Dec 21, 2017

Posted by in Istorie literara

Liviu PAPUC – Edilul Nicolae Gane

 

Cunoscutul junimist Nicolae Gane, pe lângă realizările deosebite în câmpul literaturii, ca nuvelist de forță, pe baza cărora a fost primit și în Academia Română, la 1908 (membru corespondent din 1882), s-a afirmat și ca un primar de excepție al Iașilor – ales de cinci ori: 1872-1876, 1881, 1887-1888, 1895-1899, 1907-1911 – sau în calitate de consilier comunal. La înmormântarea sa, în 19 aprilie 1916, primarul în funcțiune G.G. Mârzescu, vorbind „în numele acestui oraș pe care el l-a ridicat economicește printr-o fecundă operă edilitară, pe care el l-a înălțat sufletește printr-o strălucită operă literară” și „în numele celor mulți și umili pe care el i-a ajutat cu ideile ce le-a propovăduit, cu acțiunile ce a îndrumat, cu actele ce a săvârșit în fruntea așezămintelor la care îl ridicase înțelepciunea, inima, experiența și înalta lui autoritate morală”, i-a închinat un panegiric impecabil, din care extragem:

„În istoria edilitară a Iașului, cu prima administrație a lui Nicu Gane se deschide o eră de bună rânduială administrativă și de pregătire a celor mai însemnate lucrări pentru modernizarea Iașului. Rând pe rând, în răstimpul celor cinci administrații, care încep la 1872 și se termină la 1911, Nicu Gane a atacat toate problemele mari edilitare ale Iașului și le-a dezlegat cu succes, spre cinstea lui și spre folosul obștesc. Dacă convenția cu Callender, care a schimbat înfățișarea orașului, i-a permis cândva să zică cu mândrie: «În 5 ani am putut înzestra orașul cu o rețea întreagă de pavele și trotuare, care au făcut podoabă orașului», concesiunea pentru iluminatul orașului cu electricitate, după concesiunea iluminatului cu gaz aeriform, concesiunea tramvaielor electrice, hala, alimentația orașului cu apă, Abatorul și Teatrul chiar, sunt acte care au legitimat judecata opiniei publice, care din viață încă l-a așezat în fruntea tuturor primarilor Iașului. Nicu Gane a avut curajul inițiativei, chibzuința și energia executării” [„Ecoul Moldovei” (Iaşi), An. XX, nr. 22, dum. 24 apr. 1916, p. 1-2].

Pentru a ne referi doar la un singur aspect din cele enunțate de Mârzescu, iată ce spunea Leon Negruzzi în Parlamentul României, în ședința Senatului din 17 feb. 1886: „D-lor senatori, în anii 1870, 1871, până la 1875, pavajul comunei Iaşi ajunsese proverbial, încât când cineva da într-o groapă, se zicea: parcă mergi pe uliţa mare din Iaşi! Această uliţă ajunsese o nenorocire. Trotuarele asemenea, fiind făcute de piatră de nisip, se mâncase de ploi, încât se făcuse nişte gropi astfel că-şi rupeau picioarele trecătorii. Consiliul comunal a trebuit să avizeze nu la reînnoirea pavajului unor strade, dar la repararea întregului oraş” (Dezbaterile Senatului, nr. 44, 21 feb. 1886, p. 416-417).

Atunci când vorbim despre realizările deosebite înfăptuite sub primariatele lui N. Gane, nu trebuie să scăpăm din vedere un element definitoriu al acestuia – și anume acela că el a știut, în mod înțelept, să nu acționeze de unul singur, în nume personal, ci ca o piesă dintr-un angrenaj benefic pentru cultura și civilizația românească, pe numele său Junimea. Mare parte dintre realizările care au dat Iașului o nouă înfățișare, modernă, europeană, au fost inițiate sau susținute de primarii anteriori Vasile Pogor și Leon Negruzzi, sau de Ioan Ianov, consilier de bază al Comunei timp de peste 30 de ani. O mărturie/recunoaștere directă și oficială găsim încă în raportul din 1875:

„Încă la anul 1871, Domnul V. Pogor, care se afla consilier comunal, a propus onor. Consiliu de atunci de a se rădica în Beilic o piatră comemorativă morții Domnitorului Grigorie Ghica. Această propunere rămase fără efect, s-a reînnoit de către subsemnatul în sânul onor. Consiliu actual, și acesta votând suma de 3.000 lei, m-a autorizat a edifica zisa piatră, ceea ce am și făcut, cheltuind în totul suma de lei 2.981. Acuma rămâne numai a se inaugura acest mic și modest monument rădicat în amintirea nefericitului Domn, prin o solemnitate funebră religioasă, după regulele creștine ortodoxe, și această solemnitate nu se poate face mai nimerit decât în ziua de 1 octombrie, ziua decapitării sale de către solii turci” ([N. Gane], Raport asupra administrațiunei și a trebilor Comunei Iassi pe anul 1875, p. 20).

Realitatea acestor fapte este întărită și de opoziția politică, la un moment dat, atunci când, într-un articol polemic/denigrator (Laudele D-lui Gane, de Un ieșan), afirmă: „Când consiliul comunal actual  a fost inaugurat, el a găsit o moștenire întreagă de lucrări lăsate de conservatori, moștenire oneroasă, căci lucrările fuseseră începute […]. A continuat aproape fără adaos și fără schimbare lucrarea începută de conservatori, a continuat abatorul, a continuat teatrul, a continuat baia turcească, a continuat școlile” [„Evenimentul” (Iași), An. V, nr. 1338, 13 sept. 1897, p. 1].

Până unde era în stare Nicolae Gane să meargă pe calea luptei pentru îmbunătățirea condițiilor de trai ale locuitorilor urbei o demonstrează „incidentul” din același an, când „se ia de piept” cu ministrul de resort Pherekide, șantajându-l pe acesta, printr-o telegramă, cu demisia, dacă mai ezită să aprobe lucrările de canalizare a Cacainei: „Domnule  Ministru, Chestia canalizării Calcainei fiind o chestie de onoare pentru mine, iar respingerea ei zdruncinând autoritatea mea morală în oraș, vă rog a crede că în atari împrejurări nu-mi pot păstra demnitatea de primar al orașului” („Evenimentul” din 29 aug. 1897), pentru ca în discursul de inaugurare a lucrărilor de canalizare să expliciteze: „Iată o lucrare de edilitate de mult dorită, de mult reclamată de cetăţenii ieşeni. Acest pârâu, al cărui nume buna cuviinţă chiar nu ne permite de a-l pronunţa, străbate oraşul pe o întindere de mai bine de 3 kilometri şi este, precum ştiţi, un receptacol al tuturor necurăţeniilor, un focar veşnic al tuturor boalelor infecţioase. Era deci o imperioasă necesitate de a se canaliza, atât în interesul igienei, cum şi al înfrumuseţării oraşului. […] Pârâul murdar şi pestilenţial, care ajunsese renumit în ţara întreagă, va dispărea sub acest măreţ canal, în lăuntrul căruia ne vom putea primbla cu cea mai mare înlesnire în vagonete comode, iar peste canal va fi un bulevard mare, aerat, împodobit pe ambele laturi cu trotuare, cu arbori şi case noi. Acest bulevard va fi una din arterele cele mai principale ale oraşului nostru şi în scurt timp în locul broaştelor şi a cadavrelor de tot soiul, care zăceau în această râpă infectă şi jigneau toate simţurile omeneşti, vom avea plăcerea a vedea circulând tramvaiul electric şi preumblându-se biciclişti şi trăsurile cetăţenilor” („Ecoul Moldovei” din 16 iun. 1898).

Fără a intra în amănunte excesive, să enumerăm rapid câteva realizări notabile, unele pomenite anterior, în ordine cronologică:

– „Hala de zid și de fier” din piața Sf. Vineri, construită de guvern și predată în stăpânirea comunei la 30 martie 1873;

– O notă din „Curierul de Iassi”, nr. 134 din 1875, anunţa că „de curând s-a înfiinţat în oraşul nostru un atelier de pictură, compus din d-nii Pogor, N. Gane, Al. Ghica, Lt. Colonel Boteanu, D. Gherghel, Teodor Buicliu şi P. Verussi….”, la care să venim cu adagiul Consiliului Școalei Artelor Frumoase, alcătuit din Panaiteanu-Bardasare – președinte; Em. Bardasare, prof. de pictură, Filip Xenopol, arhitect, D. Gherghely și N. Gane, amatori – membri [„Curierul (Th. Balassan)” din 6/18 mai 1883];

– Cenotaful de la Beilic, în memoria lui Grigore Ghica Vodă – 1875 și a876;

– Festivitatea punerii pietrei fundamentale a bazei ridicării planului oraşului, luni, 6 mai 1896, „la rampa drumului de fier Iaşi-Ungheni, câţiva paşi departe de bariera Socola”;

– Cuvântare la deschiderea Teatrului Național, în decembrie 1896 (după ce, la 9 oct. 1887, se instituise o comisie pentru pregătirea lucrărilor construirii noului teatru, sub conducerea primarului N. Gane și cu Leon Negruzzi membru, iar în iunie 1893 se stabiliseră de către primarul V. Pogor condițiile de dare în licitație a clădirii);

– „Abatorul, început de fosta administraţiune, era cât pe ce să se compromită şi a trebuit munca necurmată a actualului consiliu comunal pentru ca opera să fie terminată” („Evenimentul” din 26 oct. 1897);

– Darea în exploatare a primei uzine electrice comunale – 6 mai 1899;

– Începerea exploatării tramvaielor electrice – 1 martie 1900;

– Discurs festiv la dezvelirea statuii lui Vasile Alecsandri, în ziua de 15/28 octombrie 1906;

– Schimbarea numelor de străzi (1907-1910) în: Mihai Eminescu, Ion Creangă, Nicolae Gane, Langa, Cuza Vodă, Elena Doamna;

– Cumpărarea de către Primărie a bojdeucii lui Ion Creangă din Țicău – în 1910.

Chiar dacă o parte a contemporanilor, din meschine interese politicianiste, a încercat să-i treacă sub tăcere meritele, sau să le minimalizeze, de pe urma sa posteritatea a știut să aprecieze, cu o cuvenită balanță, eforturile deosebite care au făcut din Nicolae Gane un primar de frunte al vechii Capitale a Moldovei.

Revista indexata EBSCO