Dec 21, 2017

Posted by in Istorie literara

Florica Gh. CEAPOIU – Din laboratorul lui Mihai Eminescu: Sonetul (II)

Iambul

(B. 2259, 330)

 

De mult mă lupt cătând în vers măsura,

Ce plină e ca toamna mierea-n faguri,

Ca s-o aştern frumos în lungi şiraguri,

Ce fără piedici trec sunând cezura.

 

Ce aspru mişcă pânza de la steaguri,

Trezind în suflet patima şi ura –

Dar iar cu dulce glas îţi împle gura

Atunci când Amor timid trece praguri!

 

De l-am aflat la noi a spune n-o pot;

De poţi s-auzi în el al undei şopot,

De e al lui cu drept acest preambul,

 

Aceste toate singur nu le judec – –

Dar versul cel mai plin, mai blând şi pudic,

Puternic iar – de-o vrea – e pururi iambul.

 

 

Învins de mine-n vers…

(A. 2268, 33)

 

Învins de mine-n vers cătai măsura,

Ce plină e ca toamna mierea-n faguri,

Egal de plină-n multe, lungi şiraguri,

Să nu mai poată merge împlutura.

 

Ce aspru mişcă pânza de la steaguri,

Trezind în suflet patimi mari şi ura –

Dar să nu-şi piardă dorul şi căldura,

Să fie blând Amor călcând [pe] praguri!

 

De l-am aflat, eu sigur spune nu pot;

De poţi [s-auzi vuind] al undei şopot,

De este-al lui cu drept acest preambul,

 

Aceste toate singur nu le judic – –

Dar versul cel mai blând ş-a pururi pudic

Şi viguros când vrea, e iarăşi iambul.

 

Sonetele lui Mihai Eminescu, toate care s-au păstrat în manuscrise, se află în volumele OPERE II V, publicate în ediţia îngrijită de Perpessicius, între anii 1943-1958. În volumul M. Eminescu: OPERE I. Poezii tipărite în timpul vieţii, Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II“, Bucureşti, 1939, întâlnim cele şase sonete antume, publicate în două etape diferite în revista Convorbiri literare, XIII, 7, 1 octombrie 1879 şi în Ediţia I-a Maiorescu, decembrie 1883. Aceste sonete au fost analizate, încă din formele embrionare, în volumele: M. Eminescu: OPERE II. Poezii tipărite în timpul vieţii, Fundaţia Regelă pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1943, pp. 112-130 (sonetele: Afară-i toamnă…, Sunt ani la mijloc… şi Când însuşi glasul…) şi M. Eminescu: OPERE III. Poezii tipărite în timpul vieţii, Fundaţia Regele Mihai I, Bucureşti, 1944, pp. 136-163 (sonetele: Iubind în taină…, Trecut-au anii… şi Veneţia), unde vom descoperi penultimele manuscrise care, suferind mici modificări, au condus la poeziile bine cunoscute.

Volumul M. Eminescu: OPERE IV. Poezii postume, Ediţie critică îngrijită de Perpessicius, Editura Academiei Republicii Populare Române, Bucureşti, 1952 a fost publicat la o jumătate de veac de la apariţia primei culegeri de Poezii postume, realizate de Nerva Hodoş în anul 1902, şi însuşi Perpessicius afirmă că volumul acesta a apărut „la capătul a numeroase osârdii şi experienţe editoriale, unele mai mult, altele mai puţin fericite“ (Prefaţă, OPERE IV, p. VI). După apariţia volumului M. Eminescu: OPERE V. Poezii postume, Ediţie critică îngrijită de Perpessicius, Editura Academiei Republicii Populare Române, Bucureşti, 1958, sfera sonetului eminescian a fost întregită „în toată întinderea şi adâncimea ei“, iar cronologia detaliată, de la sonet la sonet, a devenit sinonimă cu biografia poetului.

Cartea noastră, intitulată Din laboratorul lui Mihai Eminescu: SONETUL. Lucrare tehnică şi estetică de Florica Gh. Ceapoiu şi Florian Chelu Madeva, aflată în curs de publicare la Editura Muzeul Naţional al Literaturii Române, încearcă să „învârsteze“ „într-o textură unitară“ întregul sonet eminescian, indiferent dacă este antum sau postum, lucru pe care Perpessicius a intenţionat să-l realizeze pentru întrega poezie a lui Mihai Eminescu. În acest demers literar, foarte util s-a dovedit a fi Tabloul sonetelor lui Mihai Eminescu, prezentat mai jos, tablou întocmit pe baza datelor furnizate de Perpessicius (în volumele OPERE II – V) şi de Constantin Botez (în lucrarea Mihai Eminescu: Poesii, Editura Cultura Naţională, Bucureşti, 1933), care reprezintă un instrument de cercetare valoros pentru explorarea laboratorului sonetului eminescian în întregul său, capabil a evidenţia ramificaţii lirice interesante şi concludente.

Perpessicius a transcris manuscriptele lui Mihai Eminescu după un criteriu ştiinţific bine conturat şi temeinic argumentat, bazat pe cronologia scrierii sonetelor şi pe filiaţia versiunilor, iar noi am prezentat versiunile preluate din manuscrise după acelaşi criteriu ştiinţific, recuperând fiecare sonet în parte din rădăcinile lirice care l-au hrănit şi l-au susţinut. Totuşi, ţinând seama de faptul că Mihai Eminescu a lucrat simultan la mai multe sonete şi, în paralel cu acest proces creator, a păstrat deschis pe masa de lucru şi sonetul Veneţia, cea mai potrivită structurare a unei cărţi pare a fi aceea rezultată dintr-o grupare tematică a poeziilor, astfel încât volumul nostru evidenţiază trei categorii distincte de sonete: Sonete meditativ-filosofice, Sonete satirice şi ironico-romantice şi Sonete de dragoste şi dor.

Urmând exemplul lui Petru Creţia, am aşezat în „fruntea“ lucrării Iambul, acest „preambul“ scris de poet ca „un elogiu al însuşi metrului în care sunt scrise sonetele“ (M. Eminescu: Constelaţia Luceafărului. Sonetele. Scrisorile, Editate şi comentate de Petru Creţia, Ediţia a II-a, Editura Humanitas, Bucureşti, 2012, p. 131). Deoarece acest sonet a fost publicat prima dată în lucrarea OPERE IV, p. 356, indiferent de locul pe care îl va ocupa în volum, Iambul ne va aminti de Perpessicius, omul de cultură care prin strădania sa a reuşit „să dea un Eminescu cu toate implicaţiile lui istorice şi toate semnificaţiile lui posibile“, citând din Constantin Noica. În plus, Iambul – acest preambul liric – pe lângă faptul că elogiază piciorul metric pe care s-a înzidit sonetul, prin natura sa de artă poetică, trebuie încadrat în categoria sonetelor meditative, iar prin conţinutul de idei (care uneori trezeşte-n „suflet patima şi ura“, iar alteori „cu dulce glas îţi împle gura“) sugerează şi celelalte două teme fundamentale întâlnite în sonetul marelui nostru poet: satira usturătoare; dragostea şi dorul.

Sonetul se află în două manuscrise datând de prin anul 1878: A. 2268, 33 (o redactare cu creionul, mai greu de descifrat) şi B. 2259, 330 (o transcriere pe curat, în cerneală, perfect descifrabilă), aflată în vecinătatea manuscriselor: 2259, 323+324 – Sunt ani la mijloc…, 2259, 324 – Părea c-aşteaptă s-o cuprind… şi 2259, 329 – Sunt ani la mijloc…, ceea ce confirmă încă o dată faptul că, în organizarea unui volum de sonete, nu este posibilă respectarea cu stricteţe a cronologiei creaţiei eminesciene.

În manuscrisul A. 2268, 33 – Învins de mine-n vers…, primul vers este mult prea lung: „Învins de mine chiar cătai în versu-mi măsura“ şi am păstrat din el ceea ce este semnificativ. Versul al 4-lea: „Să nu mai poată merge împlutura“, se află în ambele manuscrise, ceea ce demonstrează că sonetul B. 2259, 330 a rezultat din modificările suferite de A. Versul al 8-lea: „Să fie blând atunci Amor călcând* praguri“ ne-a dat de gândit, iar pentru a scoate din „moloz“ varianta A. 2268, 33, în versul al 10-lea, am utilizat (după cum procedează şi Perpessicius, OPERE V, p. 366) cuvintele aflate sub liniile de ştergere din manuscrisul B. Astfel, am avut de ales între două versuri incomplete: „De[-ai să] găseşti [în el] al undei şopot“ şi „De poţi afla [vuind] al undei şopot“ aflate în manuscrisul A. 2268, 33 sau între două versuri de câte treisprezece silabe: „De poţi afla vuind în el al undei şopot“ şi „De poţi s-auzi vuind în el al undei şopot“ aflate în manuscrisul B. 2259, 330. Din acest ultim vers, am obţinut un endecasilab perfect: „De poţi s-auzi vuind al undei şopot“ care, în plus, sugerează şi fascinanta capacitate de transfigurare a iambului eminescian. În versul al 12-lea, verbul „judic“ intră în rimă perfectă cu adjectivul „pudic“.

Manuscrisul B. 2259, 330 – Iambul este o transcriere pe curat, în care verbul „judic“ a fost înlocuit cu „judec“, sacrificându-se rima spre avantajul unui limbaj modern, dar numai în acest manuscris Eminescu a indicat caractere cursive pentru cuvântul Amor. La sfârşitul celui de-al 11-lea vers, poetul nu a utilizat niciun semn de punctuaţie, dar Perpessicius a pus o linie de pauză (OPERE IV, p. 356), iar Petru Creţia o virgulă (M. Eminescu: Constelaţia Luceafărului. Sonetele. Scrisorile, p. 137). În versul al 12-lea, Perpessicius a înlocuit linia dublă de pauză, pusă de poet, cu trei puncte de suspensie, iar Petru Creţia a înlocuit-o tot cu o virgulă. În acest volum, noi nu vom mai înlocui linia dublă de pauză „des folosită de Eminescu, marcând o opoziţie puternică, adversitate ori o surpriză deosebită, o potrivire“ (M. Eminescu: Poesii. Cu formele şi punctuaţia autorului, Ediţie critică sinoptică de Nicolae Georgescu, Editura Floare Albastră, 2004, p. 224) cu cele trei puncte de suspensie, mult mai sărace în sugestie şi uneori nepotrivite.

În lucrările OPERE II, III şi V, Perpessicius a încercat să reproducă „cu fidelitate fiinţa autentică a manuscriselor“ sonetelor eminesciene şi, în Tabloul sonetelor lui Mihai Eminescu, am indicat lucrarea şi pagina la care cititorul poate afla fiecare sonet în parte, dar şi informaţii legate de primele apariţii în volumele de poezii. De asemenea, am marcat cu litere îngroşate variantele editate în cartea noastră. Fără să ignorăm legăturile cu produsele pseudo-populare, în care s-au identificat surse de inspiraţie rodnice, precum şi anumite poezii mai vechi, care s-au putut asimila uşor unei categorii moderne, mai puţin riguroase în respecatea formei fixe a sonetului (a se studia poeziile şi sonetele musicale corespunzătoare manuscriselor: B. 2259, 26 – La o artistă (sonetul); B. 2268, 33v – În lumina albăstrie… şi A. 2285, 126v – Răsună corn de aur… care au fost deja cuprinse în lucrarea Sonet. Florian Chelu Madeva – Mihai Eminescu, Editura Primus, Oradea, 2016), am extins aria de cuprindere tematică şi valenţele lirice care vor putea fi reliefate de o cercetare aprofundată, mai ales acum, când înseşi sonetele antume pot fi întâmpinate nu numai cu admiraţie, dar şi cu prietenie.

Chiar dacă am avut acces direct la manuscrisele sonetelor lui Mihai Eminescu, pentru restabilirea textului original al poeziilor lui, care uneori a fost alterat de o lectură defectuoasă, iar alteori de greşeli de tipar, ne-am confruntat cu aceeaşi problemă complicată a limbii române scrise, pe care, în mod firesc, a definit-o şi a rezolvat-o Garabet Ibrăileanu la timpul său: „Pe vremea când scria Eminescu, limba literară nu era încă formată. În lupta lui cu materialul lingvistic, Eminescu întrebuinţa pentru acelaşi cuvânt forme diferite: când forma populară, când cea literalizată în diferite feluri. (…) Fiindcă oricum am proceda, n-am putea să redăm exact limba lui Eminescu, ne-am hotărât să alegem calea cea mai puţin defavorabilă operei: să-i unificăm limba în direcţia formei literare, la care fără îndoială tindea Eminescu, fiind convinşi că dacă şi-ar fi tipărit chiar el poeziile în volum, în 1883, ar fi făcut el însuşi această unificare“.

Revista indexata EBSCO