Dec 21, 2017

Posted by in Istorie literara

Daniel DRAGOMIRESCU – Despre memorialistul Junimii

 

Îmi plăcea să merg la cinematograf încă dinainte de a începe şcoala şi, pînă pe la vîrsta de doisprezece ori treisprezece ani văzusem deja o sumedenie de filme de tot felul. Filmul “Cei şapte magnifici”, care a rulat la cinematografe în primele luni ale anului 1965, dacă nu mă înşel, mi-a marcat într-un mod foarte pregnant începutul pubertăţii, ba chiar cred că aş putea spune că am intrat în pubertate cu acest film, care mi-a deschis ochii spre un nou orizont. În mod mai puţin obişnuit pentru un cinematograf de provincie, unde proiecţiile cinematografice aveau loc o singură dată pe zi, seara, începînd de la orele opt, filmul “Cei şapte magnifici” a fost programat în două sau chiar trei proiecţii şi la matineu şi ţin minte că, profitînd de faptul că după terminarea unei proiecţii se putea rămîne în continuare în sală şi la proiecţia următoare, am stat lipit de scaunul meu de la prima pînă la ultima proiecţie din acea zi, uitînd de toate şi alăturîndu-mă şi eu celor şapte justiţiari în magnifica lor luptă, de partea Binelui, contra bandei de tîlhari ai lui Calvera care îi teroriza pe ţăranii dintr-un sat mexican de la graniţă. Toate cele şapte personaje, deşi  diferite ca personalitate şi ca experienţă de viaţă, erau în aşa fel concepute de realizatorii filmului, încît generau în egală măsură simpatia, admiraţia şi respectul spectatorului, ca şi actorii care fuseseră aleşi să le dea viaţă pe ecran. De la maturul şi chibzuitul Chris (Yul Brynner) şi pînă la foarte tînărul şi impulsivul Chico (Horst Buchholz) o mai bună distribuţie în acele roluri nu cred că ar fi putut exista. Deşi filmul american fusese conceput ca o adaptare după “Cei şapte samurai” de Akiro Kurosawa, mai tîrziu, cînd am văzut filmul japonez, acesta mi s-a părut a fi o copie destul de palidă după westernul regizat de John Sturges.

Dar nu despre prestaţia actoricească şi nici despre reuşita regizorului John Sturges în realizarea unei pelicule de referinţă din istoria westernului american ori despre rolul pe care l-a avut acest film în maturizarea mea mi-am propus să scriu aici, ci despre altceva. În film, printre cei şapte pistolari justiţiari angajaţi de ţăranii mexicani ca sa-i scape de Calvera se număra şi un mai vechi prieten al lui Chris, un om jovial, vînjos, între două vîrste, pe nume Harry Luck (Norocosul). Acest Harry era unul dintre aventurierii din sud-vestul american al epocii pionieratului tîrziu şi îl însufleţea o credinţă, o aspiraţie care i se înrădăcinase adînc în inimă. Harry Norocosul era însufleţit de credinţa că prin munţii Sierra Madre, de la graniţa dintre Statele Unite şi Mexic, exista o mină de aur rămasă de la conchistadorii spanioli ori de la vechii indieni, o comoară pe care trebuia mai devreme ori mai tîrziu să o găsească chiar el. Nu degeaba i se spunea Norocosul. Cînd Chris îi spune de plata derizorie oferită de ţăranii mexicani, pentru care urma să-şi pună pielea pe băţ, el se arată atît de convins că în dosul acelei simbrii simbolice stau saci întregi de aur ascunşi prin munţi, încît Chris ezită să-i spulbere iluziile atît de înrădăcinate, iar aventurierul, prinzîndu-se în joc şi dînd de înţeles că nu va divulga secretul, conchide cu tîlc că dolarul “e mare cît roata carului” şi se alătură cu entuziasm cetei de justiţiari. În satul mexican de la graniţă viaţa era simplă şi austeră, neoferind nici cel mai mic indiciu că prin acele locuri uitate de lume şi călcate de tîlhari s-ar fi aflat vreo altă comoară ori bogăţie decît munca ţărănească ori perpetuarea tradiţiilor. Cu toate acestea, aventurierul căutător de aur nu se lasă descurajat în credinţa lui că ajunsese aproape de Eldorado. El profită de orice prilej pentru a-i iscodi pe ţărani în legătură cu aurul aflat din belşug pe acele meleaguri; doar Calvera nu era prost să-şi piardă vremea pe acolo numai ca să se înfrupte din bucatele localnicilor şi să se mulţumească cu cei cîţiva pesos amărîţi pe care îi lua de la primar şi care nu i-ar fi ajuns nici de trabucuri?!…

În aspiraţia sa de căutător neobosit al Eldorado, acest aventurier înrolat sub steagul unei cauze drepte, se dovedeşte plin de perseverenţă şi optimism. Ochii încep să-i strălucească atunci cînd, în sfîrşit, după obişnuita cină, unul dintre ţărani pare să-i confirme bănuielile cu privire la aurul de care locurile acelea sărăcăcioase ar fi fost pline. Vorbea cumva despre aurul vechilor indieni? vrea să ştie peonul. Da, da, de aurul ăla este vorba, pe unde îl ţineţi ascuns? marşează plin de însufleţire Harry Norocosul şi se face numai ochi şi urechi, în aşteptarea marii dezvăluiri. La care ţăranul mexican îşi lăţeşte gura într-un zîmbet cam naiv şi îi declară celuilalt că de mult s-ar fi făcut şi el un om bogat, dacă ar fi ştiut unde se afla aurul acela. Harry nu poate să creadă, însă, aşa ceva; dezamăgit pentru moment, el îşi închipuie, poate, că ţăranul era un om şiret, care îi ascundea adevărul. Nu este cîtuşi de puţin clintit din marea lui himeră şi nici nu se putea să fie. Întreaga existenţă i-ar fi fost anulată, dacă acel Eldorado al său s-ar fi dovedit ca nu exista. Eldorado trebuia să existe, altfel ce rost ar mai fi avut totul? Chris, cu siguranţă, avea să-i destăinuie adevărul despre comoara ascunsă, să-l răsplătrească cu un sac de aur, după ce Calvera şi tîlharii lui aveau să fie bătuţi şi alungaţi definitiv de acolo. Însufleţit de această credinţă, alături de Chris şi de ceilalţi “magnifici”, el se bate vitejeşte cu tîlharii, contribuind la înfrîngerea lor, ca un erou în slujba celor năpăstuiţi şi oprimaţi.

Dar iată că Harry Norocosul are ghinion. În timpul ultimei lupte cu banda lui Calvera, cade răpus de gloanţe. Chris vine şi îşi ridică prietenul căzut, ţinîndu-l în braţe în ultimele sale clipe. Rănit de moarte, Harry Norocosul tresare şi, deschizîndu-şi ochii pentru ultima oară, cu o privire în care străluceşte o lumină interioară, lumina care îl călăuzise pînă în locurile acelea de la marginea lumii, vrea să audă din gura lui Chris, acum, înainte de defintiva lor despărţire, cum stăteau cu adevărat lucrurile în legătură cu comoara şi cu recompensa care li se cuvenea. Psihologic, e un moment delicat. Momentul de cumpănă trece, însă, repede şi Chris îi spune prietenului său în agonie exact ceea ce aştepta să audă – că acolo era aur din belşug, “saci întregi de aur” îi aşteptau pe toţi ca răsplată pentru ce făcuseră. Cu un oftat de încîntare şi cu o expresie de beatitudine pe chip, Harry Norocosul îşi dă sfîrşitul, plecînd liniştit în eternitate.

Lui Chris i se poate reproşa că nu i-a spus prietenului său adevărul într-un moment atît de grav. Dar ce altceva ar fi putut să facă oricine altul în locul lui?!…

 

Revista indexata EBSCO