Dec 21, 2017

Posted by in Istorie literara

Constantin PARASCAN – Istoria vieții culturale ieșene (1944-1970)

 

  1. 2. 1945. Viaţa culturală la Iaşi. ARLUS-ul şi modelul sovietic.Spectacole şi Epurări: Teatrul Naţional. Conservatorul. Filarmonica. Universitatea.

Sînt la modă în acest început de an cultural 1945: balurile (Balul Sindicatului Artelor Grafice, de sîmbătă, 20 ianuarie, în Saloanele Jockey-Club, cu prestaţia a Două Jazzuri, Balul Studenţilor, din 13 ianuarie, în Saloanele Uniunii Patrioţilor din acelaşi Jockey-Club), festivalurile, conferinţele, activităţile sub umbrela acum înfiinţatului ARLUS etc.

În lipsa corpului de actori profesionişti ai Teatrului Naţional, evacuat în urmă cu un an de zile, Uniunea Patrioţilor avea o Secţie artistică, de/cu artişti amatori improvizaţi, care pregătea spectacole, anunţîndu-le în presă (Vreau să trăiesc/ Piesă în trei acte de C. Mirian, Mărgeluş/ comedie în trei acte de A. de Hertz, Mama/ Dramă în 3 acte de Karl Kapek, Vreau să trăiesc, Dramă în trei acte, 4 tablouri, de Claudia Millian).

Mai toate învăţăturile învăţate, ori de-nvăţat vin de-acum din Marea Vecină din Răsărit: Nicolae Tihonov, Preşedintele Societăţii scriitorilor sovietici, este o asemenea sursă şi pentru scriitorii români. Într-un articol din „Moldova liberă” din 20 ianuarie 1945, intitulat Antifascismul şi cultura (de C. Priboi) aflăm că „Scriitorii sovietici vor termina cu condeiul ceea ce s-a început cu arma. Judecata asupra fascismului trebuie să fie înscrisă cu litere neşterse pentru multe generaţii. Aceasta este datoria de onoare a scriitorilor”. Şi, mai departe: „Nu numai scriitorii sovietici au această datorie de onoare, ci toţi scriitorii din lume. Şi nu numai scriitorii, toţi oamenii de cultură din lume. (…). Oamenii de cultură au simţit în fascism încă de multă vreme duşmanul lor firesc. (…)/ Nu se poate concepe cultură fără libertate şi fără posibilitatea de circulaţie universală a ideilor. Cultura s-a dezvoltat acolo unde era democraţie deplină şi numai într-o stare economică înfloritoare. Atena secolelor VII. Î.C., Alexandria Ptolomeilor, Florenţa, Amsterdam şi covîrşitoarele progrese ştiinţifice, literare şi artistice din secolul al XIX-lea”. (se arată apoi suferinţele culturii în URSS datorate războiului).

La solemnitatea inaugurării Spitalului Sf. Spiridon, la care a oficiat un sobor de preoţi sub oblăduirea P.S. Vicar V. Moglan, au fost prezenţi şi personalităţi ale culturii române, între care prof.dr. Chipail, inspector în minister Th. Cădere, prefectul Alexuc, avocat Alfons Herovanu şi poetul M. Codreanu, celebrul sonetist român. „Moldova liberă” marchează Ziua Unirii Principatelor, la 86 de ani, printr-un articol de Ion Munteanu şi fotografia Statuii lui Cuza din Piaţa Unirii.

Un recunoscut poet talentat al Iaşului din aceşti ani, G. Mărgărit, într-un material de atitudine, intitulat Apusul zeilor, spune: „Epopeea sîngeroasă a hitlerismului îşi încheie ultimul episod apocaliptic. Niciodată, chiar imaginaţia mitologiei germane nu şi-a putut construi un astfel de apocalips” („Moldova liberă”, 26 martie 1945).

Arătam şi mai sus că, în „lipsa stăpînilor” (adică a conducerii de profesionişti a Teatrului Naţional din Iaşi), noua conducere locală, cu o echipă tînără de actori, a „programat prima piesă sovietică ce s-a jucat în România” – Platon Krecet – piesă în 5 tablouri de Al. Corneiciuc – chiar de 1 Mai 1945. (Al. Corneiciuc era academician şi deputat în Sovietul Suprem al URSS şi „pune accentul pe om, pe omul nou ce l-a creat regimul sovietic şi pe dragostea sa faţă de întreaga umanitate” (Cronică teatrală de P. Costea, în „Lupta Moldovei” din 5 mai 1945; Eugen Dragnea, în acelaşi număr, critică, într-o notă intitulată Turneele teatrale, pe cei din Capitală care aduc spectacole de revistă modeste, doar pentru cîştig, fără orientare ideologică corectă!).

O manifestare culturală – numită FESTIVAL (cum se va obişnui în această perioadă) –  s-a organizat în aprilie la Atelierele CFR Nicolina din Iaşi, pentru „un public alcătuit în mare parte din militari sovietici şi români” – tot programul fiind „vertebrat”, adaptat momentului, situaţiei, „curentului”: D-l A. Palaga – într-o „prefaţă” a vorbit despre Industriile din URSS; a urmat un concert dat de Fanfara condusă de tov. Şerban Ioan (s-au intonat „Imnul Român” şi „Imnul Sovietic”) şi Corul mixt dirijat de către d-l Toma Carp (executînd „cîntece populare româneşti şi ruseşti); (au urmat şi recitări şi declaraţii ale unor lucrători).

Cam acesta va fi tipicul tuturor serbărilor, manifestărilor culturale, artistice, „festivalurilor” mulţi ani de acum înainte: nu se putea desfăşura o manifestare culturală fără a nu avea în program partea care se cuvenea Stăpînului de la Răsărit! Ziarele, la fel, veneau cu exemple, modele de urmat din cultură, industrie, agricultură, cercetare, învăţămînt etc. din URSS.

La adăpostul unor lozinci de genul „Teatrul trebuie să fie al poporului şi numai al poporului”, ca şi al altora asemănătoare s-au făcut abuzuri condamnabile cu efecte şi pentru „poporul” clamat în orice ocazie, pe orice cale… La fel se întîmplă acum şi cu problemele de cultură în general, cu misiunea Bibliotecilor, a Şcolilor de adulţi pentru analfabeţi,  a Universităţilor populare, a Comisiilor culturale, a Cercurilor de studii, a Festivalurilor şi Şezătorilor…

Publicul special al Iaşului din 1945, retrezit la întîmplări culturale, trăieşte un moment special în seara zilei de 1 martie. Este vorba despre Inaugurarea spectacolelor de operă la Iaşi. La „succesul triumfal” cu Traviata, a fost prezent şi ministrul Ion Popovici.

În septembrie „continuă seria concertelor simfonice” în Sala Trianon, de fapt un EVENIMENT, cu dirijorul Em. Elenescu şi „virtuosul instrumentist român” Ion Voicu. Despre Primul concert simfonic al Filarmonicii „Moldova” la Iaşi scrie, semnînd doar cu iniţiale, P.B. în „L.M.” din 28 sept.1945, considerîndu-l un „refugiu spiritual”. În program au fost: Simfonia scoţiană a lui Mendelssohn, Concertul în Re minor al lui Vivaldi, Rapsodia în La major a lui Enescu, dirijor fiind George Pascu, Directorul Filarmonicii.

Al IV-lea Concert al Filarmonicii „Moldova”, dirijor George Pascu, a avut ca solist pe: Hristache Popescu – flaut. În program – Concertul pentru flaut şi orchestră de Mozart. Al zecelea Concert simfonic a avut loc la începutul lunii decembrie 1945, la pupitru dirijoral – Achim Stoia, profesor la Conservatorul de Muzică din Iaşi. (Aceste concerte se bucurau de comentarii în „L.M.”, la rubrica intitulată „Cronica muzicală”).

 

În sfîrşit, după 15 luni de inactivitate, la mijlocul lunii mai 1945, se deschid cursurile Universităţii Iaşului (în iunie vor fi desemnaţi conferenţiarii la Estetica şi critica literară – d. Al. Dima, Estetica filosofică – d. Victor Iancu, Latină – d. Th. Simensky), iar Teatrul Naţional se afla „în preajma reîntoarcerii” din refugiu; reîntoarcerea, de fapt, a tuturor instituţiilor de cultură la Iaşi: a Politehnicii, Conservatorului de Muzică şi Artă Dramatică şi a tuturor şcolilor refugiate.

Festivitatea de deschidere a Universităţii s-a bucurat de prezenţa unor importanţi membri ai Guvernului României: Lucreţiu Pătrăşcanu, Ştefan Voitec, prof. Constantinescu-Iaşi, Dr. Bagdasar. În articolul Cultură şi democraţie, Lucian Dona  sintetizează evenimentul de duminică, 13 mai 1945: „A fost duminică la Iaşi o sărbătoare a culturii şi democraţiei. Au subliniat-o aceasta, în cuvîntările lor, şi Maestrul Sadoveanu şi tov-ul Ştefan Voitec şi Dl. Prof. P. Constantinescu-Iaşi, noul ministru al Propagandei (înainte se numea al Propagandei Naţionale, dar acum acest termen nu mai suna internaţionalist) care declară – la deschiderea Universităţii şi a Politehnicii – că totul se va face „în serviciul poporului, prin popor şi pentru popor”, că se vor „organiza în Moldova posturi de amplificare, caravane cinematografice la sate şi biblioteci”, că vor fi „încurajate toate începuturile literare şi artistice”, anunţînd şi ce fonduri au fost aprobate acum: 1.000.000 lei pentru Teatrul Naţional, 2.000.000 lei pentru Expoziţia „Drumul Moldovei”, 500.000 lei presei ieşene, 500.000 lei Bibliotecii Şcolii Normale). S-a vorbit de o „libertate a spiritului, fără de care cultura nu este posibilă, libertate a vieţii sociale, fără de care democraţia nu există”. (Rectori erau Al. Myller la Universitate şi C. Partenie la Politehnică). Ştefan Voitec, ministrul Educaţiei Naţionale, sintetizează Problemele învăţămîntului şi acţiunea de culturalizare a maselor: epuraţie temeinică, legături mai strînse între profesori şi studenţi, combaterea analfabetismului, condiţii pentru fiii de ţărani şi muncitori pentru ca aceştia „să se bucure de binefacerile culturii”; „şcoala primară va fi de-acum înainte de 7 ani şi anume: 4 ani, cursul primar propriu-zis şi 3 ani, cursul complimentar”.

În aşteptarea Teatrului Naţional, refugiat la Sibiu, prof.univ. Iorgu Iordan, numit de curînd director, aflat la Iaşi, intervievat de „Lupta Moldovei” (14 mai), sintetizează liniile activităţii imediate: „în vederea reîntoarcerii teatrului a cărui activitate nu va stingheri cu nimic activitatea actualei echipe artistice (a Uniunii Patrioţilor), urmează să se facă reparaţii – la clădire şi instalaţiile teatrului – (…) în ceea ce priveşte personalul artistic, administrativ şi tehnic, ce trebuie să se întoarcă din refugiu, urmează ca el să fie supus epurării”. Sigur, pe principiile: cine nu e cu noi e împotriva noastră, sau cine a pactizat cu duşmanul, vechea orînduire şi ideologie, acum trebuie să lase loc democraţilor… (Nu vi se pare că totul seamănă cam tare cu ce se va întîmpla după 22 decembrie 1989?!).

Acelaşi Tudor Nour, autor al Cronicilor dramatice (cea care are ca obiect comedia dramatică Potopul, de S. Berger, adaptare de M. Sebastian – în care arată că „adevăratul spectacol de teatru este o puternică armă de luptă în acţiunea de luminare a maselor şi de trezire a lor la o viaţă nouă (şi că) acest spectacol este o pildă că teatrul se face nu numai cu talent ci şi cu suflet” – în rolurile principale: Al. Finţi, Beate Fredanov, Agnia Bogoslava), atenţionează că „Teatrul Naţional se reîntoarce la Iaşi. Dar acest lucru nu este de ajuns. Instituţia aceasta  trebuie în primul rînd să fie dezintoxicată de toată otrava huliganică care găsise în rîndurile unora din cadrele ei un teren prielnic de desvoltare. O epuraţie temeinică va îndepărta toate elementele fasciste care nu mai au ce căuta pe această scenă cu un trecut atît de frumos, pîngărit, însă, în ultimul timp, de unii care socoteau arta drept mijloc de propagare a urii şi vrajbei.” (s.n.). Combatantul e de părere că „tinereasca înjghebare a Secţiei artistice a Uniunii Patrioţilor care a pus cu hotărîre bazele stagiunii teatrale pe scena Teatrului Naţional” în colaborare cu echipa Naţionalului epurată – va salva situaţia! („Lupta Moldovei”, 17 mai 1945).

În cronica la spectacolul Rebecca – dramatizare după romanul lui Daphne de Maurier, în rolul principal celebrul George Vraca – Tudor Nour critică aspru montarea, atenţionînd iară că „teatrul nu poate fi rupt de popor, el trebuie să fie al poporului, atît prin formă cît şi prin conţinut”. Deplîngînd faptul că „nu au înţeles încă mulţi din oamenii de teatru că teatrul trebuie să fie oglinda tuturor acestor frămîntări, ecoul lor”, concluzionează „Rebecca e un spectacol care aminteşte de un trecut al teatrului românesc, trecut pe care îl voim dispărut pentru totdeauna.” („L.M.”, 23 mai)

La începutul lui iunie 1945, acelaşi autor, prezintă la „Cronica dramatică” Din jale se întrupează Electra/ trilogie de Eugene O’Neill, în montarea Teatrului Naţional din Bucureşti, aflat în turneu la Iaşi.

În aşteptarea Teatrului Naţional, „Lupta Moldovei” din 15 iunie (zi în care nu se aminteşte nimic despre comemorarea lui Eminescu!) (prin acelaşi Tudor Nour) atacă şi înfierează în continuare elementele sabotoare care au întîrziat „reîntoarcerea” „neînţelegîndu-şi menirea, dezertînd de la datoria lor de artişti, ei s-au situat în tabăra duşmanilor noilor orînduiri. Încercările acestora de a-şi găsi loc pe o altă scenă decît aceea din capitala Moldovei trebuiesc dejucate. Aceşti actori, fie Aurel Ghiţescu, Tudor Călin, Ştefan Ciubotăraşu, fie acei profanatori ale celor mai elementare noţiuni de artă ca Miluţă Gheorghiu, N. Meicu – numim numai pe cîţiva din ei – trebuie să-şi capete  pedeapsa meritată pentru acţiunea încercată de a răpi Moldovei teatrul ei. Întîrzierea reîntoarcerii şi tergiversările de tot felul li se datoresc lor în cea mai mare parte./ Dar, în cele din urmă, planul lor a fost răsturnat. Schimbarea survenită la Ministerul Artelor şi implicit la diriguirea treburilor Teatrului Naţional din Iaşi, a adus dezlegarea atît de aşteptată problemei reîntoarcerii teatrului. (…) Îndepărtarea întregului putregaiu, care cuprinsese din plin teatrul ieşan, este o datorie de o deosebită importanţă./ Scena moldovenească trebuie să-şi capete o nouă înfăţişare. Şi tot ce se va porni de-acum înainte ceea ce a înfăptuit Secţia Artistică a Uniunii Patrioţilor în cadrul stagiunii teatrale organizate de ea trebue (sic!) să constitue un permanent imbold pentru cei reîntorşi./ Actorii Teatrului Naţional vor avea prilejul să constate de-aproape ceea ce se poate realiza de elemente tinere care, călăuzite de adevărate sentimente democratice şi patriotice, au dat viaţă la Iaşi unei mişcări teatrale pătrunse de un nou spirit. Colaborarea permanentă dintre echipa Teatrului Naţional şi aceea a Secţiei Artistice va fi desigur de un real folos.” (s.n.). Peste două zile se publică o altă intervenţie a aceluiaşi cronicar dramatic, dîrz luptător justiţiar al noii orînduiri, la reîntoarcerea Teatrului Naţional (după 15 luni de refugiu la Jimbolia, Drăgăşani, Sibiu), cu aceeaşi „mînie proletară”: „Hotărîţi de a demasca şi a pune în adevărata lor lumină pe toţi acei care, în complicitate cu fostul director Boţoiu, epurat de la Craiova, au voit să răpească Moldovei vechiul aşezămînt cultural”.

La 56 de ani de la stingerea lui Eminescu (15 iunie) nu s-a aflat nimeni la Iaşi care să-l omagieze (se va face aceasta abia în iulie de către Tineretul Progresist), dar la 9 ani de la moartea lui Maxim Gorki – Da! Printr-un spectacol al Azilului de noapte, în direcţia de scenă a d-nei Gina Sandri-Bulandra, premieră, a Secţiunii Artistice a Uniunii Patrioţilor, pe scena Teatrului Naţional. („L.M.”, 25 iunie 1945) – generozitatea românească a ieşenilor! De data aceasta Cronica teatrală din 1 iulie este semnată de Petre Brancomir: „un spectacol excelent care aduce laude binemeritate secţiei artistice a Uniunii Patrioţilor”. (În iunie 1945, Teatrul Naţional din Bucureşti s-a aflat în turneu la Iaşi cu Gaiţele, comedie în trei acte de Al. Kiriţescu).

Considerat armă de luptă cu impact rapid şi sigur, se duce o campanie constantă pentru revigorarea, epurarea, înfiinţarea, iată, mai întîi la Bucureşti, „din iniţiativa d-lui N.D. Cocea, directorul general al teatrelor şi operelor din ţară, avînd sprijinul d-lui M. Ralea, ministrul artelor”, a Teatrului Poporului, „pe cale să se înfăptuiască” şi la Iaşi, teatru  care „va umple un gol atît de simţit în mişcarea culturală a ţării noastre” („L.M.”, 7 iulie 1945). În 25 iulie se anunţă „naşterea” Teatrului Poporului la Iaşi: „Secţiunea artistică a Uniunii Patrioţilor, care a activat în cadrul Teatrului Naţional pînă la reîntoarcerea acestuia, a fost transformată de ministerul Artelor în „Teatrul Poporului” funcţionînd sub egida acestui minister. (…). După ce de la 23 August această echipă de tineri talentaţi, slujitori ai artei, a fost singura care a întreţinut în Iaşi gustul şi interesul pentru Teatru, veghind şi la buna întreţinere a clădirii şi instalaţiunilor, azi această echipă a pornit în turneu prin regiunile Moldovei care au fost mai lipsite de manifestări artistice” cu Azilul de noapte de Maxim Gorki, turneu care continuă şi în luna august: „după succesele obţinute la Dorohoi, Botoşani, Hîrlău, Suceava, Gura-Humorului” turneul va continua în Cîmpu-Lung, Vatra-Dornei, Fălticeni, Tg. Neamţ, P. Neamţ, Buhuşi, Bacău, Tg. Ocna, Moineşti (15 august), Comăneşti (16 august), Bacău, Roman, Vaslui, Huşi.

La începutul acestui iulie, Teatrul Naţional din Bucureşti se află în turneu la Iaşi cu Mireasa din Tărăscău, comedie în 3 acte de Otto Indig (în rolul cîrciumarului Merşcovici – actorul Constantin Ramadan; un spectacol apreciat ca „bun”), iar la mijlocul lunii august s-a aflat în turneu la Iaşi Echipa Teatrală a Apărării Patriotice, cu Petrecere în familie, comedie într-un act de Maria Banuş, 24 ore în permisie, comedie „adoptată” după Cervinski şi Mass.

Direcţiunea Teatrului Naţional din Iaşi anunţă, pentru ziua de 14 august 1945, ora 10,00 dimineaţa, concurs pentru ocuparea posturilor vacante – personal artistic auxiliar. Candidaţii vor fi supuşi la: – Lectura unei bucăţi fixată de comisiune; – Interpretarea unei scene dramatice sau a unui monolog. Concurenţii trebuie să fie absolvenţi sau elevi de conservator. Odată cu cererea de înscriere, candidaţii vor depune şi următoarele acte: – Actul de naştere; – Certificat de naţionalitate; – Certificat de studii; – Diploma de conservator sau certificatul că este înscris la conservator; – Livretul militar dacă a satisfăcut legea recrutării.

Avînd ca subiect Conferinţa la radio a d-lui Ionel Ţăran, „Lupta Moldovei” din 14 septembrie 1945 inserează, sub titlul Actorii şi opera de reconstrucţie, îndemnuri şi învăţături precum: „Să mergem cu toţii prin mine, ateliere, şantiere şi să întindem o mînă de ajutor tovarăşilor noştri”, „actorii vor contribui astfel la lupta întregului popor pentru o Românie nouă, liberă şi bună, pentru o Românie democrată”.

Fost director al Teatrului Poporului, cu şcoală de regie la Paris cu Dullin, la Koln cu Nissen, la Roma cu Renatto Simone, venit de la Bucureşti, pentru a primi postul de director de scenă la Teatrul Naţional din Iaşi, Xenofon Diacu, într-un interviu oferit lui Mircea Brateş, declară că „trebuie să existe o camaraderie perfectă între toţi oamenii scenei (… şi că) repertoriul nostru trebuie să se caracterizeze printr-un optimism robust, să aibă o notă permanentă de înfrăţire, de bunătate, de omenie. Să fie înainte de toate un repertoriu progresist”, cuprinzînd autori şi clasici şi moderni. Ţinta imediată era să prezinte spectacole populare „cu piese accesibile marelui public” cu preocuparea de a-l educa. Echilibrat, orientat, partizan oarecum, Xenofon Diacu crede şi declară că „datoria cetăţenilor Iaşului este de a sprijini deopotrivă amîndouă teatrele” (şi Teatrul Naţional şi Teatrul Poporului) („L.M.” nr. 103, Luni 18 noiembrie 1945, 6 pagini, 60 lei); Duminică, 25 noiembrie, ora 3 p.m., la Ateneul Popular – Tătăraşi, Teatrul Poporului a prezentat „Marele Succes/ DEZERTORUL/ Tragicomedie în 3 acte de Mihail Sorbul”.

Sîmbătă 15 decembrie 1945, „una din cele mai importante instituţii culturale ieşene şi-a deschis porţile… după o absenţă de un an şi jumătate”. Director al Teatrului Naţional era d.prof. Oţetea. „După dramatizarea Ion, se va relua Nora lui Ibsen şi Două orfeline… şi alte piese în pregătire sub conducerea d-lui Xenofon Diacu”, „valorosul director de scenă al Teatrului Naţional” (Ion era dramatizarea lui Mihail Sorbul, cu Anton Dumitrescu, Otilia Ghiulea şi „jocul de un humor savuros al d-nei Mărioara Davidoglu”).

Revista indexata EBSCO