Dec 21, 2017

Posted by in Istorie literara

Mircea TOMUȘ – Profunzime și întindere a viziunii în romanul Răscoala de Liviu Rebreanu

 

A înscrie conturul semnificaţiei şi dimensiunea valorii pe care ar urma să le punem pe seama romanului Răscoala, al lui Liviu Rebreanu, cu exclusivitate şi chiar numai cu precădere în perimetrul relativ strâmt al evenimentului de la 1907 ar însemna să renunţăm, de la bun început, atât la întregul uneia cât şi la cota reală a celeilalte. Pornit de la întâmplările tumultului din acel an nefast, preocupat, în principal, şi cel puţin în aparenţă, să le ilustreze narativ, romanul lui Liviu Rebreanu depăşeşte, atât explicit dar mai ales implicit, graniţele real concrete ale faptelor; deşi, prin faţa cea mai vizibilă a imaginilor narative, parcă ar vrea să ne convingă, la fiecare pas, că nu altceva face decât să dea aparenţă de curs şi structură romanescă tocmai şi numai acestor fapte. (1)

Ceea ce este caracteristic, dar deloc paradoxal, cu tot aspectul de paradox, pentru procesul de interpretare şi semnificare, este faptul că acest proces general de transcendere porneşte de la şi se se realizează prin tocmai aprofundarea, cufundarea în dimensiunea de profunzime a înţelesului acestuia. Căutând să înţeleagă cât mai corect şi cât mai adânc totodată, răscoala, romancierul nu numai că i-a măsurat dimensiunile, dar încă i-a depăşit limitele.

Laboratorul romanului, cuprins, în principal, în aparatul critic al volumului al 8-lea de Opere, dar şi în preţiosul studiu al lui Stancu Ilin, Liviu Rebreanu în atelierul de creaţie (2), conţine probele concrete ale substanţei şi întinderii acelui proces de cufundare în realitatea complexă şi bogată a evenimentului pe care ne-am obişnuit a-l numi documentare şi care pare evident că nu are numai rostul limitat de a reconstitui un eveniment strict faptic ci şi pe acela de a reconstitui un univers, ceea ce am înţeles a numi, în încercările noastre de a interpreta destinul romanului românesc, dimensiunea lui demiurgică. Pentru că, pentru a estima corect adevăratul rol al acestei documentări, nu aspectele strict cantitative, identificabile şi măsurabile, nici cele de amănunt sunt importante şi grăitoare, ci chiar şi numai o evaluare generală a procesului: este evident că ceea ce a explorat şi recoltat Liviu Rebreanu pentru romanul său, pe de o parte, întrece în substanţă şi valoare tot ce au cules, ulterior, fiecare din comentatorii acestuia şi, poate, chiar toţi împreună, iar, pe de alta, reprezintă trunchiul solid al al celei mai tari esenţe a problemei, privită, interpretată şi reconstituită nu doar în linia ei strict faptică, ci în ansamblul ei existenţial-istoric. Ca un aspect oarecum colateral, dar nicidecum în afara ordinei prioritare de importanţă, să mai amintim detaliul de natura cronologiei operei, care situează geneza Răscoalei imediat după cea a Crăişorului Horia; aceasta vrea să însemne că gestaţia celui mai important roman al său nu s-a putut consuma firesc spre faza ei finală decât abia după ce documentarea şi meditaţia, atât cea de natură pur reflexivă, cât şi aceea specifică şi intrinsecă actului concret al scrisului, pentru romanul răscoalei ţăranilor ardeleni se vor fi împlinit. Probele, directe şi indirecte, ale acestei succesiuni de tempo-uri interioare se găsesc atât în laboratorul şi jurnalul romancierului, împănate, fiecare, cu accente periodice şi repetate de nemulţumire faţă de stadiul preparaţiei pentru Răscoala, cât şi în ţesătura intimă de motivaţii a acestui roman, puternic influenţată de dosarul ardelean al problematicii ţărăneşti. (3)

Privite din direcţia procesului genetic al operei, componentele sale intime se arată, o dată, foarte evidente în simplitatea identităţii lor separate; complicat şi laborios, uneori de-a dreptul imposibil, apare numai pragul obligatoriu al topirii lor într-o viitoare entitate unitară şi cu aparenţă de firească indestructibilitate. Ceea ce limbajul comun obişnuieşte să numească „chinurile creaţiei”, iar laboratorul oricărui mare scriitor şi al lui Rebreanu cu deosebire cuprinde foarte explicit ilustrează şi probează tocmai dificultatea acestui prag. Văzute din direcţia procesului de interpretare a aceleiaşi opere, care este un fel de geneză întoarsă, perspectiva se inversează: identitatea textului este elementul simplu şi firesc, iar descompunerea lui în componente de semnificaţie sau tehnică narativă, pragul care solicită un efort din care nu este sigur niciodată că firescul întreg şi întregul firesc al operei ca atare vor scăpa nealterate. Dificultatea stă în faptul că ceea ce s-a topit împreună şi s-a cristalizat în corpul comun şi unic al expresiei, aşa cum ne-o comunică opera, pentru a fi desluşit în toate înţelesurile şi componentele sale, trebuie spart din nou în mai multe fragmente: oricât de mult s-ar strădui să realizeze şi să probeze contrariul, lectura critică nu mai poate să fie numai acea receptare sincronă şi integrală care constituie esenţa şi specificul lecturii intuitive. Şi oricât de mult s-ar strădui aceasta, adică lectura critică, să-şi ţină un ochi treaz înspre imaginea de ansamblu a operei şi o funcţie receptoare spre şuvoiul genuin al impresiei spontane şi integrale, desincronizări şi deplasări de raporturi naturale intervin la tot pasul, ca hârtoapele pe un drum desfundat.

Urmează, de aici, că lectura critică, despre care nu putem spune că poate fi altceva decât scriere de text critic, este obligată să comită repetate abuzuri la integralitatea, firescul şi succesiunea temporală proprie ale textului interpretat, restituirea lor rămânând fie pentru etape ulterioare ale interpretării, fie la bunăvoinţa dispoziţiei integratoare a cititorului, fie pentru niciodată. Ceea ce înseamnă că suntem conştient că nu altceva decât un abuz este încercarea noastră de a desprinde şi separa, din textul Răscoalei, acea trăsătură care ni se pare a fi definitorie pentru felul în care romancierul interpretează evenimentul strict istoric pe care şi l-a ales pentru romanul său. Ne gândim la opţiunea lui Rebreanu pentru una din ipotezele care au fost formulate, în literatura de specialitate, privitoare la originea şi istoria proprietăţii şi clasei boiereşti, adică la sursa îndepărtat originară, istorică şi socială, a celei mai importante probleme a destinului românesc: problema ţărănească. Este adevărat că, în ciuda faptului că laboratorul Răscoalei ne probează concret bogăţia şi calitatea fondului documentar al romanului, textul ca atare greu ar lăsa să se întrevadă adeziunea la una sau la alta din ipotezele formulate; mai mult chiar, există şi funcţionează, ca o adevărată perdea protectoare, acea pragmatică şi atât de plină de consecinţe strict narative imparţialitate a prozatorului care pare a anula principial şi din start orice fel de opţiune. Şi, cu toate acestea… Cu toate acestea, nici arhitectonica de ansamblu a romanului, nici desfăşurarea lui în fiecare din numeroasele lui detalii narative nu ar fi fost aşa după cum sunt, dacă această opţiune nu ar fi existat şi nu ar fi funcţionat. Este vorba de acea linie de explicaţie a originii proprietăţii boiereşti ca şi a boierimii înseşi, ca element al organismului naţional, în absolut contrast cu ipoteza lui C. Giurescu, privitoare la prioritatea istorică a proprietăţii boiereşti asupra oricărui alt fel de proprietate a pământului, şi care desprinde proprietatea boierească din originara comunitate şi egalitate obştească cu proprietatea ţăranilor, în cadrul ansamblului unitar şi coerent al formaţiunii comunitare pe care o reprezenta satul devălmaş la originile şi în etapele lui primordiale, nealterate, ale istoriei sale. Este acea frăţie comunitară, devălmaşă sau obştească, în termenii ei proprii, care prescria „lotului” şi statutului deţinute de boier, în ansamblul comunitar şi atât de bine delimitat şi precizat funcţional al satului devălmaş, un regim de, la început, perfectă egalitate juridică, chiar dacă diferenţiată social şi economic, cu toţi ceilalţi componenţi ai obştei, care mai răzbate, ca îndepărtate ecouri, atât în unele atitudini şi formulări ale boierului Miron Iuga, cât şi în unele nostalgii, pretenţii sau aspiraţii, la fel de nelămurite, fiecare, ale ţăranilor. (4) Comunitatea aceasta de vieţuire şi destin este bântuită, în secvenţele romanului scris de Liviu Rebreanu, de fantasma, când mai limpede şi mai consistentă, când mai aburoasă sau mai pierdută, a unui duh de egalitate, justiţie şi frăţietate, pierdute, toate, şi a căror recuperare rămâne, poate, linia de program cea mai puternică, mai rezistentă, chiar dacă nu atât de vizibilă, a ceea ce s-ar putea numi mişcarea ţărănească. Pe de altă parte, însă, şi, de această dată, mult mai vizibil, dacă reuşeşte exerciţiul descoperirii feţei ascunse a lucrurilor, a esenţei de sub aparenţe, această premiză, a frăţietăţii originare, pierdute şi trădate, înşelate, este singura care ar putea să justifice absolutul extrem al înfruntării din Răscoala. Preluată, în termenii expliciţi ai formulării ei, din moştenirea exprimării programatice a moţilor lui Horea, lozinca distrugerii totale a elementelor boiereşti reprezintă, în romanul răscoalei de la 1907, expresia înfruntării biblice, a fratelui care doreşte pieirea fratelui, sub cerul tragic al confruntărilor existenţiale elementare şi extreme, când se reactualizează cea dintâi ciocnire pe viaţă şi pe moarte dintre om şi dublul său, acelaşi, pentru că din aceeaşi părinţi, şi totuşi altul, pentru că altă persoană, adică frate. Aici stă deosebirea, mai întâi de anvergură, apoi de valoare intrinsecă, dintre Crăişorul Horia şi Răscoala, de departe în favoarea acesteia din urmă, deşi premizele aparenţelor strict sociale şi istorice ale celor două opere sunt cel puţin egale, dacă nu chiar în favoarea prozei despre mişcarea lui Horea: spre deosebire de premiza principală a ridicării moţilor în care, cu toată ascuţimea manifest violentă a reacţiilor şi atitudinilor, era pusă în joc o dimensiune omenească limitată la istoric, naţional şi social, avându-se de răscumpărat şi recuperat un pact trădat, de frăţietate între naţiuni, în Răscoala este implicată dimensiunea integral sau chiar nelimitat umană a umanului: frate de acelaşi sânge şi acelaşi destin cu frate se înfruntă, avându-se de recuperat nu un pact iniţial, ci un statut existenţial fundamental, cel al frăţietăţii organice. Se construieşte, ori dimpotrivă: se sapă, astfel, un palier, un nivel de pe înălţimea sau de la adâncimea căruia nu mai este posibilă numai o simplă ilustrare romanescă sau, mai degrabă, romanţată, a unor împrejurări şi mecanisme limitat istorice, conjuncturale, ci se deschide perspectiva nelimitată a unei fundamentări, motivaţii şi desfăşurări nelimitat umane a unor fapte cu doar aparenţă locală şi temporală, dar cu substanţă esenţială absolută, în contextul unui întreg univers existenţial.

Mijloacele sau, mai bine zis, semnele narative ale unei astfel de perspective deschise spre valorile maxime ale unei întregi lumi, reconstituite demiurgic, sunt suficiente în romanul lui Liviu Rebreanu; rămâne doar să le citim corect. În prim-plan se situează, fără îndoială, patrulaterul personajelor principale, cu trasee relaţionale între ele, cu funcţiile pe care le îndeplinesc şi cu destinul care este înscris în ideea fiecărui proiect de personaj în parte. În fond, întocmai cum o ţară se întinde atât cât este puterea de acoperire prin viaţă umană a locuitorilor ei, tot astfel un roman se întinde atât cât cuprinde puterea de acoperire a semnificaţiei şi funcţiei personajelor lui principale. În cazul Răscoalei, cum spuneam, un grup de patru, deci două perechi, care se pot asocia, după caz şi funcţie particulară, în toate formulele combinatorii posibile: Miron Iuga şi Petre Petre, mai întâi şi evident, apoi Grigore Iuga şi soţia sa, Nadina; după care, desigur şi poate mai adânc motivat, perechile Miron şi Grigore, tatăl şi fiul, şi Nadina şi Petre Petre; şi apoi, în fine, există şi spaţiul limpede al unor afinităţi între Miron şi Nadina, pe de o parte, şi Grigore şi Petre Petre, pe de alta.(5)Ceea ce este obligatoriu de marcat, încă de la început, în valoarea şi funcţia acestui joc de componente romaneşti, este că fiecare şi toate cele patru împreună reprezintă o evidentă sumă şi un clar superlativ valoric: boierul Miron şi fiul său Grigore sunt întocmai cum îi caracterizează un personaj episodic dar cu însemnate rosturi în mecanismul narativ al romanului: „Şapte mii de pogoane, prima calitate, în Argeş, jos, aproape de Teleorman!… […] Şi nişte gospodari cum nu sunt alţii în toată Muntenia. Bătrânul nu ţi-ar arenda un petec de pământ, mai bine să-i tai mâinile. Aşa ceva mai rar, ce să-ţi spun…”. Portretul bătrânului, încă de la prima lui creionare, are semeţia unui portret de conducător: „Era mai înalt şi mai chipeş decât Grigore, cu înfăţişarea voluntară a omului obişnuit să poruncească şi să fie ascultat. Mustaţa groasă românească, puţin căruntă, îi împodobea faţa, iar glasul metalic, energic şi totuşi cald te cucerea. Mâinile osoase, puternice, păreau în stare să ţină coarnele plugului, cu toate că erau fine şi mai ales degetele foarte delicate”. Prin comparaţie, fiul său Grigore era doar mai puţin impunător; altfel, acelaşi cumul de însuşiri superlative, nuanţate şi, poate, potenţate de un plus de omenie apropiată şi caldă. Cât o priveşte pe Nadina, aproape de prisos, dacă nu chiar periculos, să convocăm citate care să-i ilustreze portretul: desprinse din contextul cu dinamica lui proprie, sintagmele pot rămâne reci şi inexpresive, făcând cu uşurinţă figura unor locuri comune. În realitate, adică în fapt, cum este şi cazul celorlalte personaje din acest grup de prim-plan, Nadina este construită nu atât ilustrativ, cât exponenţial, adică ceea ce este ilustrativ în apariţiile şi mişcările ei traduce nu o realitate de prezenţă şi mişcare numai particular umană, ci una de aparenţă şi funcţie exponenţială. Acestui scop îi servesc toate superlativele înfăţişării sale ca şi acela al frumuseţii ei; scoasă din funcţia exponenţială care arată şi pune în propria dinamică exemplarul cel mai reuşit şi cel mai reprezentativ, în acelaşi timp, al clasei şi categoriei sale, toate atributele soţiei lui Grigore Iuga rămân simple banalităţi; pe când, restituite rolului lor particular, ele arată firesc înfăţişarea şi mişcările, de asemeni, fireşti, ale acestui superlativ extract de variantă de umanitate. Cu care, pe o dimensiune care susţine mare parte din ponderea construcţiei romaneşti, contrastează şi se completează figura celui din urmă component al acestui careu de personaje: Petre Petre.

Să nu uităm că, modelând acest personaj, romancierul se afla după cel puţin două experienţe apropiate, dacă nu chiar similare: momentele când îi modelase pe Ion şi pe Horea. Date fiind condiţiile particulare ale noului proiect romanesc, nu am fi departe de adevăr dacă am observa că, de această dată, Rebreanu se află din nou în faţa misiunii de a-l întruchipa pe Ion; de altfel, laboratorul Răscoalei cuprinde un stadiu foarte incipient, este drept, în care numele „Ion” circulă prin filele proiectului. Pentru ca, până la urmă, să dispară aproape cu totul. Într-adevăr, ne putem întreba: există vreun „Ion” în Răscoala? Statistica ne arată că sunt câţiva, cum este Ion Pravilă, primarul din Amara, asupra numelui căruia se poate glosa, sau Ion Dragoş, învăţătorul, al cărui nume invită de asemeni la unele presupuneri, dar ceea ce este fără nici un dubiu este că relieful şi funcţia acestor Ion-i, cu toată importanţa şi particularitatea lor, sunt departe de a atinge plafonul maxim al reprezentativităţii; poate tocmai de aceea sunt mai mulţi, şi nu unul singur, dar sigur este că iarăşi de aceea fiecare din aceşti Ion-i este însoţit obligatoriu de apelativul complementar al numelui său: Ion Pravilă şi Ion Dragoş, dar nu Ion, pur şi simplu. (5) Câtă vreme reperul uman adus şi construit să fie în fruntea masei, într-o anumită perspectivă şi accepţiune, indistincte, de ţărani, se numeşte Petre şi încă o dată Petre. Ar fi exagerat să facem legătura cu celălalt Petre din romanul Ion, care, de fapt, nu a ajuns să trăiască şi să treacă dincolo de pragul lui Petrică, fiul lui Ion, în care personajul principal şi funcţia exponenţială supremă a construcţiei narative îşi pusese atâtea speranţe, care condiţiona, de fapt, vital, însăşi împlinirea acestei funcţii? Ca existenţă concret umană, acestui prim Petre nu i-a fost dat să continue, lăsând locul variantei simbolice a realizării proiectului pentru care s-a jertfit Ion, noua biserică din Pripas, de care, de altfel, era legat prin numele care trimite la funcţia pietrei de temelie de la baza lăcaşului. Oricum, Petre Petre, al cărui nume reduplicat poate fi citit şi ca „piatră a pietrii” şi care, până la urmă, are şi el un destin de jertfă, încă de la nivelul laboratorului, în mod programatic, ca şi boierul Miron: cel mai de frunte ţăran faţă cu cel mai de frunte boier, prin strategia apariţiei şi angrenării sale în mecanismul narativ tocmai o astfel de funcţie exponenţială ţinteşte: Titu Herdelea, mai vechea noastră cunoştinţă, trecut, odată cu trecerea Carpaţilor, din universul primului roman al lui Liviu Rebreanu, în cel al Răscoalei, şi despre care toată lumea de cititori şi critici acceptă că reprezintă „obiectivul” care înregistrează evenimentele şi componentele lui principale, îl vede pentru prima dată la Bucureşti, în casa cismarului Mendelsohn: „Titu dădu mâna cu Mişu şi cu Tănăsescu. Aşezându-se mai văzu un militar, pe care însă nu-l cunoştea, în colţul cel mai întunecat al cămăruţei.” Deocamdată, deci, flăcăul este o prezenţă indistinctă, a cărei lipsă de individualizare este accentuată prin uniformă şi, apoi, încă o dată, prin întunericul din colţul cămăruţei unde părea că se ascunsese. Pentru prima dată el intră în scenă, dacă se poate spune aşa, la provocarea camaradului său de arme:

„– Ce zici, frate Petre?

Întrebarea o pusese militarului care, în colţul cel mai întunecos, pe marginea patului de scânduri, şedea cu şapca pe genunchi, mut, neclintit, de parcă ar fi fost de piatră. Surprins de întrebare făcu un început de mişcare să se scoale în picioare, îşi luă seama şi se înţepeni mai tare pe loc. Răspunse gros, straniu, ca din altă lume:

– De…

Titu Herdelea întoarse capul spre el, uimit. În întuneric desluşi o faţă osoasă, negricioasă, din care scăpărau doi ochi aprinşi. Mâinile mari, noduroase sprijineau capela pe genunchi, împreunate, într-o crispare stângace, înfricoşate parcă să n-o turtească.” Iar în finalul scenei, la despărţire: „Plecând, Titu dădu mâna cu toţi. Mâna lui Petre era grea şi aspră şi reavănă ca pământul.”

Indistincţia, cufundarea în întuneric, în anonimatul uniformei, apartenenţa la o altă lume, masivitatea pietroasă în care sunt vii doar ochii aprinşi, iar, în final, asimilarea cu materia originară, cu pământul sunt datele primare din care este alcătuită prima apariţie a personajului. Reintegrat, în grabă, încă din capitolul următor, în universul său propriu, care este cel al lumii rurale care va constitui scena romanului, Petre Petre capătă un plus de prezenţă individuală şi umană, devine o fiinţă vie şi sensibilă şi pare a urma prevederile ascunse ale unui scenariu care îi poate rezerva acelaşi rol cu al lui Ion în comunitatea umană din Prislop. Dar, pe de o parte, planul manifestărilor colective ale satului, în care s-ar fi putut desemna o misiune cu încărcătură vădit mitologică şi sacră pentru flăcăul care este recunoscut drept frunte a generaţiei sale, este mult mai puţin consistent în Răscoala; pe de alta, scenariul romanului îl atrage (îndrumă) pe Petre spre altă zonă. Întocmai ca şi Marioara, fata faţă de care simţea o naturală înclinaţie şi care intrase în mecanismul vieţii de la conac, Petre intră şi el, chiar dacă temporar şi auxiliar, în acest circuit de subordonări care caracterizează universul rural din Răscoala. Aici, în noua sa situaţie şi în noua sa funcţie, personajul îşi activează vădit datele esenţiale ale unei vitalităţi pe cât de fruste pe atât de puternice.

Dar dacă aceste patru personaje reprezintă, fiecare, câte o dimensiune exponenţială, dacă sunt în fruntea câte unui domeniu, este logic ca autoritatea lor să traseze limitele acestui domeniu şi să-i exprime valoarea şi substanţa. Grupate, prin afinităţi şi contraste, în perechi de câte două, aşezarea lor fundamentală este, totuşi, aceea care îi desparte pe boieri de ţărani: deci trei faţă de unu. Treimea Miron-Grigore-Nadina este concepută să exprime şi să definească o lume, în trecutul, prezentul şi, poate, viitorul ei, dar şi gratuitatea frumuseţii ei false şi pieritoare. Pe când, Petre Petre exprimă şi, totodată, poartă pe umerii săi puternici o altă lume. Vectorii relaţiilor dintre cele patru personaje de bază ale Răscoalei ne arată nu numai cât sunt de deosebite aceste două lumi, una de alta, dar şi cât de legate sunt ele de temeiurile unui destin comun, în care una a fost condiţionată prin cealaltă.

Prăpastia dintre lumea bogaţilor şi cea a săracilor, dintre cea a boierilor şi cea a ţăranilor, a fost, cum bine se ştie, la noi, una din temele predilecte, cel mai des frecventate de marea majoritate a literaturizărilor de la sfârşit de secol al XIX-lea şi început de secol XX. Încât, din momentul în care Liviu Rebreanu şi-a propus o astfel de dimensiune pentru romanul său care avea să fie Răscoala, este de înţeles ce sarcină ingrată şi-a luat, grevată de toate clişeele în care, la acea cumpănă între secole, au eşuat atâtea dintre intenţiile literaturii române din acel timp. Şi bună parte din etapele laboratorului Răscoalei nici nu conţin altceva, decât retranscrierea, mai vie sau mai apăsată, a acestor clişee. Momentul de ruptură credem că s-a consumat în perioada gestaţiei şi a redactării Crăişorului: de atunci începând, tablourile au început să prindă viaţa lor proprie, să definească şi să îndeplinească o altă funcţionalitate, reală, într-un altfel de proiect narativ decât unul de felul celor care expun eternul conflict şi contrast dintre boieri şi ţărani. Se poate bănui, astfel, că meditaţia la adâncimea prăpastiei care separase cele două lumi care constituiseră formula ecuaţiei evenimentului de la 1784 ca şi asupra împrejurărilor şi raţiunilor lui intime să-i fi dezvăluit romancierului Răscoalei şi al Crăişorului Horia realitatea fundamentală şi indestructibilă a asocierii dintre contrast şi unitate în cazul întâmplărilor de la 1907. Pe vremea lui Horea şi a împăratului Iosif al II-lea, două lumi care se aflau de câteva secole bune, rele pentru una din ele, într-o vecinătate străină, comunicând între ele prin canale strâmte şi neesenţiale, strict desenate de o anumită funcţionalitate şi subordonare mai mult administrativă, fără să se cunoască şi, mai ales, re-cunoască esenţial şi efectiv una pe cealaltă, ajunseseră în situaţia de a se nega categoric şi total una pe cealaltă, prin violenţă şi cu scopul final al neantizării celeilalte. În răscoala ţăranilor din România începutului de secol XX, în schimb, una şi aceeaşi lume, prin tragica fatalitate a destinului său integral, a parvenit să odrăslească situaţia pe cât de fascinantă, pe de o parte, pe atât de monstruoasă, pe de alta, a scindării sale în două jumătăţi atât de contrastante încât au ajuns să se constituie în alte două monade separate şi unite în acelaşi timp printr-o tragică prăpastie.

Aici, în acest moment al analizei noastre, ne poate veni în ajutor, clarificând termenii ecuaţiei, teoria acelor mai multe niveluri de realitate, cuprinsă în complexul modului de gândire transdisciplinar. Pe urmele viziunii din primul său roman, Ion, în care a fost evidentă separaţia dintre ceea ce s-ar putea numi, în limbaj ardelenesc, lumea ţăranilor şi lumea domnilor, în Răscoala, Liviu Rebreanu construieşte, cu o minuţioasă evidenţă, dubletul atât de specific unei anumite perioade istorice a celor două ţări româneşti care s-au unit la 1859: lumea boierilor şi lumea ţăranilor, ca pe adevărate şi adânc întemeiate istoric, social şi psihologic, două şi profund deosebite niveluri de realitate. Întreaga construcţie a romanului, atât pe traseele lui narative, cât şi prin tablourile lui aşa-zis descriptive, este concepută şi executată pe principiul constituirii şi funcţionării celor două niveluri de realitate. (6)

Termenii narativi exacţi ai exprimării acestui complex şi nuanţat raport, pe de o parte, adânc contrastant, pe de alta, totuşi, de unitate, sunt secvenţele succesive şi gradate ale contrastului dintre lumea boierilor, în principal capitala, simţită şi desenată ca un pol al acesteia, şi cea a ţăranilor. Pe tot parcursul romanului, tendinţa scriiturii este de a absorbi plasticul pur şi simplu în dinamic, de a vizualiza mişcarea, de a o grada şi orchestra pe aceasta, până la stadiul încărcării ei de rezonanţe simbolice.(8) Cel mai apropiat termen de referinţă, evocat deseori în comentarii, este arta filmului, atât pentru pregnanţa material plastică a mişcării ca atare, cât şi prin ceea ce s-ar putea numi, pe drept cuvânt, efectele de montaj, prin paralelisme de planuri, prelungirea unuia în celălalt, corespondenţe sau ritmări specifice. Exemplele, cu tot relieful lor dinamico-plastic, riscă să piardă tocmai efectele ce ţin de relaţionarea sin-fonică într-un ansamblu de funcţionalitate. Actualizate, pot, cel puţin, să arate dimensiunea contrastului: astfel, după un final de secvenţă, în care se consumase o tensionată întrunire a ţăranilor în prag de revoltă, încheiată cu câteva sublinieri apăsate, ca de instrumente cu tonuri profunde: „Atunci, Luca Tabără, parcă uluirea i-ar fi schimbat glasul şi înfăţişarea, se ridică de pe scaun, fără voia lui, şi vorbi printre dinţi:

– Apoi nici să fim batjocoriţi aşa, nu ne-om lăsa!

Şi alte glasuri, care mai molcome, care mai dârze, repetară:

– Nu, nu!…”,

se trece, ca peste un prag larg, la un nou început de secvenţă: „Capitala râdea vesel sub podoaba steagurilor tricolore ce fâlfâiau pe clădirile principale. Calea Victoriei era presărată cu nisip fin, cenuşiu. Mulţimea invadase trotuarele. Soarele galben privea indiferent printre nouri. Cortegiul regal înainta agale spre Mitropolie. Copitele escadroanelor de escortă pârâiau prelung pe macadamul străzii. În frunte, într-o trăsură, prefectul poliţiei, în picioare, se agita ţanţoş, strălucitor, ca un capelmaistru răsfăţat, uitându-se înapoi în răstimpuri.” Pentru ca secvenţa să se încheie în aceeaşi notă: „Afară, trăsuri elegante, automobile zgomotoase, zâmbete multe şi strângeri de mâini. Şi muzica militară a companiei de onoare cântând un marş marţial…” Iar sub-secvenţa următoare să înceapă pe o tonalitate profund contrastantă:

„Câinele lătra să se omoare. Ploua vârtos.

            – Ia ieşi, măi bărbate, să nu muşte căţeaua pe cineva, să mai păţim altă poznă!

Ignat Cercel se urni de pe laviţă bombănind. Când deschise uşa spre tindă, porcul, care râcâise întruna să intre, dădu buzna printre picioarele lui în odaie. Ieşi făcând: «Acu lasă-l dracului.» În uşa tinzii strigă:

– Huo, potaie, fire-ai a dracului să fii cu tot neamul tău!

De-acolo văzu în mijlocul ogrăzii, bălăcind prin noroi şi apărându-se cu umbrela deschisă de câinele ce se repezea mereu, pe perceptorul Bârzotescu, urmat, la câţiva paşi, de straja satului.” Tabloul pare o scenă de gen, în tonuri puternice; dar componente ale ei, precum porcul, câinele, noroiul, pe lângă bogata lor substanţialitate concretă, aduc posibile accente şi raporturi ale simbolismului specific al haosului.

Iar mai departe, după scena silniciei fiului de arendaş asupra fetei de ţăran:

„– Nu vreau!…. Nu vreau!… Ţip!… Să ştii că ţip!…

– Nu fii proastă, Gherghino!… Nu, nu, bodogăni Aristide, crâmpoşindu-i gura cu gura lui.”, secvenţa următoare începe într-un registru în care parcă gemetele de neputinţă ale fetei şi de întărâtare ale tânărului s-ar fi convertit în mişcări largi, de lumină şi culoare, tensiunea din prima scenă găsindu-şi eliberarea în a doua; legătura între cele două scene se face prin sugestiile organicului:

„Cortina căzu în ropote de aplauze. Luminile ţâşniră brusc în sala încinsă de căldură şi de miros de oameni mulţi. Câteva minute urmară rechemările actorilor, apoi lumea se linişti şi intrară în funcţie binoclurile. Nadina trona în loja ei ca un idol satisfăcut de adoraţia credincioşilor.” Pentru ca, după alte două secvenţe, montajul unui final pe începutul următor să se facă pe acelaşi cuvânt, care este chemat să închidă, iar apoi să deschidă, de fiecare dată, cu totul altfel de perspective:

„Grigore o simţea lângă dânsul, fericită şi caldă. Zise cu voce avidă şi supusă:

– Tu eşti cea mai frumoasă!

*

– Tu eşti, Petrică?

– Eu, eu! Hai, deschide, mamă, hai!

Intră. În casă era întuneric. Numai focul din vatră răspândea un rotocol de lumină roşcată”.

Astfel concepute şi aşezate, într-o schiţă de orchestrare iniţială, datele principale ale proiectului narativ din Răscoala ne trimit, din punctul nodal al esenţei evenimentului, spre acel perimetru de semnificaţii mai largi sau mai înalte, spre acea aură de supra-înţelesuri care formează adevăratul subiect al romanului cel puţin în aceeaşi măsură cu evenimentul propriu-zis al răscoalei de la 1907. Este adevărat că romancierul nu-şi numeşte, în text, niciodată, ca atare, subiectul propriului roman; după ce l-a numit, explicit, în titlu, el se mulţumeşte, doar, să ni-l construiască, secvenţă după secvenţă, cărămidă peste cărămidă, lăsându-ne pe noi, cititorii, cuprinşi, până la urmă, de ritmul evenimentelor şi părtaşi la desfăşurarea treptată a proiectului narativ, să-l trăim ca pe un eveniment la care suntem oricum martori, dar în care putem fi şi părtaşi. Tragica prăpastie şi comunitatea frăţească, de acelaşi sânge, chiar dacă uitată ori dezisă, se consumă ca un eveniment cu proporţie şi măreţie de destin al unui întreg neam. Şi dacă evaluarea, la adevăratele lui dimensiuni, ale evenimentului şi, totodată, ale subiectului pe care este construit romanul este făcută prin gura unui personaj episodic, al cărui nume şi al cărui rol în naraţiune este tocmai de a sugera jocul înşelător pe care poate să-l însceneze limbajul, capcanele pe care le întind frazele şi discursul, distorsiunile şi schimbările de proporţii pe care le provoacă retorica, asemenea unui joc cu baloane colorate, este, poate, pentru a respecta preceptul biblic referitor la menirea şi înzestrarea gurii păcătosului, de a rosti adevărul:

„– Dragii mei, trăim cea mai cumplită tragedie din istoria neamului românesc! zise Baloleanu cu glas înecat.”

Romanul lui Liviu Rebreanu care se intitulează „Răscoala” se naşte din şi se construieşte pe substanţa bogată şi consistentă a unui fenomen cu implicaţii şi componente din cele mai felurite, de la istoric, politic şi social, prin economic, juridic şi stări de mentalitate, până la psihologicul abisal şi imaginarul vizionar şi care, în cele mai puţine cuvinte posibile, ar putea fi definit ca o răscolitoare tragedie colectivă, de proporţii naţionale; forţa şi capacitatea de reprezentare şi semnificare a acestui fenomen, de puterea unei zguduiri totale a organismului comunitar al unei întregi ţări, străbate, pe orizontală şi verticală, la dreapta şi la stânga, în faţă şi în spate, timpul şi spaţiul, coordonatele fundamentale în care se aşează şi se defineşte organismul respectiv, iar valoarea lui de semnificaţie duce de la faptul concret cel mai mărunt până la perspectiva simbolică cea mai vastă. Este dimensiunea lui de bază, cea problematică, în strict raport de inter-determinare cu cea demiurgică. Proporţia şi ponderea romanului Răscoala, capacitatea lui narativă, deschiderea lui, prin orizonturile vaste ale spaţiului şi timpului, pe care şi le însuşeşte ca dimensiuni interioare fireşti, bat vizibil dincolo de ţărmurile palpabile ale reprezentativităţii, spre cele ale simbolurilor colective şi generale; valoarea adevărată şi adevărata măreţie a romanului de aici vin, din capacitatea pe care o are ca, păstrând simţul realului în toată pregnanţa datelor sensibile ale concreteţii lui unice, să i se dea acestuia, pe nesfârşitul ecran al semnificaţiilor, proporţii noi şi nebănuite, ţintind spre domeniile nelimitatului.

Evident că această mutaţie, această schimbare şi dilatare a proporţiilor se realizează exclusiv cu mijloacele specifice ale textului narativ; în această constă secretul artei de romancier a lui Liviu Rebreanu, forţa ei demiurgică: pe cu totul alte căi şi în cu totul altă direcţie decât cele ale retoricii oratorice, proza sa narativă reuşeşte să convertească evenimentul frust în dimensiune de semnificaţie majoră, păstrând întru totul caracteristicile şi valorile de concreteţe bine definită, palpabilă, dar construind şi elementele necesare, de rezistenţă, ale unei structuri supra-semnificante de mare capacitate şi înaltă valoare.

 

 

 

Note:

1) În studiul lui Simion Mioc, Poetica lui Liviu Rebreanu, cuprins în culegerea de texte alcătuită de Mircea Zaciu pentru centenarul romancierului, după ce se clarifică înţelesul fiecărui termen din dubletul poietică-poetică, cel dintâi, poietică, fiind ansamblul teoretic despre geneza operei, iar al doilea, poetica, cuprinzând analiza ei, înaintează pe un traseu analitico-teoretic pe care îl oferim ca atare cititorului nostru, în liniile lui esenţiale şi în cuvintele autorului său: „Poietica şi poetica lui Liviu Rebreanu se înscriu în sfera realismului şi îşi vor găsi, credem, cele mai adecvate explicaţii şi motivări în acest context teoretic şi practic. Ele au fost puse, de asemenea, pe bună dreptate, în strânse relaţii cu aria ideatică a criticii literare, europene şi române, din primele decenii ale veacului nostru [secolul XX – n.n.], din care romancierul transilvan îşi făcuse extrase. Din punct de vedere filosofic şi estetic, Liviu Rebreanu era încredinţat că opera de artă este un organism omolog marelui cosmos înconjurător. Dacă un Camil Petrescu, în aceeaşi epocă, în perspectivele deschise de filosofia postdilteyană, ajunge la conceptul de organicitate (Gestalttheorie), Liviu Rebreanu rămâne încă tributar metaforei epistemologice de falsă asemănare a operei de artă cu procesele vitalist-biologice. Acest analogon ontologic explică, în mare măsură, vagul şi imprecizia conceptelor din poetica sa. Conceptul de organism funcţionează ca un soi de prag al «transcendenţei» în viziunea şi poetica lui Rebreanu, dincolo de care începe taina, misterul. Din punct de vedere estetic, organicul este la autorul Răscoalei criteriul suprem de apreciere a unei opere. […] Ceea ce scriitorul acesta de chinuitor travaliu şi aşteptări nocturne dorea cu ardoare, ca un suprem stadiu de realizare artistică, era ca din paginile îndelung migălite să transpară «pulsaţia vieţii». Sintagma ar putea fi interpretată cel puţin dual: 1) în sfera a ceea ce francezii numesc faux-semblant (simulare, falsă asemănare), între procesele vieţii biologice şi cele ale actului creator; Rebreanu nu are reticenţe faţă de acest loc comun al gândirii epocii, făcând din ele una din metaforele sale obsedante, şi 2) ca o cosmologie pentru ritmicitatea narativă, un echivalent al intuiţiei romancierului realist referitor la momentele de surprindere a unităţilor, adică a momentelor (events), care sunt <emergenţe a ceva în realitate. Cum vom caracteriza «acel ceva» ce izbucneşte astfel? Numele de <moment> dat unei asemenea unităţi atrage atenţia asupra naturii sale tranzitorii, inerente, combinată cu unitatea reală.[…] Orice idee care îşi găseşte semnificaţia în fiecare moment trebuie să reprezinte ceva ce contribuie la realizarea a ceea ce conţine. […] Achiziţia estetică face corp cu textura realizării.»” (Textul dintre ghilimelele interioare a fost citat de comentatorul român din Wolfgang Izer, La fiction en effet, în Poetique, 39, septembrie, 1979, p. 281, care, la rândul lui, l-a luat din A.N.Whitehead, La science et le monde, Paris, p. 127 sq.) Dar să continuăm argumentaţia lui Simion Mioc: „Despre opera literară ca organism se vorbeşte astăzi din perspectiva pragmaticii (Lotman, Iser), adică a raportului ce se stabileşte între operă şi cititor, dar în următorul sens: «A vorbi de text ca de un organism viu legat de lectorul său înseamnă o invitaţie la a-ţi reprezenta raportul text-lector după modelul sistemelor autoreglate. Textul devine astfel un inventar de stimuli (de semnificanţi) care sunt primiţi de lector şi la care el răspunde prin reprezentările sale. Procesul lecturii este acest circuit, care printr-o constantă retroacţiune, se autoinformează asupra efectelor pe care le produce»” (Citatul este din Wolfgang Iser, op. cit., p. 289.) Şi Simion Mioc continuă: „Aceeaşi perspectivă a raportului ontologic dintre text şi realitate, îl determină pe Liviu Rebreanu să plaseze finalitatea actelor creatoare umane într-o <transcendenţă> supraraţională. Într-o taină sau mister, inaccesibile cunoaşterii şi similare cu cele ale genezei creaţiei cosmice. Este cunoscut faptul că nici cea mai orgolioasă teorie estetică modernă ori contemporană nu poate avea pretenţia dezlegării definitive a proceselor intime ale creaţiei artistice. Rămân, însă, demne de luat în seamă eforturile, încercările şi tatonările analitice şi sintetice, care se impun prin coerenţa şi stringenţa conceptelor, cât şi prin deschiderile ample contextuale. // Pentru Liviu Rebreanu, arta – «zic „artă” şi mă gândesc mereu la literatură – înseamnă creaţie de oameni şi de viaţă. Astfel arta, întocmai ca şi creaţia divină, devine cea mai minunată taină. Creând oameni vii, cu viaţă proprie, scriitorul se apropie de misterul eternităţii. Nu frumosul, o născocire omenească, interesează în artă, ci pulsaţia vieţii. Când ai reuşit să închizi în cuvinte câteva clipe de viaţă adevărată, ai realizat o operă mai preţioasă decât toate frazele frumoase din lume. Precum naşterea, iubirea şi moartea alcătuiesc enigmele cele mai legate de viaţa omenească, tot ele preocupă mai mult şi pe scriitorul care încearcă să creeze viaţă. […] Literatura trăieşte prin ea şi prin ea însăşi. Durabilitatea ei atârnă de cantitatea de viaţă veritabilă ce o cuprinde» // Citatul acesta, extras din răspunsul dat anchetei revistei Ideea europeană, în 1924, şi intitulat Cred, reliefează un nucleu central din poetica autorului – îndemn la un comentariu mai susţinut. Mimesisul aristotelic, în varianta discursului realist, atât de divers interpretat, de la Laocoon-ul lui Lessing şi o «histoire de la ressemblance» (din Les Mots et les Choses) a lui Michel Foucault şi până la Valery, Barthes şi formaliştii ruşi, discursul realist, după cum se ştie, este şi rămâne o fundamentală problemă mereu deschisă. Autorul Amalgamului o preia, în articulaţiile ei mari, mimetice, din perspectiva creatorului, fără insistenţe analitice. Reuşita la care el râvneşte constă în «închiderea» trăitului în scris, fără a preciza procesul intim de transgresare. Gândirea romancierului se desfăşoară mereu într-un traiect dihotomic: pe de o parte sunt cuvintele, iar pe de alta, un ce dinamic, fluxul realului, care ar trebui să fie captat de primul termen al dualităţii. Sau, formulând problema interogativ, în termeni de semiologie: semnificantul ar trebui să circumscrie strâns referentul? Ori, poate semnificatul? Sau şi pe unul şi pe celălalt, în măsura în care cuvântul, in statu nascendi, intră în dialectice relaţii cu fluxul dinamic al realului?// Este evident că romancierul român, ca şi alţi realişti, credea că între imaginar şi realitate funcţionează un raport ontologic. În cercetările contemporane, de diverse orientări, ficţiunea dobândeşte un statut mult mai analitic conturat: «Între ficţiune şi realitate, raportul nu mai este de existenţă, ci de comunicare», scrie Wolfgang Izer. Străduindu-se să transpună în textul narativ «viaţa adevărată», Liviu Rebreanu surprinde şi la modul teoretic complexitatea discursului ficţional în componenţa căruia fuzionează intim atât factori epistemici (de cunoaştere «obiectivă»), cât şi factori deziranţi (fantasmele subconştientului) […] sub forma unei zone abisale sui-generis, unde pulsionează instinctele fundamentale ale omului: foamea, instinctul posesiunii, iubirea, teama de moarte etc. «Viaţa adevărată» – idealul realismului – era de fapt o sinteză de obiectiv şi subiectiv, la nivelul codului simbolic socio-cultural al epocii lor. Mărind gradul de determinare a ceea ce se numeşte repertoriul textului (adică a elementelor extraestetice – convenţii, norme, tradiţii –), prin selecţie şi reducţie specifică, realiştii scontau să producă în sensibilitatea şi conştiinţa receptoare iluzia că ficţiunea urmează din aproape percepţia comună codificată a realului. În diacronia crezurilor estetice şi a poeticilor romanului, Liviu Rebreanu se plasează încă destul de departe de unii scriitori contemporani care vorbesc de «minciuna reprezentării», care consideră «orice formă de aisthesis ca fiind pură înscenare literară».// Liviu Rebreanu respinge «frumosul, o născocire omenească», şi se străduieşte în chinuitorul său travaliu nocturn să capteze, exact şi sintetic, repetăm, «o cantitate de viaţă veritabilă», «pulsaţia vieţii». Dar acest ideal estetic este şi el o valorizare impregnată de constituienţi socio-culturali acceptaţi de romancier şi care se traduc printr-o preferinţă pentru anumite ipostaze ale realului, prin eliminarea altor faţete ale aceluiaşi real, considerate nesemnificative sau false. În acest sens, […] scria: «Creaţia nu poate fi decât sinteză», ca la orice scriitor realist. Complexitatea proceselor narative, drumul dintre mimesis şi semiozis nu erau nici pentru Rebreanu liniare, lipsite de mutaţii esenţiale, dar nici, după consens cu alţi realişti, prea insistent precizate. Omologiile care se pot stabili între viaţă şi artă îşi menţin supoziţiile pe magma amănuntelor şi pe dimensiuni cantitative: «Omul pe care îl zugrăvesc eu o fi având şi trebuie să aibă asemănări cu mii de oameni, cum au şi în viaţă toţi oamenii», dar semioza, cum am zice noi azi, îşi finalizează procesele în propunerea unui unicat, prin toate cele trei nivele ale sale: sintaxa, semantica şi pragmatica. Tot insistând asupra deosebirii fundamentale dintre sinteza artistică şi copia vieţii […], Rebreanu ajunge la formulări neaşteptate, extrem de sagace: «Realitatea a fost pentru mine doar un pretext pentru a-mi crea o altă lume, nouă, cu legile ei, cu întâmplările ei» (s.a.). Iată o frază care merită toată atenţia noastră şi care ar explica realismul cu deschideri spre simbolic, despre care vorbesc comentatorii, «o lume nouă» în care […] stăpânesc legile tragicului.// Raporturile dintre text şi realitate nu sunt directe, cum s-a crezut şi poate se mai crede, din perspectiva unui mimesis naiv, ci mediate, labirintice: textul nu se referă la realitatea în sine, ci la <modelările acesteia: realitatea ca pură contingenţă nu va fi niciodată un corelat al textelor de ficţiune; acestea se raportează la sisteme la care complexitatea şi contingenţa lumii sunt întotdeauna reduse deja la o organizare semnificantă specifică.» (Wolfgang Izer, op, cit., p. 284.) Adevărul este şi în realism chintesenţa unor relaţii şi aprecieri specifice. Deci nu numai «frumosul», ci şi «viaţa adevărată» în artă, este, în mare măsură, «o născocire omenească», adică o aprehendare şi organizare a datelor realului, determinate de mulţi factori” (Liviu Rebreanu după un veac. Evocări. Comentarii critice. Perspective străine. Mărturii ale prozatorilor de azi, o carte gândită şi alcătuită de Mircea Zaciu, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1985, p. 68-72.) Acestor dense şi substanţiale analize le putem adăuga precizările lui Valeriu Cristea, dintr-un articol publicat în Gazeta literară XIV (1967), nr. 11 despre „realismul capodoperei rebreniene care «străpunge învelişul fenomenologic al lucrurilor şi configurează o suprarealitate misterioasă, prin evocarea din adânc, a lumii şi oamenilor». «Alchimia prefacerii prin adiţiunea elementelor». Realismul prozatorului «produce o supra-realitate, care nu e altceva decât viaţa surprinsă tainic în înseşi izvoarele ei».” (Liviu Rebeanu, Opere, 8, Răscoala, ediţie critică de Niculaie Gheran, Variantele în colaborare cu Valeria Dumitrescu, Bucureşti, Editura Minerva, 1875, p. 722.)

2) Reproducem din studiul lui Stancu Ilin, în care se desenează, după expresia autorului, „aria informaţională livrescă” aflată la baza acestui roman: „Sunt însemnate titlurile unor articole semnate de: Lascăr Catargiu, Chestiuni sociale (Revista economică şi financiară, 1908, nr. 197, 198, 199, 201, 202, 203); S. Ghelengineanu, Progresul social şi revista anului 1907, (Viitorul social, 1908, nr. 6); C.I.Băicoianu, Cauzele care au produs revoluţia 1907 etc., (Economia naţională, nr. 1, 1908; Virgil Arion, Chestia agrară (Patria, 1908, nr. 329); C.A.Garoflid, Problema agrară (Convorbiri literare, 1908, nr.1); N. Xenopol, La reforme agraire en Roumanie (Le mouvement economique, nr. 38, 1908); C. Stere, Mizeria ţărănimii şi repartizarea proprietăţii (Viaţa românească, 1908, nr.1); C. Hamangiu, În chestia ţărănească (Dreptul, 1908, nr. 17); Gr. Gh. Cantacuzino, Intenţii bune, soluţii greşite (Epoca, 1909, 176, 177, 178); Artur Gorovei, Bugetul ţăranului (Îndrumarea, 1909, nr. 11); D. Ionescu, Cultura ce trebuie să dăm ţăranului etc. (Evenimentul, 1909, nr. 36, 37, 38, 39); Ion N. Lahovary, D. Radu Rosetti şi chestia ţărănească (Conservatorul, 1909, nr. 94, 95, 96, 97); Dr. Emil Fischer, Die Ernaherung der rumanischen Bauern (Bukarester Tagblatt, nr. 153, 1911) ş.a.m.d. Nu reproducem întreaga listă desfăşurată pe spaţiul a cinci file, reţinând doar titlurile periodicelor ce nu au fost menţionate mai sus: Agrarul, Voinţa naţională, Ordinea, Viitorul, Monitorul economic, Roumanie, Acţiunea, Cultura română, Revista judiciară, Curierul administrativ, Curierul judiciar, Revista culturală. Remarcăm, înainte de orice, diversitatea publicaţiilor consultate, atât ca profil, cât mai ales ca orientare politică. Sunt oficioase conservatoare, liberale, socialiste şi de alte direcţii. Scriitorul vroia să prindă pulsul viu al vremii, pe care însă nu aici l-a găsit, din moment ce notează: <Presa din vremea răscoalelor e mediocră. Informaţii puţine, anodine şi uneori comice; se vede că sunt opera unor corespondenţi urbani care habar nu au ce viaţă e la ţară.> Poate doar tendinţa spre caricaturizare a unor personaje – notează comentatorul – să fi fost alimentată de unele tirade gazetăreşti, la modă.” Şi se propun unele corespondenţe dintre sursele gazetăreşti şi litera romanului. Pentru ca Stancu Ilin să continue: „Mare bază se pare că punea Rebreanu pe litera seacă a legilor şi a documentelor administrative, care cuprindeau datele nude. Fără interpretarea, de multe ori tendenţioasă, a publiciştilor vremii. În bibliografia pe care şi-a alcătuit-o figurează o serie de cărţi, unele având menţionate şi cotele Bibliotecii Academiei Române, semn al acordării unei atenţii speciale. Toate aceste volume – patru la număr – sunt culegeri de legi şi acte privitoare la istoria sociologică şi economică a perioadei respective: Radu Rosetti, Pentru ce s-au răsculat ţăranii? – II 9510; Acte şi legiuiri privitoare la chestia ţărănească – II 29.369; C. Dobrogeanu-Gherea, Neoiobăgia – II 21.500; Ministerul Finanţelor: Evaluările făcute de comisiunile instituite daunelor cauzate în timpul şi din cauza răscoalelor ţărăneşti – III 22. 951. Din aceste surse, îşi notează meticulos periodicitatea răscoalelor ţărăneşti, chestiuni de economie agrară, venituri şi datorii ale ţăranului, ajungând la concluzia peremptorie: «o spoliaţie fără pereche». Din Evaluările Ministerului Finanţelor reţine daunele provocate de flagel, pe judeţe, dar este atras, în mod deosebit, de numele de persoane şi de localităţi.” Cum este, de exemplu, „numele comunei Dumbrăveni, locul de desfăşurare a acţiunii într-o proiectată piesă, Ţăranii. Cu acelaşi titlu, un «subiect de o piesă teatrală – din timpul răscoalelor ţărăneşti», îi este sugerat lui Rebreanu de conspectarea broşurii lui Radu Rosetti, pe care autorul şi-o procură după documentarea în bibliotecă: «Cauzele răscoalei (după Radu Rosetti): deja prin Regulamentul organic avântul economic al ţărănimii a fost oprit în loc, agricultura lor distrusă, ţăranul silit la viaţă de trândăvie relativă şi lipsă de prevedere şi economie. Exploatarea ţăranilor, prin creşterea continuă a arenzilor şi scăderea preţurilor de muncă» etc.// Alte cărţi şi broşuri, conform bibliografiei, au stat la dispoziţia autorului: Şt. Antim, Chestia socială în România, problemă politică, Bucureşti, 1908; Legile asupra băncilor populare şi obşteşti, Bucureşti, Socec; C. Hiotu, Învoielile agricole în vigoare pe anul 1906, Bucureşti, Impr. Statului, 1908; Angelescu N. Ion, Originea răzeşilor şi moşnenilor, Piteşti, 1909; N.C. Budişteanu, Hrana ţăranului, Bucureşti, «Universala», 1910; G. Panu, Cercetări asupra stării ţăranilor în veacurile trecute, Bucureşti, 1919; Preot N. Bârzeanu, Spre pace, Craiova, 1907; G.I. Bengescu, Instigatori în răscoalele ţărăneşti din judeţul Mehedinţi, Turnu Severin, 1907; L.A. Drăgoescu, Cauzele care au provocat răscoalele, Craiova, 1907; Dr. G. Proca şi Kirileanu, Cercetări asupra hranei ţăranului român, din 1907, Bucureşti, 1907; Spiru Haret, Chestia ţărănească, Bucureşti, 1907; I.G.Bibicescu, În cestiunea agrară, Bucureşti, 1907; Spiru Haret, Raport adresat M.S. Regelui asupra acţiunii învăţătorilor şi a preoţilor în răscoalele ţărăneşti, Bucureşti, 1907; Spovedania sârbească, Craiova, 1907; I.L.Caragiale, Din primăvară până-n toamnă; C. Filipescu, Îmbunătăţirea agriculturii ca bază a îmbunătăţirii soartei ţăranilor, 1908. […] Titlul broşurii lui C. Filipescu are notat, în dreptul său, în paranteză, numele lui Eminescu. Deci, e de presupus că L. Rebreanu avea informaţii despre problema ţărănească, în momentul în care trecea pragul Bibliotecii Academiei Române. Şi, într-adevăr, ideea care stă la baza broşurii lui C. Filipescu am întâlnit-o de mai multe ori în articolele marelui nostru poet, apărute în ziarul Timpul. […] Asemenea idei şi altele din varii studii sunt vehiculate, în roman, în discuţiile despre răscoală, despre cauzele ei şi căile de rezolvare a ei. Prima replică, care deschide cartea, aparţinând arendaşului Ilie Rogojinaru (« –  Dumneavoastră nu cunoaşteţi ţăranul român»), cum că ţăranul ar fi rău, prost şi leneş, cu consecinţe aşa de importante în desfăşurarea acţiunii, îşi găseşte izvoarele în multe din articolele şi studiile notate de Rebreanu în bibliografia pe care şi-o alcătuieşte. Autorul Răscoalei era interesat să facă atât o investigaţie în suprafaţă, citând păreri ţinând de orientări diferite, cât şi o sondare în adâncime, încercând a înţelege rădăcinile istorice ale situaţiei paroxistice, la care ajunsese ţărănimea românească în anul 1907. O atenţie specială acordă scriitorul dezbaterilor din parlamentul ţării, despre situaţia ţăranului român şi despre evenimentele din primăvara anului 1907. Între filele din arhivă invocate, notele din dezbaterile «Corpurilor legiuitoare» sunt cele mai consistente (7 pagini).[…] Faptele ţăranilor le va cunoaşte scriitorul direct mai târziu, străbătând satele argeşene ce vor apărea în roman; acum, din dezbaterile deputaţilor îl atrăgea atmosfera generală din parlament, dar şi unele amănunte.” (Stancu Ilin, Liviu Rebreanu în atelierul de creaţie, Bucureşti, Editura Minerva, 1985, Seria „Universitas”,pp. 183-190.) Şi exegetul dă ca exemplu episodul despre votarea legii privind scutirea de taxe a benzinei pentru automobile, tocmai în timpul în care răscoalele ţărăneşti tulburaseră opinia publică a regatului. După cum face o paralelă detaliată a episodului schimbării de guvern şi împăcării celor două mari partide rivale, în acea scenă atât de importantă a romanului, subliniind nu atât abaterea ficţiunii narative de la realitatea strictă a faptelor, altfel destul de neînsemnată, cât acel adaos de mici detalii concrete, care susţin ceea ce s-ar putea numi dramaticitatea scenei. Aceluiaşi merituos cercetător al operei lui Liviu Rebreanu îi datorăm nu atât identificarea unei etape premergătoare din geneza marelui roman într-un proiect dramatic nerealizat, până în final, cât mai ales identificarea unui posibil model al proiectului respectiv în puternica dramă a lui Gerhart Hauptmann, Ţesătorii. (v. id.,ib., pp. 190 ş.u.) Dar un critic şi istoric literar de talia lui Mircea Zaciu semnalase, cu câţiva ani înainte, ceea ce am putea numi izvoarele primordiale ale informaţiei despre tema răscoalei în anii de tinereţe ai viitorului romancier: „Când descindea în Bucureşti, la numai doi ani după furtuna populară înecată în sânge, Liviu Rebreanu aducea cu sine visul, încă tulbure dar foarte persistent, de a completa fresca vieţii rurale transilvănene cu epopeea unei justiţii ţărăneşti în a cărei inexorabilă posteritate credea. […] Ecourile lecturilor despre evenimentul din 1907, din presa vremii, în broşura sibianului Partenie Cosma (Răscoala ţărănească în România) dar, poate în primul rând, ale manifestelor lirice publicate de Octavian Goga în Luceafărul, aveau să-l însoţească în cele două decenii cât a meditat romancierul la capodopera sa” (Mircea Zaciu, Glose, Cluj, Editura Dacia, 1970, p. 105).

3) Cât priveşte acest alt roman al lui Liviu Rebreanu, G. Călinescu, în a sa Istorie a literaturii române de la origini până în prezent, presupune: „Către Răscoala îl ducea pe romancier şi conştiinţa sa estetică ţi instinctul creator. Conştiinţa îi spunea că se cuvenea să urmărească iubirea de pământ şi în Vechiul Regat, ca să dea un tablou întreg al României agrare. Ion ardeleanul trebuia pus alături de Ionii regăţeneşti. Conştiinţa aceasta estetică este rea şi se observă în titluri de manifest: Răsăritul, Pământurile, Flămânzii. Desfăşurarea naraţiunii e aparent obiectivă, însă scriitorul ţine cu ţăranii, pe care îi idealizează” (G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Bucureşti, Fundaţia regală pentru literatură şi artă, 1941, p. 650). Problema antecedentelor ardelene ale acestui roman, atât în ce priveşte documentaţia, cât şi problematica şi unele întrupări narative a fost abordată, pe un plan destul de larg şi în destulă amănunţime, în studiul lui Mircea Zaciu, întitulat Liviu Rebreanu şi conştiinţa istoriei, cuprins în culegerea alcătuită de acelaşi autor şi semnalată de noi mai sus. Ceea ce numeşte fostul nostru profesor „dimensiunea istorică a prozei lui Liviu Rebreanu”, comparabilă, dar şi deosebită de aceea a lui Mihail Sadoveanu, pe lângă determinatele strict regionale, cuprinde probleme particulare, cum este aceea a pământului, apoi construcţii narative de talia romanului Ion, sau aceea a Pădurii Spânzuraţilor, cu eroul său, Apostol Bologa, şi povestirea Crăişorul Horia a căror construcţie fundamentează şi demonstrează, prin construcţii în forme sensibile, deosebirea principială dintre textul istoric şi cel narativ-artistic: „Or,dacă istoria nu ne transmite decât exterioritatea, faptele, adică aparenţele – istoria-ficţiune, ficţiunea epică, atingând straturile autenticităţii psihologice e singura capabilă să recupereze zguduitor povestea trecutului.” (ap. loc. cit, p. 259) Ceea ce am numit noi Dosarul ardelean al romanului Răscoala cuprinde, în principal şi, ca material scris, în exclusivitate, textul întitulat Crăişorul Horia şi care, din punct de vedere narativ, reprezintă nu chiar un micro-roman, cât, mai degrabă, o povestire mai dezvoltată; ceea ce se poate adăuga, acestui text scris şi publicat, reprezintă numai presupuneri, respectiv, ipoteze de lucru. Ca pas premergător pentru Răscoala, Crăişorul Horia şi, împreună cu această naraţiune, întreg dosarul ardelean al romanului pe care îl comentăm, propun câteva teme de meditaţie, dintre care, pe primul loc în ordinea de idei, se aşează problema documentaţiei. Acelaşi Niculae Gheran, care este îngrijitorul mai mult decât merituos al seriei de Opere, a îngrijit o ediţie separată, cu titlul Crăişorul Horia, apărută în 1983 în cunoscuta serie a Bibliotecii pentru toţi, cu Prefaţă, Tabel cronologic şi Note, în care, însă, nu se dă nici o informaţie cu privire la posibilele izvoare documentare ale cărţii. Marele istoric David Prodan, cel mai reputat specialist al nostru în secolul al XVIII-lea ardelean, autorul monumentalei monografii în două masive volume, Răscoala lui Horia, Bucureşti, Editura ştiinţifică şi Enciclopedică, 1979, nu aminteşte deloc, în bogatul material documentar al monografiei sale, încercarea lui Liviu Rebreanu, nici măcar în zona colaterală a cercetării, ca pe un exerciţiu demn de semnalat, deşi nu se poate concepe ca să nu-i fi fost cunoscută. Cum nici Liviu Rebreanu însuşi nu-şi dezvăluie sursele de informaţie pentru acest text, orice încercare în acest sens rămâne la dispoziţia presupunerilor, atât cât se poate conta pe aşa ceva. Iar între presupuneri, rămân trei linii de ipoteze mai plauzibile: una ar fi acel fel de cunoştinţe generale despre Horia şi mişcarea atât de tumultuoasă de care numele lui este legat, răspândite între populaţia românească din Transilvania, în grade şi modalităţi diferite, pe fiecare din straturile ei sociale şi intelectuale, şi pe care, viitorul romancier le-ar fi putut cunoaşte, mai întâi din familie, apoi din mediul cel mai apropiat al sătenilor printre care a crescut, în care se poate crede că legenda lui Horia şi a răsculaţilor săi să fi circulat şi dăinuit, aşa cum dăinuia legenda unui martir al locului, consemnată în marea monografie a lui David Prodan: „Răzvrătirea năsăudeană în legătură cu înfiinţarea regimentului de graniţă e şi mai aproape de răscoală. […] Frământările, bejeniile, frângerea cu roata a lui Tănase Todoran, spânzurătorile, ploaia de vergi de atunci n-au avut timp să fie uitate.” (David, Prodan, Răscoala lui Horea, ed. cit., pp. 63-64.) Apoi, eventual, din şcoală, dar sigur din societatea aşa-zis intelectuală din Năsăud şi alte centre pe unde a umblat. Altă linie de ipoteză, la fel de plauzibilă şi, poate, încă mai substanţială, constă în studiul lui Nicolae Densusianu Revoluţiunea lui Horia în Transilvania şi Ungaria, 1784-1785, Bucureşti, 1884 şi care, până la începutul cercetărilor istorice ale lui David Prodan, din anii 3o ai secolului trecut, a fost nu numai cea mai importantă sursă de informaţii sigure despre evenimentele de la 1784 din Transilvania, dar şi aproape singura. A fost un studiu istoric unitar, coerent şi întreg asupra fenomenului, pe care însuşi David Prodan, în masiva lui monografie, l-a luat nu numai ca izvor de cunoştinţe, dar şi ca pe un model nucleic de la care şi-a dezvoltat construcţia de proporţii monumentale a capodoperei sale. Dacă ar fi vorba să definim specificul şi valoarea textului pe care Liviu Rebreanu l-a întitulat Crăişorul Horia, o cercetare comparativă, pas cu pas, a ductului narativ din studiul lui Nicolae Densusianu cu cel din micro-romanul sau povestirea lui Liviu Rebreanu ar putea să identifice tot ce prozatorul ar fi putut lua de la înaintaşul său şi tot ceea ce el ar fi adăugat sau ar fi inventat, ca să-şi completeze şi întregi proiectul. În ce ne priveşte, nu stă în obiectivele noastre această întreprindere, laborioasă, e drept, dar nu imposibilă. În fine, cea de a treia linie de ipoteze de lucru ar putea să fie orice nouă descoperire pe care ar fi să o rezerve viitorul. Ca text literar, naraţiunea întitulată de autorul ei Crăişorul Horia se situează pe un teritoriu nesigur, între simpla prelucrare cvasi-literară a unor date oarecum certe, pe de o parte, din tradiţia precumpănitor orală a românilor transilvăneni, luaţi în ansamblu, cu toate straturile lor sociale şi diferenţele de cultură şi instrucţie, iar, pe de alta, din unica sursă livrescă posibilă şi probabilă, studiul istoric al lui Nicolae Densusianu. Problema care se ridică în acest punct al analizei noastre şi care interesează, ca dat preliminar, în ecuaţia valorică nu numai a textului întitulat Crăişorul Horia, dar şi a romanului care constituie obiectul principal al analizei noastre, Răscoala, este că ceea ce s-ar putea numi mitul lui Horea în conştiinţa colectivă şi publică românească, în ansamblul straturilor din care este ea formată, cunoaşte, la rândul lui, mai multe straturi nu numai de reprezentări, dar am îndrăzni să spunem chiar: fiinţări. Este, mai întâi, funcţionarea naturală, într-un timp (durată) particular, deosebit de durata de obşte, comună, a ceva care nu este, propriu-zis, un sistem, dar nici o succesiune simplă de componente disparate nu este, ci, mai degrabă, un ansamblu de trăiri, reprezentări, manifestări şi chiar cutume, care nu au, fiecare, numele, titulatura lor, şi care ţin de, formează viaţa comună a comunităţilor populaţiei româneşti răspândite pe tot cuprinsul Ardealului, în care sunt cuprinse şi obiceiuri ritualice cu vechime imemorabilă, dar şi adaosuri succesive la straturile originale, cum trebuie să fi fost încreştinarea, dar continuând, în balansul permanent dintre conservare şi adaos, înnoire, un fenomen complex, mai mult haotic, puţin organizat, dar mereu viu şi funcţional, în permanentă afirmare de sine prin sine însuşi, conservator prin însăşi natura lui, dar deschis mai mult la creaţie organică decât la înnoire formală, care nu are nici nume generic şi nici definiţie, într-un limbaj străin de propria lui identitate, iar limbaj propriu, altul decât al propriei lui manifestări, al propriului să praxis, nu are. Disciplinele ştiinţifice ale lumii moderne, începând cu iluminismul, care a avut vagi şi fulgurante intuiţii ale unor fenomene similare, corespunzătoare, din teritorii mai apropiate de aşa numitul centru al Europei, care, de fapt, era jumătatea, dacă nu chiar extremitatea ei, la început sudică şi apoi vestică, i-au acordat, mai mult ca un premiu de consolare a neînţelegerii în care se împotmoliseră, la început, numele de folclor, apoi cel mai complicat de cultură populară şi l-au supus unor cercetări paralele, pe teren şi în laborator, tratându-l şi încercând să-l înţeleagă şi să-l studieze ca pe oricare alt obiect al grupului de ştiinţe exacte, cu ramura lor socială şi cu aplicaţii din domeniul sociologiei şi al ramurilor ei specializate, dar şi al esteticii, de asemeni cu specialităţile ei: muzicale, plastice, literare şi celelalte. Aşa se face că, întorcându-ne la fenomenul general pe care l-am putea numi fenomenul Horia, ca o componentă a vieţii comune şi complexe a populaţiei româneşti din Transilvania, începând cu cel puţin mijlocul secolului al XVIII-lea, dacă nu chiar mai înainte, sau mult mai înainte, acest fenomen îl putem descoperi, întâlnindu-l în felii disparate, precum Horia în cântece şi doine, Horia în poezia populară, tot el în conştiinţa urmaşilor, după ce a fost în cea a contemporanilor, văzut de intelectualii vremii, de cei împotriva cărora s-a răsculat, de publicaţiile din Europa şi de cititorii lor, de practicanţii diferitelor specialităţi ştiinţifice. Şi s-ar mai putea forţa continuarea listei, dar, ceea ce susţinem noi este că oricât de lungă şi de diversă ar fi această listă, sau alta, de felul acesteia, nu va reuşi, decât parţial, atât în plan cantitativ, cât şi în cel calitativ, să se apropie de adevărata identitate şi adevărata funcţionare a acestui dat, pe cât de misterios şi ascuns unor priviri din afară, pe atât de real şi funcţional. Şi poate că adevărata lui identitate, la care ne referim în presupunerile noastre legate de ceea ce s-ar putea numi, în mare, faima lui Horia, constă în funcţionarea ei activă, ca o flacără veşnic vie în focul mai mare, cuprinzător, din sufletul, mintea şi imaginaţia unei întregi naţiuni, veşnic viu şi el, acest foc. Un scurt exerciţiu comparativ, ca să înţelegem mai bine lucrurile: când fraţii Grimm au descoperit vechile basme şi legende germane, acestea încetaseră demult să mai funcţioneze ca mecanisme vii, ajungând doar material de arhivă; cum au fost şi istoriile vechi scoţiene, din care Walter Scott şi-a croit romanele sale, întocmai cum un croitor face un costum nou dintr-un material vechi, care a fost, odată, un costum de epocă. Nici Odobescu n-a descoperit poveştile din spaţiul dunărean în alte ipostaze, decât în acelea de material de arhivă. Alecsandri, în schimb, pare să fi operat cu material de două feluri, de cel puţin două, dacă nu chiar trei provenienţe: unul, din arhiva vie a colecţionarilor naturali, depozitari ai unor moşteniri de la generaţiile anterioare; altul, din vâna activă a creativităţii fireşti a celor care au fost numiţi creatorii anonimi şi încă unul, material din atelierul propriu, creat de autorul cult însuşi, în spiritul (larg) şi (mai puţin) litera celui anonim. În schimb, Creangă, depozitar, el însuşi, al unei adevărate comori transmise din generaţie în generaţie şi, poate, şi pe orizontală, de la (ne)cunoscut la (ne)cunoscut, a fost, în acelaşi timp, şi un creator original de epos original, nu în spiritul celui anonim, ci întocmai cum este cel anonim. Căci clasificarea operei sale în basme şi poveşti populare, pe de o parte, şi operă strict originală, pe de alta, este forţată, o viziune de tip scolastic, necorespunzând adevărului viu al ei, Harap-Alb fiind tot atât o operă de strictă şi mare imaginaţie creatoare, pe cât sunt Amintirile din copilărie un basm adevărat.

Întorcându-ne, acum, la textul lui Liviu Rebreanu întitulat Crăişorul Horea, mărturisim impresia de lectură, în fond, dezamăgitoare. Este adevărat că povestirea dintre coperţile acestui volum curge firesc şi integral, după o logică plauzibilă şi, pe alocuri, sensibilă, cu anumite valori narative, pe alocuri, după cum tot adevărat este că personajele au, aproape fiecare, o individualitate a lor şi o anumită logică în acţiune, că finalul cumulează şi ridică pe un anumit plan de înălţime a tensiunii liniile dramatice din cuprinsul ei, dar impresia generală este aceea de povestire cam ştearsă, pe alocuri modestă, la nivelul unor locuri comune de text de popularizare. Ceea ce autorul însuşi a semnalat, ca pe un adaos menit să însufleţească trama previzibilă şi fără mari zguduiri, schiţa unei idile, mai mult potenţiale, decât reale, dintre Horia şi o imaginată contesă de la Criscior, rămâne o construcţie de o naivitate regretabilă; nici finalul, atât de cunoscut din toate relatările despre răscoală, nu valorifică decât foarte puţin din potenţialul real al crâncenului episod. Cel mult, semnificaţia finală şi decisivă a dosarului ardelean, pentru construcţia răscoalei, poate servi drept termen de comparaţie, prin contrast, pentru reuşitele majore din Răscoala: monumentalitatea figurilor centrale ale încleştării supreme, ţăranul Petre Petre şi boierul Miron Iuga, un cuplu emblematic, secondat, îndeaproape, de figura Nadinei, a cărei feminitate esenţială reliefează şi mai mult, prin contrast, dimensiunile lor supraindividuale, apoi întrupări emblematice din depozite mitologice de adâncă vechime, precum Baba Ioana şi alte figuri episodice de ţărani, desprinse din aceeaşi galerie supra-temporală a fondului mitologic încă viu.

Autorul însuşi dezvăluie, în răspunsurile la un interviu, intenţia care a stat la baza construcţiei personajelor principale ale romanului său: „Petre Petre este atât de pregnant, după cum spui, poate pentru că l-am voit ca o replică în faţa tot atât de masivului boier Miron Iuga. Petre Petre şi Miron Iuga sunt chiar prototipii celor două principii ale Răscoalei, ţăranul şi boierul, tot atât de dârzi, tot atât de puternici. Petre Petre este sinteza tuturor energiilor ţărăneşti, după cum Miron Iuga este sinteza vechilor prejudecăţi ale boieriei noastre – din timpul când ţăranul era sclavul boierilor. Ciocnirea acestor două forţe nu se putea să nu ducă la distrugerea lor, prin ei înşişi (Liviu Rebreanu, Opere, 8, ed. cit., p. 712).

4) Despre eroii săi, romancierul se pronunţa, într-un interviu: „Petre Petre şi Miron Iuga sunt chiar prototipii celor două principii ale Răscoalei, ţăranul şi boierul, tot atât de dârzi, tot atât de puternici. Petre Petre este sinteza tuturor energiilor ţărăneşti, după cum Miron Iuga este sinteza vechilor prejudecăţi ale boieriei noastre – din timpul când ţăranul era sclavul boierilor. Ciocnirea acestor două forţe nu putea să nu ducă la distrugerea lor prin ei înşişi.” (ap. Jurnal, I, Text ales şi stabilit, studiu introductiv de Puia Florica Rebreanu, Addenda, note şi comentarii de Niculae Gheran, Bucureşti, Editura Minerva, 1984, p. 492.)

5) Pentru tradiţia originar-dinastică a numelui Ion, cu derivatul său din vechile inscripţii, votive sau nu, v. cartea lui Vasile Lovinescu, Dacia hiperboreană, ediţie îngrijită de Roxana Cristian şi Florin Mihăesecu, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Rosmarin, 1996, 98 p.

6) Pentru teoria nivelurilor de realitate, v. Basarab Nicolescu, Transdisciplinaritatea. Manifest, traducere de Horia Mihai Vasilescu, [Iaşi], Editura Polirom, 1999.

 

Revista indexata EBSCO