Dec 21, 2017

Posted by in Ex libris

Gellu DORIAN – Carmen Ștefania Luca – Apocalipsa după un înger mort

 

Carmen Ştefania Luca, din Roman, debutează, prin Qpoem, cu o carte – Apocalipsa după un înger mort, Editura Paralela 45, 2016 -, în care starea ce se desprinde la prima lectură este nostalgia imediată, nu paseism, nici regret după ceva trecut şi pierdut, ci acea stare de bine asemănătoare cu amintirea despre ceva trăit frumos. O apocalipsă „după un înger mort” pare a fi o forţare a imposibilului într-un posibil prezent. După Andrei Pleşu, îngerul nu are întrupare, adică trup, ci este mai curînd o stare a fiinţei din spatele fiinţei, care face o legătură între ceea ce suntem şi nu putem fi, aşa cum nici Dumnezeu nu este trup, ci doar spirit, suflet în căutare perpetuă de trup. Carmen Ştefania Luca îi găseşte îngerului o finalitate în nostalgia în care se ascund toate angoasele.

Cartea ei începe printr-o confesiune directă, care în afara gravităţii celor spuse comunică un gînd ce se întrupează într-o poezie: „mama ne număra în fiecare seară/ pentru liniştea ei sufletească/ dorului de ducă nu-i ieşiseră mustăţile/ sub pătura aceea caldă încă mai aveam nopţi/ şi vise de lăsat/ decembrie era alb pînă-n măduvă/ bătrîna ne aştepta cu ce mai avea prin casă/ ne lustruia zmeiele şi-apoi le punea la uscat/ pe margine/ să nu se piardă culorile/ noi abia aşteptam cerurile să se deschidă/ vîrful dealului ne aşeza aripi pe spinare/ era imposibil să nu te crezi Dumnezeu/ nu eram internauţi n-aveam telefoane smart nici televizoare hd/ creşteam în haine strîmte şi împărţeam ciocolata-n trei/ pe atunci fericirea dădea buzna nu băteam la uşă/ era peste tot/ s-au mai rotit ceasurile şi mama a început să ne numere mai rar/ apoi deloc/ cînd a văzut că liniştea se auzea mai tare decît noi/ a început iar/ de data aceasta ne număram în gînd/ iar bătrîna răscolea zmeul în sobă/ tăcînd”.(eram trei acasă. p.5). Simplitatea în care îşi aşază gîndurile în poezie dă de la început principalul element caracteristic poeziei pe care Carmen Ştefania Luca o scrie. Gesturile ei sunt calde, largi, iar imaginile create sunt desprinse dintr-o realitate trăită cu sinceritate. Pe parcursul cărţii nu sare din tipar, ci se afundă în stări asemănătoare, trăite cu sinceritate şi profunzime. Ea nu inventează nimic, ci redă întocmai cele trăite: „noaptea pe la cinci jumate’ dimineaţa/ şefu’ mă trezeşte cu telefonu’/ n-am ceas cu alarmă made în china/ alerg în toate direcţiile numai să scap de peştele în care-am dormit” (mi se rupe, p. 6). iar atunci cînd poezia cere şi o anume abstracţiune, poeta scrie: „omul de lapte nu merge tăiat/ el trebuie să cadă singur/ e suficient să se clatine un pic rădăcina/ un  înger vine în grabă să-l prindă/ unde pămînt e aerul/ unde carnea/ e ca aerul/ n-ai cum să nu tai un om de lapte” (pur şi simplu n-ai cum, p. 7). Şi poezia îşi dirijează mesajul printr-un citat din Nichita Stănescu: „Dacă florile şi-ar dărui oameni la fel cum oamenii îşi oferă flori, de unde ar fi tăiaţi oamenii?”. O întrebare care vine într-un context poetic de stare definitorie. Carmen Ştefania Luca trăieşte astfel de stări de la poem la poem, fără să complice cîtuşi de puţin lucrurile.

De altfel cartea este o adunătură de texte. Nu are o construcţie care să sugereze ceva anume, o concepţie arhitectonică. Este un mănunchi de poezie scrise într-o tonalitate evidentă, cu mici inovaţii de limbaj, în sensul că expresii din noul vocabular de comunicare curentă îşi fac loc mai peste tot, dînd o anumită concreteţe textului poetic. Nu realizarea în sine aduce ceva nou, ci această nonşalanţă a aşezării oralităţii în tiparul unui text poetic. Pare totul ca o stare poetică trăită şi direct exprimată, fără complicaţi sau supunere unei noi paradigme, eventuale. Pare chiar a nu lua în calcul curentul creativ al noului val, deşi biografismul, deşi disimulat, îşi face loc de la fragment la fragment. Nu se uită la mode, nu este atentă la site-urile în care noul nou loc comun face ravagii. Ea trăieşte cu maximă lejeritate poezia pe  care o scrie şi care, cu evidentă prezenţă, o trăieşte pe poetă. Nu este nici jurnal, nici notaţie, nimic din ceea ce ar însemna un program de creaţie. Face cu remarcă directă o echilibristică între viaţa trăită şi cea imaginară: „Cafeaua e rece şi martie închis la culoare/ la bistro e pană de curent/ martie e rece şi cafeaua se încălzeşte într-un luminiş/ nu se ştie de unde se desprtinde3 ploaia/ mă furişez printre stropi.” (echilibristică, p. 8).

Răzvan Voncu vede, cînd scrie pe coperta patru a cărţii, „o căutare a propriului drum, o încercare de acordare a acestui instrument sublim, care este vocea poetică.” Despre această voce poetică, ce se doreşte singulară, pare a fi vorba în această „apocalipsă după un înger mort”. Nu-l depistăm pe acel înger mort (nu „îngerul”, ci „un înger”). Nu dăm nici măcar peste un nefilim, acel înger căzut, trecut în rîndul lumii muritoare, din cauza greşelilor pe care nu le-a putut evita. Acel înger se pare că se ascunde în trupul poetei, în acel subliminal în care toate chinurile par a fi normale şi transferate în poezie aşa cum iei dintr-un dicţionar cuvintele şi le faci să vieze în propoziţii, în fraze, într-un  text sau într-un poem. Aşa cum apar poeziile lui Carmen Ştefania Luca, fără nici o contorsiune stilistică, limpezi, calea de care vorbea Răzvan Voncu este descoperită şi urmată de poetă cu siguranţa unui om care-şi cunoaşte foarte bine destinul. Dar poeta ştie mai bine decît alţii că se află într-o metamorfoză, într-o evoluţie, chiar dacă dă impresia că la cei treizeci şi trei de ani cînd debutează ştie totul despre poezie, ce este şi mai ales cum se scrie bine poezia.

Un vag bacovianism străbate aerul liniştit al poeziei lui Carmen Ştefania Luca, aşa cum se întîmplă în poezia azi Bacăul: „într-o ceaţă groasă plîngea pe furiş/ m-am dus pîş-pîş să mă întrec cu el/ respira greu şi abia dacă-l puteam prinde/ la un semafor pe o bancă pe-o margine de stradă/ peste tot îl vedeam/ mă loveam de el şi nu ştiam cine e/ pînă cînd l-am văzut/ ei din autobuz ei de pe trotuare din parcuri/ ei cei din biserici sau întinşi pe trotuare/ actorii perfecţi unei tragedii/ zîmbesc şi trebuie să recunosc că l-am văzut/ şi-n patrupedele jegoase cum îşi rotea culorile/ în pupilele obosite/ da Bacăul plîngea aşa pe ascuns/ la colţ de stradă sau de timp/ l-am bătut pe umăr prieteneşte/ şi I-am mîngîiat chipul peste ei/ ei cu toţii/ din faţa mea din spatele meu şi din toate direcţiile/ Bacăule” (p. 70). Nu este neapărat acel bacovianism in situ, în manieră, ci e făcută simţită starea de oraş dureros, trist, apăsat de o anume veste, pe care o aştepţi, pentru că „chiar pentru asta am venit să-ţi spun”, ar sugera printre versuri poeta. Carmen Ştefania Luca ştie să transfere astfel de stări şi să personalizeze un loc în aşa fel încît el să fie recognoscibil, adevărat, existent.

Cartea lui Carmen Ştefania Luca nu are un început, un sfîrşit, ea poate începe de oriunde şi se poate termina cu orice poem de la orice pagină. Nu există o linie discursivă sau un scenariu, deşi nota dominantă este confesiunea, nostalgia, fie ea venită şi, paradoxal, dinspre ziua de mîine. Poezia ana închide cartea, dar o şi putea deschide: „ana a venit pe lume/ din flori/ într-un strat subţire de pămînt şi-a înfipt rădăcinile/ la început ana habar nu avea pe ce planetă e/ era cu capul în nori şi norii se jucau în ea/ iubea orice dar nu trebuia să spună nimănui tot universul şi-a făcut culcuş acolo în celulele ei/ şi ea tăcea şi tăcea/ ana creştea şi lumea căpăta o pîclă de ceaţă/ ana iubeşte aba ştie că nimic nu-i în zadar” (p. 78). Aşa cum şi poeta Carmen Ştefania Luca ştie că în ceea ce face nimic nu este în zadar, cartea ei de debut are siguranţa poeziei scrise cu sinceritate, are simplitatea de care poezia mai nouă are nevoie, aşa cum face poeta, desprinzîndu-se de mimetismele pe care le întîlnim la tot pasul în cărţile noilor veniţi. Carmen Ştefania Luca pare să se fi aşezat deja pe calea ei, una, deşi trasată de maniere deja existente, singulară, personală. Dacă va avea puterea să se desprindă de confesiunea directă, aşa cum reuşeşte în destule poezii din carte, va şti să-şi aşeze discursul într-un tipar care să-i poarte marca. Pînă atunci însă această primă carte dovedeşte cu asupra de măsură că are talent, că nu-şi face nici un complex în a şi-l dovedi prin poezii de o simplitate debordantă, uneori dusă pînă la limita simplismului, de care ştie să se îndepărteze, lăsînd cititorul într-o expectativă, cum aşa este bine să fie cînd este vorba despre un debut.

Revista indexata EBSCO