Dec 21, 2017

Posted by in Istorie literara

Vasile DIACON – Avatarurile pămîntului românesc la Conferințele de pace de la Paris și ulterior (II)

Un popor care nu ştie să-şi apere drepturile sale, în zadar aşteaptă sprijin peste graniţă

Ion I.C. Brătianu

Tratatul de la Trianon, numit de către maghiari dictat, a fost contestat mereu de către Ungaria, care nu a acceptat prevederile referitoare la frontiera cu România, aşa cum erau ele stipulate în Convenţia dintre România şi Antanta, al cărei articol III preciza că „Franţa, Marea Britanie, Italia şi Rusia recunosc României dreptul de a anexa teritoriile Monarhiei austro-ungare stipulate şi delimitate la Articolul IV”, iar în articolul IV se consemnează: „Limitele teritoriilor menţionate la articolul precedent sunt fixate precum urmează:

Linia de demarcaţiune va începe pe Prut, la un punct al hotarului de acum între România şi Rusia, aproape de Novoseliţa şi va urca acest fluviu până la hotarul Galiţiei la confluenţa Prutului cu Ceremuşul. Apoi ea va urma frontiera Galiţiei şi Bucovinei şi aceea a Galiţiei, şi a Ungariei până la punctul Stog (cota 1655). De acolo ea va urma linia de separaţie a apelor între Tisa şi Viso, pentru a atinge Tisa la satul Trebuşa deasupra locului care se uneşte cu Viso. Din punctul acesta ea va coborî pe talvegul Tisei până la 4 km în josul confluenţei sale cu Someşul, lăsând satul Vasaros-Nemeny României. Ea va urma apoi direcţiunea sud-sud-vest până la un punct de 6 km la răsărit de oraşul Debrecen. Din acest punct ea va atinge Crişul la 3 km, din jos de unirea celor doi afluenţi ai săi, Crişul Alb şi Crişul Repede. Ea va trece apoi pe Tisa la înălţimea satului Alde, la nord de Szeged trecând la Apus de satele Orosháza şi Bekessamson, la 3 km, de care va face o mică curbă. De la Algyö linia va coborî talvegul Tisei până la confluenţa sa cu Dunărea şi apoi va urma talvegul Dunării până la graniţa actuală a României”[1].

Deşi articolul 45 al Tratatului de pace de la Trianon prevedea că Ungaria renunţă, în ceea ce o priveşte, în favoarea României, la toate drepturile şi titlurile asupra teritoriilor fostei monarhii austro-ungare situate dincolo de fruntariile Ungariei, aşa cum au fost fixate în art. 27, partea II şi recunoscute prin acest Tratat sau prin orice alte Tratate încheiate în scop de a regula afacerile actuale, ca făcând parte din România, iar la art. 74 se preciza că Ungaria recunoaşte şi primeşte fruntariile Austriei, Bulgariei, Greciei, Poloniei, României, Statului Sârbo-Croato-Sloven şi ale Statului Ceho-Slovac, astfel precum aceste fruntarii vor fi fixate de către principalele Puteri Aliate şi Asociate.

Reţinem totuşi că frontiera trasată se deosebea de actul din 1916 şi nu lua în considerare toate rezoluţiile din 1 decembrie 1918, de la Alba Iulia.

Vecinii noştri apuseni, nerespectând prevederile menţionate au mers atât de departe cu veşnicele lor proteste încât, în anul 1930, la Liga Naţiunilor, au insinuat că românii sunt „lipsiţi de orice viaţă culturală cu caracter românesc”[2]. În replică, N. Titulescu, preşedintele Ligii Naţiunilor, „a înfăţişat auditoriului tomurile Convorbirilor literare ca argument al vechimii noastre spirituale, contestate”[3].

Dacă în ce priveşte teritoriile româneşti şi hotarele menţionate în tratatele amintite mai sus, situaţia a fost benefică pentru România, nu acelaşi lucru se poate spune despre Banat şi Maramureş. Prin Tratatul de pace de la Saint Germain en Laye, din 10 septembrie 1919, Banatul, cuprinzând aşa-zisul Banat Sârbesc[4], care înglobează Valea Timocului (sau Craina Timocului)[5] şi o parte din Voivodina, şi regiunea din stânga Dunării, Banatul Timişean, cu o suprafaţă totală de 28.526 km2, a fost împărţit în trei: 9.276 km2 au fost cedaţi Regatului Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, 284 km2 fiind atribuiţi Ungariei, iar restul de 18.966 km² rămânând României, cu toate că reprezentanţii Antantei au asigurat România, înainte de a intra în război, că va primi Banatul în întregul său. Nu s-a ţinut cont nici de faptul că delegaţii bănăţenilor, la Alba Iulia, şi-au exprimat voinţa de a se uni cu Ţara Mamă[6]. Ba mai mult, a existat chiar ideea vehiculată în Conferinţa de pace ca întreg Banatul dă fie cedat sârbilor.

Timişoara a cunoscut în anii războiului mari frământări politice[7], care au culminat cu manifestaţia din 2 decembrie 1917, când peste 4.000 de oameni au ieşit în stradă şi au cerut încheierea unei păci drepte, fără anexiuni şi recunoaşterea dreptului naţiunilor la autodeterminare, iar la 31 octombrie are loc o mare demonstraţie de stradă. În aceeaşi zi, în sala Casinei Militare, ofiţerii din garnizoană şi fruntaşii politici locali s-au întrunit pentru a decide în legătură cu situaţia politică a Banatului. Cu o zi înainte, Otto Roth, membru în conducerea PSD din Ungaria, şi locotenent-colonelul Albert Bartha au participat la întrunirea liderilor politici maghiari, la Budapesta. Întorşi în Timişoara, au avut convorbiri în seara de 30 octombrie cu fruntaşii maghiarilor timişoreni şi decid ca la adunarea populară organizată de social-democraţii locali pentru 31 octombrie să proclame Republica Autonomă Bănăţeană[8], în cadrul Ungariei şi să înfiinţeze Sfatul Poporului din Banat, subordonat direct guvernului de la Budapesta, ceea ce s-a şi întâmplat, Otto Roth declarând că rămâne ataşat noului guvern maghiar, condus de contele Mihály Károly.

A comunicat apoi această decizie celor prezenţi la consfătuirea din Casina Militară. Răspunsul fruntaşilor români a fost ferm şi prompt. Aurel Cosma declară imediat: „Noi, românii, nu putem primi propunerea domnului dr. Otto Roth. Aspiraţiile neamului nostru ne îndeamnă să urmăm altă cale. Vom constitui Consiliul nostru naţional”[9].

Ca urmare, ofiţerii români întemeiază Consiliul Militar Naţional Român, având ca preşedinte pe avocatul Aurel Cosma. Seara are loc o întrunire publică românească în Piaţa Libertăţii[10], unde miile de oameni prezenţi ovaţionează cuvintele rostite de avocatul Aurel Cosma: „De astăzi înainte s-au rupt pentru totdeauna lanţurile robiei naţiunii române”[11].

Consiliul Militar Naţional Român se impune încă din primele zile ca o importantă forţă politică şi acţionează cu fermitate împotriva acelor grupuri politice locale care încercau să împiedice realizarea voinţei de unitate naţională a populaţiei româneşti. La şedinţele Consiliului Poporului, din 2 şi 3 noiembrie, Aurel Cosma a declarat răspicat că Unirea cu Ţara nu mai poate întârzia.

La mijlocul lunii noiembrie, situaţia din Banat se complică. În baza articolului I din Convenţia Militară, semnată la Belgrad în 13 noiembrie 1918, armata maghiară trebuia să se retragă la nord de râul Mureş, până la confluenţa cu Tisa. Regiunea evacuată de trupele maghiare trebuia ocupată de unităţile aliate, dar, pe acest temei, unităţile militare sârbe intră în Banat şi ocupă la 14 noiembrie 1918 Timişoara.

Deşi comandantul trupelor de ocupaţie promite locuitorilor că le va asigura un tratament nediscriminatoriu, autorităţile militare sârbe au luat măsuri pentru a limita sau chiar bloca deplasarea delegaţilor Banatului la Adunarea Naţională din 1 Decembrie 1918. Ziarul „Românul” din Arad consemna în acele zile: „Bănăţenii, aceşti inimoşi fii ai neamului românesc, au fost împiedicaţi în manifestarea demnă a sentimentelor româneşti […] şi delegaţii care au venit au avut să lupte cu cele mai mari greutăţi”[12]. Ziarul amintit făcea precizarea limpede în 30 noiembrie 1918: „Primim veşti întristătoare din toate părţile Banatului. Autorităţile militare… ne creează dificultăţi, nu ne permit ca să ne validăm politiceşte chiar în clipa hotărâtoare când naţiunea română este decisă să facă la Alba Iulia pasul istoric de a anunţa dezrobirea naţională”[13].

La 2 decembrie 1918 au intrat în Timişoara trupele coloniale franceze pentru a evita posibilele confruntări dintre cetăţenii oraşului şi trupele sârbeşti de ocupaţie.

Încurajaţi de reprezentanţii Franţei, sârbii au declarat, la 20 februarie 1919, întregul Banat ca parte integrantă a Regatului Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, Consiliul Poporului (Sfatul) a fost dizolvat şi autorităţile sârbe au preluat întreaga conducere asupra Banatului. Era o încercare a guvernului de la Belgrad de a pune Conferinţa de Pace în „faţa faptului împlinit” şi de a decide încorporarea Banatului istoric Regatului Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor. O notă diplomatică franceză din noiembrie 1918 precizează: „În Banat, sârbii creează faptul împlinit, ocupând teritoriile revendicate de români în virtutea acordurilor internaţionale. Evident, problema cere un arbitraj”[14]. La sfârşitul lunii februarie 1919 sosesc în Timişoara subunităţi din Divizia 17 franceză, care vor rămâne în oraş până în 8 mai 1919.

Totuşi, la 13 iunie 1919, se încheie un acord privind împărţirea Banatului, iar la 18 iulie 1919 a sosit în Timişoara o delegaţie a Consiliului Dirigent, condusă de Valeriu Branişte, pentru a stabili cu comandamentul francez şi cel sârbesc detaliile retragerii trupelor respective la vest de linia convenţională de graniţă stabilită de împuterniciţii Conferinţei de Pace. Unităţile militare sârbe părăsesc Timişoara de abia în 27 iulie 1919, după ce recurg la rechiziţionarea unor importante bunuri materiale pentru a transporta pe teritoriul Serbiei. Au ridicat tot mobilierul de la Prefectură, la Primărie şi alte instituţii publice din oraş; au luat sumele de bani existente în casieriile unor întreprinderi şi instituţii; au confiscat bunuri de la persoane private şi unităţi economice. O parte din mobilierul şi bunurile materiale încărcate pe şlepurile aflate pe canalul Bega au fost recuperate ulterior de autorităţile române. George Dobrin, instalat ca prefect al judeţului Caraş-Severin, a ordonat ca prin ecluza de la Topolovăţul Mare, apa din Canalul Bega să fie deversată în Timiş, astfel că şlepurile încărcate s-au împotmolit la Timişoara[15]. În 28 iulie 1919, avocatul Aurel Cosma, numit prefect al judeţului Timiş-Torontal de către Consiliul Dirigent, însoţit de generalul francez De Tournadre, s-a prezentat la Primărie şi apoi la Prefectură, decretând preluarea puterii şi instalarea administraţiei româneşti.

La 1 august 1919 soseşte în Timişoara prima unitate de jandarmi români, iar la 3 august îşi fac intrarea solemnă în oraş unităţile Armatei Române.

În 10 august 1919 este organizată la Timişoara o mare adunare populară, la care participă peste 40.000 de oameni din toate colţurile Banatului pentru a revendica menţinerea integrităţii Banatului istoric şi încadrarea în Regatul României. Rezoluţia adoptată la adunare reafirmă voinţa „de iure pe vecie a întregului Banat cu Statul Român, sub sceptrul Dinastiei române”[16], revendică respectarea Tratatului din 4 august 1916 încheiat de România cu Antanta şi menţinerea Banatului istoric în graniţele sale naturale: Dunăre, Tisa, Mureş, ca parte a României Mari.

În aceeaşi zi de 10 august 1919, germanii bănăţeni se întrunesc la Timişoara într-un congres şi adoptă o moţiune prin care cer ca întreg Banatul să revină României. O delegaţie, alcătuită din cinci persoane, s-a deplasat la Paris pentru a prezenta Conferinţei de pace poziţia şvabilor, potrivit căreia „numai de la Banatul nedespărţit şi unitar, sperăm binele naţiunilor din Banat”[17], înaintând, în acest sens, la 19 august 1919, un memoriu reprezentanţilor Antantei, la Paris. Aceştia nu au ţinut cont de acest document, ci, dimpotrivă, au făcut presiuni asupra României să cedeze vestul Banatului şi să încheie un tratat cu Serbia.

Românii din Serbia şi-au exprimat şi ei dorinţa de a fi alături de ţara mamă. Astfel, Atanasie Popovici, Preşedintele Comitetului Naţional al Românilor din Serbia, a depus la Conferinţa de pace de la Paris un memoriu, din care reţinem: „Împotriva acestei politici de înăbuşire şi de sârbizare, românii din Serbia n-au putut să opună decât o împotrivire îndârjită şi mută. N-au dat înapoi din nici un punct de vedere. Dacă n-au mers cu împotrivirea până la răscoală este că, întotdeauna, au fost îndemnaţi să nu o facă de către fraţii lor din regat, ori de câte ori s-au dus la Bucureşti pentru a le cere sprijinul lor prietenesc, pe lângă conducătorii din Belgrad. În două rânduri, la 1904 şi 1906, românii din judeţul Pojarevaţ au trimis la Bucureşti un împuternicit cu un memoriu semnat de toţi fruntaşii românilor din judeţ, prin care rugau guvernul român fierbinte să intervină pe lângă cel sârb spre a le îngădui dreptul de a avea şcoală şi biserică naţională. La 1913, locuitorii din judeţul Craina au făcut la Bucureşti o cerere asemănătoare. Guvernul din Bucureşti însă cu inimă uşoară n-a ţinut seama de dorinţele întemeiate ale celor peste 300.000 români din Serbia, numai pentru a păstra prietenia ei.

De altfel, intoleranţa sârbească despre care noi am dat doar numai câteva pilde, n-ar fi îngăduit nici o mişcare naţionalistă, religioasă, şcolară etc.

În Serbia sunt socotiţi ca trădători toţi aceia care scot la iveală pe românii din Serbia. «Ei (românii) trebuie să fie nebăgaţi în seamă sau trecuţi sub tăcere. Căci tot ce ar putea să atragă privirile asupra lor ar putea să dea naştere unei probleme româneşti în Serbia, care, după părerea multora, ar fi foarte primejdioasă».

Un guvern care nu îngăduie cea mai elementară libertate şcolară şi bisericească supuşilor săi – români – este neîndoios că nu ar putea decât să înăbuşe şi să împiedice cu cea din urmă asprime, orice mişcare iredentă, orice împotrivire mai dârză, care ar putea să aibă un răsunet în străinătate (…).

Principiile wilsoniene care au fost primite de toată lumea şi mai ales de poporul sârb – aceste principii în numele cărora iugoslavii, toţi – atâţia câţi sunt – cer să fie alipiţi la regatul sârb –, trebuie să fie aduse la împlinire şi în ceea ce ne priveşte.

Nu sârbii sunt aceia care ar putea să ne oprească de a cere acest lucru. De aceea, noi cerem de la Conferinţa pentru pace, pe temeiul principilor wilsoniene, dreptul de a fi alipiţi la fraţii noştri liberi din regat. Aceasta este pentru noi singurul mijloc de a ne asigura libera noastră dezvoltare ca şi aceea a culturii noastre intelectuale, în limba noastră naţională şi singura noastră chezăşie că nu se vor mai pune piedici libertăţii noastre şcolare, religioase şi politice. Noi vrem şi cerem să ni se dea ceea ce s-a dat şi altor ramuri ale poporului iugoslav.

Noi locuim pe însăşi frontiera care desparte Serbia de România şi teritoriul pe care îl ocupăm alcătuieşte un fel de ieşind în mijlocul teritoriilor româneşti. Acest fapt îndreptăţeşte năzuinţele noastre şi dă o mare tărie dreptului nostru care se trage din principiul wilsonian.

Noi ne-am vărsat sângele fără precupeţire pentru Serbia în cele două războaie balcanice, de la 1914. Divizia românească din Timoc a fost citată printre cele mai brave, în lupta disperată împotriva inamicului comun. La rândul său, poporul sârb ne datorează libertatea şi neatârnarea, pe care le-am câştigat prin sforţările comune, la care au luat parte fraţii noştri care au murit şi cei care au supravieţuit: acei care au luptat în Serbia, în România ca şi în Austro-Ungaria. Ei, prin grelele lor sacrificii, ne-a răscumpărat dreptul la libertate.

În acest război a curs prea mult sânge şi prea multe milioane de oameni au murit luptând împotriva împilării, pentru ca odată pacea încheiată, să mai rămână, fără pricini întemeiate, popoare sau părţi de popoare, subjugate, ca noi.

Dacă mai este dreptate la fel pentru toată lumea, noi, pe temeiul ei, cerem de la Conferinţa pentru Pace să ni se facă dreptate şi avem convingerea că cererea noastră nu poate fi înlăturată”[18].

Aspiraţia de revenire la integritatea şi unitatea Banatului istoric, dezmembrat prin decizia Conferinţei de pace, va fi mereu prezentă în acţiunile politice postbelice ale bănăţenilor şi va genera un motiv de insatisfacţie şi nemulţumire în rândul multor oameni politici şi de cultură din această provincie.

La 16 decembrie 1920 este organizată în Timişoara altă adunare populară, cu participarea a zeci de mii de cetăţeni, români, germani, maghiari etc., care condamnă vehement dezmembrarea Banatului istoric şi nedreptatea făcută bănăţenilor la Conferinţa de Pace. Profesorul Brasay, declară aici: „Să facem să se audă hotărârea Banatului de a nu consimţi la ştirbirea sa. Aliaţii noştri şi, în special Franţa, vor înţelege că e aici o mare greşeală de îndreptat şi că trebuie revăzută chestiunea Banatului cum cer bănăţenii”[19].

În aceeaşi zi, şvabii bănăţeni adoptă şi trimit forurilor internaţionale o rezoluţie prin care declară ferm poziţia faţă de viitorul Banatului: „Şvabii din Banat cer ca integritatea Banatului să fie recunoscută şi, în consecinţă, părţile înstrăinate să fie unite fără amânare cu ţara românească”[20].

Sosit la Conferinţa de pace, Ion I.C. Brătianu avea să constate existenţa unei atmosfere neprielnice României. Pe 18 ianuarie se decide asupra delegaţilor la Conferinţă: Serbia şi Bulgaria câte trei, iar România doar doi, ceea ce era o nedreptate evidentă.

Pe 2 februarie, Brătianu prezintă în Consiliu revendicările României.

De reţinut este şi faptul că premierul Karel Kramarz şi ministrul de Externe Edvard Beneş ai Cehoslovaciei, şi premierul grec Eleftherios Venizelos au fost primiţi cu mult fast la Hotel de Ville de Paris (sediul municipalităţii), pe când Brătianu, nu.

Îngrijorat de ceea ce vedea şi simţea ca ostilitate la adresa României, Brătianu dă un interviu publicaţiei „Le Matin” în care conchide: „România cere dreptate. Ea o cere bărbaţilor străluciţi din Congres şi mai ales preşedintelui Wilson, care a promis lumii dreptate. Ea o cere mai ales Franţei, cu care ne simţim legaţi ca fraţi şi ca nişte copii spirituali. Lumea n-ar mai fi lume şi Franţa n-ar mai fi Franţa, dacă n-ar obţine-o”[21].

I.I.C. Brătianu încă nu voia să creadă că tratatele secrete erau pierdute şi că, mai ales, America nu voia să audă de ele. „Privitor la beneficiul integral al tratatului nostru din 1916, juriştii Conferinţei, în unanimitate au fost de părere că după pacea de la Bucureşti din 1918, încheiată de «România legală», el nu mai poate avea forţă obligatorie. Cu toată apărarea Franţei, America mai ridica obiecţia că ea, intrând în război, a declarat că nu se va simţi legată de nici un tratat încheiat. Tratatul încheiat în 1916 putea servi ca îndrumare Conferinţei, dar numai atât”[22].

 

[1] Viorica Moisuc, op. cit., p. 42.

[2] Al. Tzigara-Samurcaş, Datorii de vremuri grele, în „Convorbiri literare”, Bucureşti, anul al 64-lea, nr. 1/ianuarie 1931, p. 3.

[3] Pompiliu Macrea, „Convorbiri literare” şi spiritul critic, Bucureşti, Editura Minerva, 1972, p. 302.

[4] Când vorbim despre Banatul Sârbesc, ne referim, evident, la Comitatul Torontal (Varmegia Torontalului), cu o suprafaţă de 10.042 km2, fiind o provincie aproximativ egală ca întindere cu Bucovina, care a avut 10.442 km2.

[5] Timocul cuprinde şi o zonă distinctă cu localităţi din regiunea Vidin, din Bulgaria, care, la recensământul bulgăresc din 1924 număra 42.184 de români. În 2006, în cele 36 de sate din regiune, mai trăiau circa 23.000 vorbitori de limba română. (Vezi Anca Aldea, 35 de sate de români de „mâna a doua”, în „Jurnal naţional”, numărul din 2 noiembrie 2006).

Referitor la această problematică, a se vedea D. Drăghicesco, Les Roumains de Serbie, Paris, 1919; Tih. R. Georgevič, La vérité sur les Roumains de Serbie, Paris 1919; G. Gravier, Les frontières historiques de Serbia, Paris, 1913; N.A. Constantinescu, Chestiunea timoceană, Bucureşti, Bucovina I.E. Torou-ţiu, 1941; Societatea Română de Statistică, Românii din Timoc, Culegere de izvoare îngrijită de C. Constante şi A. Golopenţia, Bucureşti, Tipografia „Bucovina” I.E. Torouţiu, vol. I, 1943, şi Imprimeria Institutului Statistic, vol. II-III, 1944; Alexandre Davier, Emmanuel de Martonne şi România Mare, în „Magazin istoric”, Bucureşti, an XXXVI, nr. 8(413)/ august 2001, p. 19; Gligor Popi, Românii din Banatul Sârbesc, în „Magazin istoric”, Bucureşti, an XXXVII, nr. 8(437)/ august 2003, pp. 5-8.

[6] Legea pentru ratificarea unirii Transilvaniei cu România, adoptată la 29 decembrie 1918, publicată la 31 decembrie 1918, precizează: „Se ratifică, investindu-se cu putere de lege Decretul-lege cu nr. 3631 din 11 decembrie 1918, publicat în „Monitorul oficial”, nr. 212 din 13 decembrie 1918, privitor la unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei, Sătmarului şi Maramureşului cu vechiul Regat al României”. (Vezi Ioan Scurtu (coordonator), Theodora Stănescu-Stanciu, Georgi-ana Margareta Scurtu, România între anii 1918-1940. Documente şi materiale, Bucureşti, Editura Universităţii Bucureşti, 2001).

[7] Pentru întreaga problematică, vezi I. Munteanu, Situaţia Banatului la sfârşitul primului război mondial, în „Apulum”, Alba Iulia, vol. XXXV, 1998, p. 565 seq; I. Munteanu, Rodica Munteanu, Timişoara. Monografie, Timişoara, Editura Mirton, 2002, p. 94 seq.

[8] Populaţia Republicii Bănăţene era de 1.582.133 de locuitori, din care 592.049 români, 387.545 germani, 284.329 sârbi, 242.152 unguri şi 76.058 minorităţi (slovaci, croaţi-caraşoveni, ruşi, evrei).

[9] Apud I. Munteanu, Rodica Munteanu, op. cit., p. 94.

[10] „Nădejdea”, Timişoara, IX, 1927, nr. 683, din 26 septembrie, p. 7. (Apud ibidem., p. 94).

[11] „Unirea română”, Timişoara, an II, 1932, nr. 385, din 26 septembrie, p. 4. (Apud ibidem., p. 94).

[12] „Românul”, Arad, VII, 1918, nr. 20, din 3 decembrie, p. 1.

[13] Idem, nr. 18, din 17/30 noiembrie, p. 4.

[14] I. Munteanu, Rodica Munteanu, op. cit., p. 97.

[15] „Dacia”, Timişoara, I, 1939, nr. 112, din 2 decembrie, p. 3.

[16] Apud I. Munteanu, Rodica Munteanu, op. cit., p. 99.

[17] „Banatul”, Timişoara, I, 1919, nr. 29, din 17 august, p. 1-2.

[18] Atanasie Popovici, Memoriul românilor din Serbia, în Societatea Română de Statistică, Românii din Timoc, Culegere de izvoare îngrijită de C. Constante şi A. Golopenţia, Bucureşti, Imprimeria Institutului Statistic, vol. III, 1944, pp. 117-118.

[19] „Banatul românesc”, Timişoara, II, nr. 208, din 19 decembrie, p. 1.

[20] Apud Ioan Munteanu, Rodica Munteanu, op. cit., p. 99.

[21] Apud Anastasie Iordache, op. cit., p. 376.

[22] Ibidem, p. 378.

Revista indexata EBSCO