Dec 21, 2017

Posted by in Istorie literara

Constantin COROIU – Posteritatea unui poet social

 

Au trecut 110 ani de la naşterea lui Mihai Beniuc, un poet cu Ardealul în glas („Am coborît din munţi şi bolovani,/ Legendele lui Horia-mi curg în sînge./ În doina mea Ardealul plînge”), în linia mesianismului lui Octavian Goga şi Aron Cotruş, un poet social, poate „ultimul dintr-o serie dispărută”, în opinia criticului C. Stănescu. Autorul Cîntecelor de pierzanie, al Ursului românesc, parabolă lirică din ce în ce mai emblematică pentru destinul acestei ţări, al cîtorva poezii de dragoste care ating un înalt nivel de liricitate, este un poet important. Din păcate, pe Mihai Beniuc aproape că l-a înghiţit uitarea. Intrat într-un con de umbră mult înainte de 1989, după ce a ţinut prim planul vieţii literare, neagreat, se pare, de Ceauşescu însuşi, despre el s-a vorbit în ultimele decenii extrem de puţin, cu două excepţii: în 1985, la apariţia antologiei Rugul poeziei, şi în 1999 cînd Editura Eminescu i-a publicat postumele „disidente” într-un volum intitulat memorabil: Cîntece şi descîntece de pierzanie. Era, acesta din urmă, momentul cînd trecuseră 60 de ani de la debutul lui Beniuc, în 1938, cu binecunoscutele Cîntece de pierzanie. În a sa Istorie critică a literaturii române, Nicolae Manolescu scrie că Mihai Beniuc este „singurul poet realist socialist autentic”, amendîndu-l pentru nefericitul roman Pe muchie de cuţit şi reţinînd doar una sau două poezii de dragoste, între care antologica Ana Kelemen. În rest, apreciază criticul cu severitate, lirică agitatorică. Volumul Cîntece şi descîntece de pierzanie este, aşa cum îl caracteriza Ioan Adam, la apariţie: „jurnalul unei deziluzii pe care Beniuc a slujit-o o viaţă întreagă”.

Inegal şi industrios, Mihai Beniuc era, aşa cum mi-am putut da seama şi cu ocazia unui interviu pe care i l-am luat în 1975, pentru revista „Convorbiri literare”, conştient de excesele sale, chiar dacă le găsea o motivaţie. Foarte tînăr la acea dată, am înclinat, în cele din urmă, să-i accept unele argumente, ba chiar mi-am evocat un gînd al lui Borges: „Numai poeţii de mîna a doua scriu doar versuri bune. Un poet trebuie să aibă şi versuri proaste. Măcar din politeţe”. Sigur, dacă i-am da crezare lui Borges, ar trebui să observăm că Beniuc a dovedit o „politeţe” exorbitantă şi o compromiţătoare lipsă de măsură: „Voi intra masiv şi greu în vreme/ Cu un car cît dealul de poeme”. S-a ţinut de cuvînt, minîndu-şi însă, aşa-zicînd, posteritatea. E drept, cum bine se ştie, la aceasta a contribuit din plin şi omul cu păcatele sale. Atît de invocate şi condamnate şi de cei vrednici şi de mulţi nevrednici de a-l judeca, încît ele nici nu prea mai interesează odată cu trecerea timpului. Chiar dacă procurori se vor găsi mereu.

În interviul de care aminteam, la întrebarea: ce ar face, dacă s-ar afla acum în pragul debutului, Mihai Beniuc îmi răspundea: „E greu de spus. În orice caz, ştiu că-i mai uşor să debutezi azi, decît pe vremea mea… Eu am avut curajul să debutez cu nişte poeme despre care ştiam cum o să fie primite. De exemplu: Ursul românesc. Ştiam că se va înţelege despre ce este vorba aici, tot aşa cum avea să se înţeleagă mai tîrziu cu Chivără roşie. Este vorba de o atitudine şi de norocul să ai libertatea să iei atitudine. Nu e suficient să ticluieşti un text, ci să ai o atitudine fermă. Or, din acest punct de vedere, nu ştiu dacă m-aş descurca mai uşor astăzi” (de notat că atunci, în 1938, avusese probleme cu cenzura – nota mea). Aş mai consemna acum şi răspunsul la o întrebare privind dubla ipostază a interlocutorului meu: de poet şi de om de ştiinţă (profesor de psihologia animalelor): „Psihologia animalelor şi poezia nu prea au înrudire. Doar că şi poezia şi ştiinţa pleacă de la realitate. Mi s-a întîmplat odată, în Marea Nordului, să scoatem, împreună cu pescarii, o epavă plină cu actinii, un strat de flori excepţional de frumoase. Nu m-am gîndit la nici un fel de poezie atunci. Am dus-o la acvariu, la Hamburg, pentru ca să o vadă lumea. Mai tîrziu mi s-a întîmplat mie un naufragiu. Şi naufragiul acela de ordin sentimental mi-a scos la iveală această epavă, pe care eu o clasasem în alt catalog – al ştiinţei. Şi atunci am scris o poezie. Ca şi florile de pe acea epavă, poezia a crescut şi ea ca o frămîntare sufletească. Mi-aduc aminte că am citit în Valery că el, la un moment dat, a găsit un loc, la mare, unde pescarii aruncaseră măruntaiele peştilor mari pe care-i vînaseră. El spune că, dacă nu le-ar fi văzut prin transparenţa apei marine, i-ar fi produs repulsie. Aşa, ele au căpătat o frumuseţe cu totul neobişnuită. Semnificaţia lucrurilor pentru artist se schimbă fără ca acestea, lucrurile, să se înstrăineze”.

Beniuc a mai reţinut un moment atenţia în epoca postdecembristă cu o carte de memorii: Sub patru dictaturi, carte care este, dincolo de nişte mici răutăţi şi insinuări, mult prea blîndă în comparaţie cu ceea ce promitea, prin anii ’70, că va lăsa în urma sa. Mie însumi mi-a arătat triumfător un fel de ladă, cînd l-am vizitat pentru interviul din care am citat, asigurîndu-mă că ea conţine mărturii zguduitoare privind epoca pe care a trăit-o şi oamenii pe care i-a cunoscut. Or, puţine „dezvăluiri” din cartea apărută, graţie lui Ion Cristoiu, m-au zguduit, iar unele „discreţii” ale memorialistului mi s-au părut de neînţeles. El povesteşte pentru viitorime rămînînd însă „răstignit” în prezentul scrierii şi mai ales prea „lipit” de trecut. Nu se poate nega însă cu totul valoarea mărturiilor sale. M-am mirat că Alex Ştefănescu, care a publicat – şi bine a făcut, cum am scris la momentul potrivit – ficţiunile memorialistice ale eternului membru în C.C. al P.C.R., Titus Popovici, dar a fost atît de exigent cu amintirile lui Beniuc. E drept că ale lui Titus Popovici au remarcabile virtuţi epice, sînt mai subtile, mai spectaculoase, dar vădind o întristătoare lipsă de minimă gravitate, definitorie de altfel pentru un om (şi un scriitor) care a luat totul în uşor, inclusiv propriul talent, ceea ce mi se pare atipic pentru un ardelean. La Beniuc însă lucrurile stau invers, adică tipic ardeleneşte. El ia şi se ia în serios, este grav pînă la limita ridicolului.

Istoricul literar, poate nu atît cel de azi, atins iremediabil de morbul revizionist care i-a înfierbîntat creierul, cît cel de mîine, are destule de reţinut şi de „valorificat” din volumul Sub patru dictaturi. Între altele, cartea ne introduce în atmosfera epocii literare, şi nu doar literare, o epocă evocată de „un om care s-a ocupat de politica literară a ţării ani şi ani de zile după Eliberare” cum, nu fără o anumită candoare, se prezintă memorialistul. Frapante sînt mai ales similitudinile cu atmosfera epocii de după o altă… eliberare: cea din 1989. Căci aceasta este, se pare, soarta românilor: s-o ducă, aşa, de la începutul pînă la sfîrşitul istoriei lor din eliberare în eliberare, fără să ajungă să fie vreodată cu adevărat liberi!

Şi atunci, după 1944, ca şi acum, Eminescu, de pildă, era şi este pus la zid. Şi atunci nişte ipochimeni, aidoma celor de azi, îi măsurau şi îi interpretau ideologic genialele poeme (articolele politice, culme a ziaristicii româneşti, neatinsă de nimeni pînă în prezent, nici nu puteau fi amintite), dar îi micşorau pînă şi fotografia. La centenarul naşterii, în 1950, Eminescu era eliminat din ediţiile ce se voiau – nu-i aşa?! – omagiale. Numele lui Eminescu era nedemn de Piaţa Romană, iar o statuie a sa în acel loc o erezie de neiertat. Şi atunci, scriitorii erau scoşi, din cauza trecutului lor „pătat”, nu doar din comitete şi organizaţii mai mult sau mai puţin profesionale, ci şi din manuale sau chiar din… literatură. Nu-l întreba oare pe Beniuc un fruntaş politic al epocii, Miron Constantinescu, dacă are nevoie literatura română de Zaharia Stancu? Terenul trebuia curăţat, inclusiv de clasici, morţi sau încă în viaţă. Nu sînt adeptul lamentărilor, dar recunosc că e greu să eviţi nişte întrebări: cum naiba mai fiinţează această cultură naţională sfîşiată de atîtea „eliberări”? Ce se va întîmpla după o nouă eliberare? Căci – mai devreme sau mai tîrziu – va veni cu siguranţă şi aceea. Pe unde vor scoate cămaşa procurorii de azi în faţa noilor justiţiari? Fiindcă vor apărea şi atunci, ca şi acum, precum ciupercile după ploaie. Să sperăm că măcar „păzitorii solului veşnic”, cu expresia lui Călinescu, adică clasicii, vor rezista tuturor vicisitudinilor unei istorii cu vocaţia „eliberărilor”… În epoca repovestită de Beniuc, Arghezi a trebuit să fie „reabilitat” şi apoi – atenţie! – „adus în sfera creaţiei literare”. După demolatoarele noastre aşa-numite revoluţii, ţinta principală fiind întotdeauna valorile şi în primul rînd Eminescu, se încearcă a se pune stăpînire şi pe „sfera creaţiei”. O iluzie deşartă, fără îndoială. Îl poţi izgoni pe Eminescu din Piaţa Romană, dar să-l scoţi ori să-l bagi pe un poet genial ca el sau ca Arghezi „în sfera creaţiei” depăşeşte chiar şi puterea şi idealurile luminoase ale unei revoluţii de eliberare…

Simptomatică este o precizare pe care Mihai Beniuc o face, în mai multe rînduri, atunci cînd se referă la revizuiri şi interdicţii brutale pe criterii ideologice şi politice, dar nu numai. Anume că, nu o dată, nu sovieticii (pe seama cărora au fost şi sînt puse toate relele) erau cei care dictau „execuţiile”. Adesea ei nici nu ştiau ceva despre trecutul cutărui sau cutărui scriitor, artist etc. Or fi fost şi directive de la Moscova, după cum erau şi intervenţiile consilierilor trimişi aici, dar zelul cu care ele erau „traduse în viaţă” de cozile de topor, de plîngăcioşii la porţi şi morminte străine, de lichelele „internaţionaliste” locale, întrecea cu mult litera şi spiritul cerinţelor venite de la Răsărit. Pentru cîţiva arginţi şi nişte privilegii s-au găsit destui care să-şi vîndă părinţii spirituali şi sufletul naţional. Avea dreptate Gabriel Liiceanu care, odată, într-o emisiune de televiziune observa că noi dăm întotdeauna vina pe alţii şi nu o vedem pe a noastră. Măcar Beniuc care „nu este doar un autentic poet realist-socialist, dar şi singurul poet realist-socialist autentic”, cum magistral îl caracterizează Nicolae Manolescu în Istoria critică a literaturii române, a fost consecvent. A iubit imperiul de la răsărit pînă într-atît încît îl critica, în anumite cercuri, şi chiar îl ura pe Ceauşescu fiindcă era antisovietic. Şi a împărtăşit, mărturiseşte el: „o singură concepţie, aceea de comunist”: „Că am fost şi beat din cînd în cînd/ Ori de vin ori de femei, – se poate./ Sînt aicea-n carte scrise toate./ Una ştiu: Nu m-am supus la vînt!…/ Toată vremea am rămas eu însumi,/ Pe la porţi domneşti n-am fost milog,/ N-am ştiut şi nu pot să mă rog,/ Nici n-aş vrea s-auză alţii plînsu-mi”.

Consecvenţa e o trăsătură de caracter extrem de rară pe aici, pe la noi, şi de aceea trebuie apreciată cu atît mai mult.

Revista indexata EBSCO