratul salvator al Franţei pentru o întreagă istorie prezentă şi, cu siuranţă, viitoare. Şi totuşi!

Iată o succesiune de trei preşedinţi, în marea, inegalabila Franţă: Nicolas Sarkozy, Holland, Macron. De fiecare dată alegerea primilor doi, avînd succes doar la o singură confruntare există ceva care îi plasează într-un spaţiu politic, dar şi intelectual pe care nu l-au mai utilizat niciunul dintre predecesorii lor la conducerea Franţei: sub un aspect Nicolas Sarkozy părea a fi fost potrivit ca, eventual, prim-ministru britanic – o anumită notă de comportament amuzant şi explosiv mergea cu această condiţie. Într-un al doilea mod al său de a fi, este drept, nimic nu prea mergea cu nimic; din volumul său de memorii cît şi de analize asupra condiţiei politice a ţării în care a candida se vede cum  tot ceea ce se dovedise a fi pozitiv în Franţa i se datora doar lui însuşi. Nu realizez de unde apar în mintea unui om asemenea idei, de unde apare dorinţa şi vocaţia exprimării lor publice. Îmi pun asemenea întrebări fără a le putea răspunde, cu toate că sînt medic, Holland m-a impresionat atunci cînd în faţa atacului terorist de la Charlie Hebdo a făcut un apel public la reacţie cu naturaleţea şi delicateţea unui şef de organizaţie neguvernamentală de binefaceri; sînt convins că un conducător de stat în condiţiile gravei lezări a binelui public are de a dispune controlul statului asupra teritoriului ţării  şi în consecinţă  ordonă forţelor de care dispune să intre în acţiune masiv şi nu de a lansa apeluri de diriginte de şcoală cu o clasă neascultătoare. În sfîrşit, este de văzut de abia de acum dacă domnul Macron vorbeşte mult despre viitor întrucît îi cunoaşte  – prin ce mijloc? – resorturile creării şi organizării lui, sau pentru că despre trecutul său are prea puţin de spus.

Doresc să fiu clar: sistemul – deci, în acest caz, sistemul liberal-capitalist – are un singur merit: acela de a fi ceva mai puţin demenţial decît comunismul. O ,,nouă republică’’ va trebui să fie obiectivul viitor al istoriei pe care dorim să o creăm. Nu mă voi angaja într-o discuţie pe această temă dar ceea ce pot spune este că invariaţii, contribuţii la evoluţia istorică a umanităţii au adus toate sistemele – unele au făcut-o cu preţul crimelor, altele cu acela al prostiilor şi altele prin difuzarea în umanitate  a unor idei aparent delirante. Atunci: ceea ce se întîmplă în prezent nu este criza sistemelor sau a unui sistem – este criza de apariţie a personalităţilor autentice şi mai ales  efectul respingerii unor astfel de personalităţi, odată ce ele, totuşi apar.

În Evul Mediu circula în Europa o zicală, dacă Dumnezeu, nu ar fi fost Dumnezeu ar fi dorit să fie rege în Franţa. O omenire întreagă învaţă din copilărie că Franţa este unul din marile centre ale civilizaţiei. Ce doresc eu Franţei? Să continue să facă şi în viitor ceea ce a făcut timp de aproape două milenii, să producă personalităţi  cunoscute încă înainte  de a deveni conducători politici, liderii culturali şi promotorii unei viitoare noi şi mari civilizaţii – să nu evite a-şi alege dintre acestea preşedinţii. Sistemul se va dovedi a fi, în cele din urmă ceea ce oamenii, şi cu deosebire aleşii oamenilor, îl fac să fie. Iar, în cele din urmă, ceea ce urez Franţei doresc,în egală măsură, civilizaţiei globale a umanităţii viitorului, un viitor, către care ne îndreptăm cu toţii şi vrînd-nevrînd o facem uniţi. Cu atît mai mult de bună seamă, spun acelaşi lucru pentru ţara mea, în care am sentimentul că marile tensiuni şi probleme ale universului uman îşi află un ecou inacceptabil de interes.

Revista indexata EBSCO