Dec 21, 2017

Posted by in ESEU

Ion PAPUC – Teribilist și dezabuzat

 

Numit pe vremuri de profesorul Romul Munteanu: un copil teribil al literaturii române, oare cum mai este astăzi, la falnică bătrîneţe, Theodor Vasilache? Trăind de decenii în exil, el a fost mai degrabă ignorat de pontifii literaturii deşi s-a bucurat de preţuirea unor personalităţi de aleasă ţinută, cum s-ar spune. A debutat cu girul lui Geo Dumitrescu şi a întreţinut apoi o viaţă întreagă legături de prietenie cu el, ceea ce i-a garantat poate accesul la atenţia cuplului faimos din Paris: Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca. Literaţi de similar calibru i-au apreciat producţiile poetice. Tipărindu-şi-le şi retipărindu-şi-le în edituri de prestigiu, acestea, din cîte ştiu, nu au fost luate în seamă pe potriva originalităţii lor. O atitudine fermă a poetului, înclinaţia de a se intercala în tradiţia literară românească este vizibilă chiar şi într-un titlu de carte cu aluzie insistentă la Ţiganiada lui Ion Budai Deleanu în cazul volumului care se numeşte, cu un cuvînt dacă nu imposibil atunci mai greu de pronunţat: Fantastiada şi alte însemnări eroicomice (Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2009). Conţinutul lui, sub un titlu neutru, care mai degrabă ascunde sarcasmul iniţial, îl regăsesc reprodus şi în volumul: Fantasme, oglindiri, înscenări, Editura Paralela 45, 2012. Da!, este cam tare, cam dur să scrii sau doar să insinuezi, în mod insistent, despre ţara ta de origine, despre ţara natală, că este mai degrabă o ţiganiadă, iar aceasta ne-o spune nu doar titlul pomenit ci şi, printre multe altele, primul text din cele două cărţi şi chiar şi din următoarele. El se numeşte Invocaţie şi se desfăşoară concis şi năprasnic: „Vino, cioară, aşează-te confortabil pe inima mea şi cîrîie-mi ceva despre începuturile jalei la Gurile Dunării…/ Despre latinitatea limbii şi existenţa neîntreruptă a unui popor tot pe un deal şi-o vale – a plîngerii…/ Şi spune-mi încă o dată povestea cu ciobănaşul tembel şi cu oaia, în care steaua norocului, după ce se dădea de trei ori peste cap, devenea o gaură neagră pe cer…/ Şi-unde o mamă… „dulce mamă” … îmbrobodită  cum sînt femeile pe la noi, s-ar fi gîndit desigur la o nuntă de n-ar fi fost mult mai urgentă înmormîntarea aceluiaşi şi unic fiu…”. Se observă chiar şi din acest prim citat limba română viguroasă, încordată de parcă ar sta să plesnească, severitatea cu care fiece cuvînt îşi ocupă ferm locul în fraza autorului.

E o revoltă teribilă, o necruţare în acest mod vituperant de a te referi la lume şi îndeosebi la ai tăi. Sînt imagini dintr-un univers privit exclusiv prin ochiul rău care vede deformat, numai în registrul sarcasmului. Întîlnim aici un ins care în fapt îşi reprimă lirismul, sentimentalitatea, blîndeţea, necruţător cu toate şi în primul rînd, este de bănuit, cu sine însuşi.  Străbaterea unor texte ca acesta, transcris mai sus, ne oferă şansa de a-l cunoaşte pe autor în postura sa de azi, de bătrîn teribil. Şi apoi să fim drepţi, el este la fel de dur nu doar cu ceea ce exilîndu-se a lăsat în urmă ci şi cu lumea în care a acces, exercitîndu-şi ironiile şi asupra universului în care a evadat excedat fiind de răul din origini. Cu ce bagaj pleacă în lume un expat şi cum se raportează la patria pe care o părăseşte? El poartă cu sine, poate chiar pînă în mormînt, nişte imagini, şi nici chiar atît ci doar nişte lexeme, nişte unităţi verbale, nişte stereotipii, împotriva cărora se întoarce cu mînie, proferîndu-le ca adevărate blesteme: deal – vale, deal – vale, mioriţa, gurile Dunării şi multe dar nu foarte multe altele ca acestea. Cînd se referă la umanitatea părăsită de ei, oamenii de obicei sînt cuprinşi în acest caz special de nostalgie, un cuvînt străvechi care spune etimologic chiar aceasta: durerea după ai tăi, sentimentul că ai pierdut o apartenenţă vitală şi că ai fost în schimb cuprins de boala mortală a fiinţei care eşti în chiar străfundurile tale. Nostalgia! Este ceea ce Theodor Vasilache refuză îndîrjit să şi-o recunoască drept un adevăr valabil şi în cazul său, preferînd să iasă în lume mascat în această atitudine de respingere a ceea ce sînt ai săi, jucînd mai degrabă un rol de anti-lirism, optînd pentru a spune doar lucruri neplăcute, sfidînd prin a repugna îndeosebi chiar ceea ce îl identifică, ricanînd la adresa vieţii văzută nu ca un privilegiu acordat de destin ci mai degrabă ca o condamnare.

Textele sale au fost numite tablete, dar cred că ar fi tot atît de justificat să le recunoaştem statutul de poeme în proză cum sînt cele ale lui Baudelaire şi acelea ale lui Rimbaud. Redactate în versete, ele aparţin unui gen literar predilect ce a proliferat în modernitate, cu deosebire în Occident. Şi tocmai în opera acestuia din urmă, a lui Rimbaud, găsim o precedenţă ilustră a ireverenţei faţă de ai săi, practicată şi de poetul născut la Ploieşti şi devenit german ca ilustrul său concitadin, ultimul ocupant fanariot, cum i s-a spus lui I. L. Caragiale tocmai pentru criticile sale la adresa românilor. Referindu-mă la Rimbaud, pe care l-am pomenit mai sus, mă gîndesc la felul în care acesta şi-a imprecat cu duşmănie strămoşii, proclamîndu-se a fi de o rasă mizerabilă, de un Mauvais sang: „J´ai de mes ancêtres gaulois l´œil bleu blanc, la cervelle  étroit, et la maladresse dans la lutte. Je trouve mon habillement aussi barbare que le leur. Mais je ne beurre pas ma chevelure./ Les Gaulois étaient les écorcheurs des bêtes, les brûleurs d´herbes les plus ineptes de leur temps./ D´eux, j´ai: l´idolâtrie et l´amour du sacrilège; –  oh! tous les vices, colère, luxure, – magnifique, la luxure; – surtout mensonge et paresse”. Cu o precedenţă literară ca aceasta, într-atît de glorioasă, îi este îngăduit şi lui Theodor Vasilache să afirme orice despre ai săi. Fiecare în felul său, amîndoi poeţii par a spune adevăruri definitive, irefutabile. Dar cum sînt ceilalţi, cum sînt popoarele, neamurile, omenirea, aceasta nu stabileşte poezia prin judecăţi globale ci pot aproxima ştiinţele pozitive în baza unor cercetări îndelungate. Afirmaţiile poetului edifică doar în privinţa sufletului său, a conştiinţei sale.

Recentul editor al poetului sau poate poetul însuşi, oricare dintre ei sau poate altcineva pare a fi intuit dificultatea care obtura accesul acestei poezii nu doar la publicul larg ci şi la critica literară şi, reeditînd „poemele”, le-a pus în faţă şi nişte „poezii”. Mă refer la: flori de sunătoare şi alte fantasme, oglindiri, înscenări, editura Vremea, 2016. Aşadar nu flori ale răului şi nici flori de mucigai ci, ca pentru a-şi accentua coborîrea în deriziune, unele de sunătoare. Tema aici, în acest capitol de început al noii sale cărţi, este lirismul, sentimentele care cîntă şi se încîntă de ele însele. E o poezie modernă bine strunită între limitele tehnicilor clasice, ritm şi rimă, preluînd teme din secolul douăzeci, precum naşterea zeiţei de la Rainer Maria Rilke, imagine desfăcută în cîteva secvenţe, secţionate scurt. Sau parafraze în versuri la scene din Hamlet. Alte ori sînt versificări iscusite în maniera unor clasici, Ion Barbu dar şi alţii. Dăm aici, reluate din cele şapte volumele anterioare, şi peste exprimările sarcastice, sonorizînd imprecaţii, precum Cîntec de oaie sau violenta Noi – Voi.

Ca la Rimbaud, există şi în atitudinea lui Theodor Vasilache un subtext tragic. El insultă, insultîndu-se de fapt pe sine. Nu atît cu alţii, cu ai săi mai ales ci pînă la urmă cu sine însuşi este el necruţător. În ceea ce mă priveşte, desprind două capodopere de un atare lirism indirect din opera lui de o viaţă. Pe urmele lui Barbu Cioculescu, care a văzut primul aceasta, citez şi eu sfîşietoarea declaraţie despre Patrie-Mamă: „Patrie – casă, grădină, ogor şi grămadă de bălegar fumegînd paşnic într-un sat transilvan…; temelie a fiinţei de om pe pămînt, balast fără de care chiar mersul n-ar fi decît o pedalare în gol…/ Patrie – durere uitată a dinţilor de lapte – zvîrliţi pe-acoperiş pentru cioară; junghi inexplicabil pe un picior pierdut în război…/ Patrie – somn al raţiunii de a fi, care m-ai născut monstru, că strig să mă audă şi morţii că, de fapt, Patrie, nici nu exişti şi se moare pentru tine degeaba!/ Patrie – punct de sprijin în univers unde, înarmat cu o pîrghie, vine într-o zi un dement şi ne basculează cu toată Planeta în haos…/  Şi-atunci chiar, unde am mai fugi noi de tine şi la pieptul cui, Patrie-Mamă…?”.

E în tot ceea ce a scris prin ani Theodor Vasilache o sufocantă pudoare, poezia sa este mai degrabă un mod de a-şi ascunde propria suferinţă de dimensiuni mortale, lipsa radicală de speranţă, credinţa în veşnicie ca o imposibilitate mai rea şi decît asebia. Şi este semnificativ faptul că o poezie scrisă după toate canoanele clasice este aici ascunsă, deghizată în versete care parcă ar vrea să camufleze performanţele de tehnică poetică. Mă refer la Scrisoare din lumea largă, un Epilog la cel mai substanţial compartiment al cărţii, în fapt o exemplară elegie neagră a exilatului: „Aş fi al tău, de n-ai fi prea departe… – al tău fiind, m-ar prinde dor de ducă; şederea, nu distanţa ne desparte cu vămi aievea şi cu vămi nălucă…/ Mi-e dor de tine de-ndată ce se frînge ca într-o apă clară statura ta pe zare…;/ Pe cei rămaşi acasă, cu-invidie vă deplînge sufletul meu deschis, de bestie călătoare…/ Mă întrebi cu ce rămîn cînd plec, aşa deodată… – dar tu, cu ce mai pleci cînd ai rămas pe trepte…? – Plecarea mea-i, desigur, şederii tale dată, s-o înţeleagă greu, s-o nege, s-o accepte…/ Din toate cîte-un pic şi mai nimic din toate: imaginea ce-o fură ochiu-n zbor, în derularea aprigă-a şoselelor sub roate, la botul calului – putere – din motor…/   Stau locului atît cît să-mi cîştig o libertate nouă pe-un asudat salariu… – dar şi atunci visînd călătorii prin frig cu cîini şi sănii lungi pe-un alb itinerariu… –/ Precum un osîndit ce-şi spală crima cu zile lungi de ocnă, cărînd cu cîrca sare, mi-e viaţa-n aşteptare între prima şi poate cea din urmă evadare…/ Fiindcă cine-a fugit o dată şi a muşcat din drum e blestemat să n-aibă casă viu – dinspre trecut fugind înspre acum; şi-adînc în viitor, grăbit, din tată-n fiu… –/ Nici patrie, mai mult ca urma ce-o lasă-n cer cocorul cînd, tainic, trecerea se-nchide-n sine întreagă…;/ Istoria mea, iubito, e scrisă cu piciorul în pulberea şi praful ce-au fost să se aleargă…/ (…)/ Şi-aş fi al tău, de n-aş fi prea departe…”. În faţa unor atitudini atît de complexe, cum să nu te întrebi cui i se adresează poetul în monologul său, unei iubite, Penelopei rămase în prag, mamei, patriei mamă sau chiar morţii, morţii proprii sau aceleia a lumii întregi, singura noastră certitudine chiar şi pentru un exilat.

Original din Ploieşti, dintr-un părinte inginer petrolist, acesta născut la Vatra Dornei, iar pe linie maternă aparţinînd micii nobilimi transilvane, din satele de la nord de oraşul Dej, rîndurile căreia au cuprins în trecut mulţi luptători pentru drepturile românilor, poetul a moştenit o convivialitate munteană atît de agreabilă. Fragilitatea sa fizică este mai degrabă doar o aparenţă, purtată cu eleganţă de acest aristocrat care a înfruntat vremurile politice şi frontierele geografice cu o demnitate exemplară. O conştiinţă nepereche, spre înţelegerea căreia deschide poezia sa!

Revista indexata EBSCO