Dec 21, 2017

Posted by in Istorie literara

Mihaela ALBU – Constantin Eretescu: jurnalul ca veghea înstrăinării simbolic

 

 Din dorinţa (firească) de „a salva timpul”, Mircea Eliade recomandase Jurnalul ca pe o formă de a păstra memoria (la scară individuală, dar şi generală). „Îmi plac mult jurnalele intime. Îmi place să surprind unele momente trăite de autorii lor. Pasiunea de a salva timpul este motivul pentru care eu însumi ţin un Jurnal”, îi mărturisea el lui Claude-Henry Rocquet. (v. Încercarea labirintului, Dacia, 1990: 152).

 

Dar pentru scriitorul Constantin Eretescu, jurnalul, în cazul său un jurnal de exil, apărut sub un titlu simbolic – Turnul de veghe (în trei volume la editura Vremea: I – 2013, II – 2016, III – 2016), pe lîngă rolul de salvare a timpului, devine și „o formă de terapie sufletească.” Explicația pare a fi simplă: „Scriind ce te doare, transferi asupra hîrtiei parte din necazul care te macină și nu-ți dă pace.” (III, p. 87)

Necazul suprem – condiția de exilat – transpare însă din fiecare pagină. Și de aici tema recurentă care este singurătatea – în varii ipostaze – de la cea a omului aflat pe pămînt străin, departe de rude și prieteni, departe de locurile familiare, și pînă la tema existențială a singurătății omului în univers. Și de aceea, recurgînd la un termen cu puternice conotații, autorul consideră că jurnalul său dă seamă despre viața „unui orfan de țară”. (II, p. 470)

Referirile la această condiție punctează din loc în loc starea psihică care, nu de puține ori, oscilează de la melancolie (pe care încearcă să o depășească) pînă la disperarea alimentată de o dublă înstrăinare – față de noul mediu, dar și față de cel din care a plecat. „Sînt singur cu mine și niciunul din noi nu are prea mult elan”, notează la un moment dat încercînd să își mascheze melancolia într-o subtilă ironie. (III, p. 317)

Altă dată, notînd, de exemplu, că Ioana Andreescu, scriitoare aflată de asemenea în exil, i-a telefonat dîndu-i cu bucurie vestea că în România literară s-a scris despre o carte care se referea la viața ei, diaristul reflectează: „Era bucuroasă că un om s-a uitat cu dragoste la ceva ce privea viața ei. Așa îți dai seama de dimensiunea singurătății, a disperării în care trăim aici, ignorați de cei din jur, de cei de acasă.” (III, p. 302, s. n.)

Și astfel de comentarii, presărate din loc în loc, dezvăluie singurătatea în care trăiește cel ce parcă nu mai aparține cu adevărat niciunui spațiu. În 14 decembrie 2010 reflecțiile asupra condiției scriitorului – inexistent ca autor în noua țară, ignorat și în cea din care a plecat – accentuează și mai pregnant tragedia: „Lucrezi cinstit, zi de zi, cu devoțiune, o viață de om. Dar nimănui nu-i pasă de tine, nimeni nu știe cine ești sau cu ce te ocupi. Aici, în America, nici nu exiști. În țară, acolo unde ți-au apărut cărțile, ar trebui să se știe că undeva, departe de lume, e unul care scrie, care gîndește despre viața și traiul lor. Dar nu, nu-i pasă nimănui.Acolo sînt alte priorități, alți oameni ocupă podiumul pe care se predică. Noi, cei de departe, doar ne facem că ne ocupăm de ceea ce credem că e important. Nu contăm. Viața și moartea noastră nu reprezintă nimic.” (III, p. 431, s.n.)

Cînd și memoria scrisă, manuscrisele și cărțile sînt în pericol de a se pierde, durerea se amplifică. Dezinteresul celor îndrituiți să le păstreze și „instabilitatea politică” îi trezesc accente de revoltă. Astfel, scriind despre manuscrisele lui Ionel Perlea, pentru care nu se găsea posibilitatea aducerii în țară, diaristul deplînge faptul că „sînt atîția oameni de cultură români împrăștiați prin lume și nu avem unde să ne lăsăm manuscrisele după moarte. Bibliotecile noastre, multe dintre ele excepționale, se împrăștie, ajung la gunoi, fiindcă nimeni nu poate să le înțeleagă importanța. Și odată cu ele se duc la gunoi și viețile noastre.” (I, p. 90) Un exemplu concret este și încercarea sa – blocată de birocrație – de a dona Bibliotecii Academiei colecția revistei Lupta, precum și altul – de-a dreptul hilar dacă nu ar fi tragic – al receptării manuscriselor lui Ștefan Baciu, manuscrise care „erau să fie aruncate la gunoi, pe motiv că dl. director s-a simțit jignit că Baciu a publicat Mele la xerox și că revista arată așa de păduchios.” (I, p. 96)

Și totuși, din exil, din Providence, SUA, scriitorul Constantin Eretescu stă întors cu fața spre țară, privește cu ochii în zare[1], veghează adică realitatea înconjurătoare, dar mai cu deosebire pe cea românească. De aici și titlul volumelor!

Cu luciditate, cu un acut sentiment al însingurării creat de îndepărtarea de locul natal, cu unele accente de tragism, dar și cu autoironia specifică unui spirit superior, capabil de a privi  cu umor unele situații, Constantin Eretescu ține astfel un jurnal de veghe a propriei condiții, a propriului destin de exilat într-o țară pe care a crezut-o spațiul libertății, o țară total opusă practicilor din cea în care își trăise tinerețea. Realitatea se dovedește însă diferită, iar episoadele (frecvente) în care este urmărit o demonstrează nu de puține ori.

 

Cele trei volume ale jurnalului acoperă perioada 1995-2010. Autorul notează evenimente semnificative (pentru el însuși) ale unei zile (specific oricărui jurnal), dînd totodată cititorului prilejul de a întîlni o galerie însemnată de personalități culturale – mai mult sau mai puțin mediatizate în România. Este vorba în principal de scriitorii care au trăit/ trăiesc în exil/ diaspora. Aceștia sînt cei pe care autorul i-a întîlnit în viață, ale căror cărți le-a citit, despre care a scris, cu care a colaborat de-a lungul timpului. Nume ca Brutus Coste, Paul Miron, Vasile Posteucă, Aron Cotruș, Ștefan Baciu, Arcade-Mămăligă, Antonia Constantinescu, Gabriel Stănescu, Vintilă Horia, Cornel Dumitrescu (unul dintre fondatorii ziarului Lumea liberă din New York) și încă mulți alții populează prezentul unei zile sau amintirile diaristului. Despre unii dintre aceștia aflăm în treacăt, la alții se referă în mai multe rînduri. Luăm un exemplu – Paul Miron, al cărui nume apare în volumele II și III, ori Brutus Coste, personalitate marcantă a diplomației românești, precum și a exilului nostru, cel care, numai în momentul declanșării unei boli grave a încetat să se mai ocupe de organizația „Truth about Romania”, „organizația pe care a întemeiat-o, a condus-o și care s-a dus o dată cu el.” (II, p. 266)

Despre Paul Miron scrie cu regret la moartea acestuia, alcătuind din cîteva cuvinte portretul unui om și un prieten special, dar și un mare patriot: „A murit Paul Miron, un om drag și generos, deștept și cu mult har. Aflăm că și-a dorit să fie înmormîntat la Vama Veche. /…/ Un emigrant cu iubire de țară. Nu degeama semna el Cutzara.” Cu același regret semnalează și dispariția unui alt exilat –  patriot, Victor Frunză – „micuț, agitat, vigilent, a făcut neașteptat de mult în răstimpul cît a stat în afara României.” (III: 62)

Un alt important scriitor (și el încă aproape necunoscut cititorilor contemporani, chiar dacă a trăit în țară) este Traian Chelariu. Lectura jurnalului acestuia, Strada Lebedei nr. 8, precum și a suplimentului unui număr din revista Origini, dedicat scriitorului bucovinean, îi prilejuiește un comentariu amar asupra destinului acestuia marcat de vitregiile istoriei: „E greu să înțelegi, la o jumătate de secol distanță, că a existat un grup compact de scriitori și intelectuali bucovineni care veniseră în inima patriei numai ca să fie batjocoriți. A-l folosi pe Tr. C. ca hingher este atroce, de neînchipuit.” (I, p. 229)

Departe de țară, Constantin Eretescu nu stă departe de cultura românească. Ține legătura cu scriitori, citește presa, publică în edituri românești și vine periodic să-și lanseze cărțile. Cu alte cuvinte – locuieșteîn cultura română de vreme ce scrie și citește românește, preocupîndu-se deopotrivă de literatura română scrisă în țară sau pe alte meridiane. Într-o zi, de exemplu, notează că descoperise „un mare poet: Andrei Ciurunga” (I, p. 469), în alta pledeazăpentru publicarea integrală a jurnalului lui Ioan Cușa (I, p. 294). Cu multe ocazii amintește de revista Lupta, varianta americană a celei publicate de Mihai Korne și Antonia Constantinescu în Franța, „o publicație semnificativă pentru perioada care a precedat schimbarea de regim politic din Europa răsăriteană.” (III, p. 399)

 

Exilatul își pune firesc și problema revenirii definitive. Uneori, gîndul reîntoarcerii „ia tot mai mult forma aspirației paradisiatice.” Dar îndoiala nu poate să nu apară. „Chiar dacă o asemenea întoarcere se va împlini, oi fi oare mai fericit acolo? Nu voi dori un alt loc, un al treilea?” (II, p. 375) Alteori, cu luciditate, realizează condiția dezrădăcinatului, nemaiavînd loc de îndoială în ceea ce privește imposibilitatea reîntoarcerii: „Mă îndoiesc serios că ne vom întoarce vreodată în România. Sîntem prea bătrîni, avem prea multe proiecte nerealizate, prea multe cărți, prea puțin timp. În țară nu avem pe nimeni. Te-ai aștepta ca după o viață de muncă, după cărți publicate, cineva din patria ta să te dorească acolo[2]. Dar nu te vede nimeni, nu trebuie și nu lipsești nimănui.” (III, p. 356)

Tragismul desțăratului devine vizibil, căci autorul jurnalului, ca și mulți alți exilați – chiar și cei care au apucat să trăiască după 1989 –  înțeleg, precum Monica Lovinescu, că parantezaexilului a avut/ are, de fapt, în cele mai multe cazuri, durata unei existențe.

 

[1]În 2011, la editura Paideia, C. Eretescu publica volumul intitulat Cu ochii în zare. Exilați, emigranți, pribegi.

[2]Adeseori în interviuri sau în jurnal, C. Eretescu va aborda problema locului pe care îl ocupă scriitorii, „intelectualii care trăiesc și scriu într-un alt spațiu cultural decît cel în care s-a format”. (v. „Exilul intelectual”, în Origini, nr. 1-2-3/ 2005)

Revista indexata EBSCO